Fiecare episod din sezonul 2 al serialului The Walking Dead: Dead City s-a lansat pe AMC luni, de la ora 04:00, în același timp cu premiera americană, cu reluare de la ora 22:00. În anticiparea mult-așteptatei continuări, actrița, producătoarea executivă și, acum, regizoarea Lauren Cohan (Maggie) a vorbit despre chimia ei cu actorul Jeffrey Dean Morgan (Negan), despre complexitatea relației dintre personajele lor, despre cum a evoluat în cei cincisprezece ani de când face parte din universul TWD, dar și despre debutul său în regie.
Pentru o recapitulare rapidă și esențială a evenimentelor petrecute în serialul original, Negan este cel care îl omoară în mod brutal pe Glenn, soțul lui Maggie, cu o bâtă de baseball numită Lucille. În primul sezon din Dead City, protagonista cere ajutorul inamicului său pentru a-și recupera fiul de la un vechi protejat al lui Negan, cunoscut drept Croatul, care încearcă să reînvie un New Work City dărăpănat. Ea își atinge scopul, dar nu înainte de a face niște alegeri grele din punct de vedere moral. Însă povestea nu se termină aici, pentru că cei din New Babylon vor face orice ca să pună mâna pe noul sistem de energie capabil să aducă vechea lume înapoi, în timp ce Maggie își dorește doar să fie în cu siguranță cu fiul ei și se confruntă cu sentimentele complicate pe care le are în privința lui Negan.
„Este cu siguranță o relație ciudată” mărturisește Cohan. „Știi momentele alea când vrei pur și simplu să renunți la ceva, să nu mai fii furios, și apoi te lovește din nou toată intensitatea lucrurilor? Cred că, în viața normală, de asta avem terapie și de asta vorbim cu prietenii și familia. Ce încerc mereu să-mi amintesc e că Maggie e atât de traumatizată. O parte din ea luptă pentru a se proteja, a supraviețui și a observa amenințările. Și apoi există o stare în care vrei doar să poți avea încredere, să te relaxezi și să te bazezi pe cineva. Cred că lucrul trist – sau poate înălțător, vom vedea – e că acești doi oameni chiar pot fi acolo unul pentru celălalt. Și durerea recunoașterii acestui lucru o face să simtă nevoia să ridice din nou toate zidurile.”
„Și nu mă refer la a fi acolo unul pentru celălalt într-un sens romantic” continuă ea. „Poate nici măcar ca prieteni. Mă refer pur și simplu la a fi acolo în sensul că s-au văzut și s-au înțeles unul pe celălalt, că au trăit aceleași lucruri. La fel cum o fac oamenii care au fost împreună în război. Nimeni altcineva nu va înțelege. Doar camaradul tău de luptă, soldatul de lângă tine. Dar aici nu e vorba de furie pentru că unul i-a omorât celuilalt soțul, cu siguranță nu. Sunt furioși pentru că se află de părți diferite ale unui război. El e ca un frate pentru ea – și tocmai asta o înfurie. Dar e mult, mult mai complicat decât atât.”
„În esență, lucrul bun în a-i aduce împreună e că, în mod normal, n-ar trebui să funcționeze” conchide actrița. N-ar trebui să vrei să-i vezi împărțind același spațiu. Au toate motivele să nu fie împreună. Și cred că tensiunea continuă să existe tocmai pentru că, undeva în adânc, vrei să existe o înțelegere între ei și, în ciuda tuturor lucrurilor oribile, atunci când îi vezi împreună pe ecran, vrei ca, într-un fel, să se schimbe unul pe celălalt – într-un mod care să ducă la vindecare pentru amândoi.”
În plus, Cohan a avut doar cuvinte de laudă despre Jeffrey Dean Morgan, actorul din spatele lui Negan: „În primul rând, vreau să dau tot creditul oamenilor care l-au angajat pe Jeffrey, pentru că ei l-au adus în viața mea și în viețile noastre și au făcut posibil tot acest spin-off. Și cred că tot ceea ce îl face pe Jeffrey un actor și un interpret grozav este evident, dar pentru mine beneficiul cel mai mare este că el este un prieten bun. E pur și simplu amuzant. Spune lucrurilor pe nume, fără menajamente. E o plăcere să joci alături de el, și cred că ironia de a pune față în față doi dușmani, doi inamici, n-ar avea niciun farmec dacă nu ne-am plăcea în realitate. Jeff e un actor atât de emoțional, de sensibil în rolul ăsta. Iar Negan, cu toată această fațadă dură, face lucrurile cu atât mai captivante. Amândoi avem șansa să întrupăm personaje pline de dualitate. Jeff e, pur și simplu, grozav.”
Cohan a dat detalii și în ce privește arma iconică a lui Negan, Lucille, și scena din trailer în care Maggie o ține în mână:
„Aș spune că a fost o experiență aproape ireală. Mult mai intensă decât mă așteptam. Bâta în sine... are o prezență aparte. E încărcat cu o energie pe care o simți imediat ce o ții în mână. Și cred că oamenii știu asta. De asta e și atât de interesant momentul în care trece în alte mâini.
Când am ridicat-o, a fost ca și cum aș fi pus mâna pe o sabie laser. Are o vibrație electrică, aproape mistică. Și îți dai seama repede că puterea ei vine doar din cel care o ține – din ce simte acea persoană, ce intenții are, ce vrea să provoace. Am văzut de atâtea ori cum Negan o folosea – și nu era doar o armă fizică, ci o extensie a lui. O formă de manipulare, de control, o tensiune aproape ritualică în felul în care o mânuia.
Iar în momentul în care Maggie pune mâna pe bâtă... e încărcată. Foarte încărcată. Să zicem doar atât.
A existat o senzație de încheiere. Ca un cerc care se închide. Un moment care vine cu o greutate emoțională uriașă – și nu doar pentru personaj, ci și pentru mine, ca actriță. A fost acel tip de tăcere intensă care spune tot, fără să mai ai nevoie de cuvinte.”
Actrița a vorbit și despre evoluția propriului personaj și despre cum reușește să aducă ceva nou cu fiecare apariție pe ecran:
Cred că ceea ce te ține ancorat în serialul ăsta e tocmai faptul că ești mereu „în moment”. Totul se întâmplă repede, intens, și te aruncă în dinamici noi. În sezonul ăsta, apar personaje și relații complet neașteptate – oameni cu care nu ți-ai fi imaginat niciodată că Maggie va intra în conflict sau, dimpotrivă, în alianță. Și tocmai genul ăsta de întâlniri îți permite, ca actor, să descoperi reacții noi, fațete pe care poate nu le-ai fi intuit.
Personaje ca Armstrong, Narvaez, Brugal, Croatul sau Dama... toate aceste figuri o pun pe Maggie într-o poziție de confruntare. E în conflict cu absolut toată lumea în sezonul ăsta. E ca un tipar care se tot repetă, și uneori mă uit înapoi și îmi spun: „Stai puțin, stai puțin... ce se întâmplă aici?”
Dar partea interesantă e ironia din toate astea: Maggie are, de fapt, dreptate. Ea e cea care vine cu argumentul logic, echilibrat, de fiecare dată. Îi spune lui Armstrong că planul lui pentru Manhattan e o idee proastă. Și, în cele din urmă, chiar așa se dovedește. Dar cred că ceea ce se întâmplă, pe parcursul sezonului, e că, deși intențiile ei sunt corecte, sincere, iar strategia e clară și justificată, totul ajunge să se destrame. Și partea care doare cel mai mult e cum toate aceste crize încep să afecteze și relația cu fiul ei – ultimul lucru pur care îi mai rămăsese.
Toate aceste provocări o împing pe Maggie într-un loc unde n-a mai fost. O forțează să se vadă pe sine într-un mod complet nou. Și odată cu asta, vine și o revelație profundă – ceva ce nu a mai trăit până acum. De-a lungul sezonului, se construiește acest sentiment că există forțe mai mari, oameni care controlează atât alegerile ei, cât și pe cele ale lui Negan. Amândoi sunt privați de o parte din libertatea lor. Iar asta duce la un fel de represiune, o apăsare care îi împinge, paradoxal, către locuri noi – inclusiv unul față de celălalt.
Și pentru asta, sunt recunoscătoare. Pentru tonul acesta întunecat, aproape șerpuitor, care coboară în straturile cele mai adânci ale personajului. Pentru că, la capătul acelei coborâri, e o lumină nouă. Sunt locuri din care Maggie poate renaște altfel. Și, poate, la fel și relația ei cu Negan.
Cred că Maggie s-a schimbat enorm de-a lungul timpului. Iar sezonul acesta, în mod special, e unul foarte greu pentru ea. Are o energie grea, apăsătoare, parcă totul e lipicios și nu mai poți ieși din acea stare. Dar tocmai de aceea cred că e și momentul în care se pregătește o transformare majoră. E interesant, pentru că toate lucrurile prin care a trecut au adus-o acum într-un punct de cotitură. Iar întrebarea devine: cum se reconstruiește cineva după ce a ajuns la limită? Se mai poate întoarce la acel sâmbure de umanitate de la început?
Pentru mine, e fascinant să privesc această schimbare, pentru că s-a produs lent, dar e profundă. A fost influențată de tot ce a trăit Maggie – în special de confruntările continue cu Negan și de tot ce reînvie acea relație tensionată. Am văzut-o devenind mamă, asumându-și roluri noi, grele, care vin cu multă responsabilitate. Când mă uit în urmă, realizez că e literalmente o viață întreagă trăită pe ecran. La început, personajul meu era o tânără care abia descoperea dragostea. Acum are un fiu adolescent.
E un arc narativ care m-a marcat și personal. Mă simt incredibil de norocoasă că am lucrat la un serial care, la un moment dat, era cel mai mare din lume. Dar ce a fost și mai special e că, în ciuda acestui succes, totul s-a construit în jurul poveștii. A fost un univers complet aparte, filmat departe de zgomotul lumii, în mijlocul naturii, în Georgia. Ne deconectam complet – uneori nici măcar nu aveam telefoane pe platou. Ne făcea să ne întrebăm: „Este atât de rău aici?”. Clar nu vrei să te lupți pentru viața ta, dar îți aminteai de familie și de lucrurile cu adevărat importante.
Ce mi-a oferit acest rol, dincolo de complexitatea artistică, a fost ceva rar în industria asta: stabilitate. Și chiar dacă serialul e intens și emoțional, a ajuns să facă parte din viața mea într-un mod firesc. Mă ajută să mențin un echilibru între muncă și viața personală. Tocmai pentru că totul e atât de bine integrat, mă simt mai liberă să fiu autentică în ceea ce fac.
Recunosc, uneori simt nevoia să dispar, să mă retrag undeva liniștit – glumesc spunând că aș putea trăi pe o insulă mică, în tăcere, pentru totdeauna. Dar legătura asta cu serialul... e ca o căsnicie. O relație de durată, profundă, în care ajungi să cunoști fiecare nuanță. Publicul nostru e la fel – ne cunoaște, a crescut cu noi. Și cred că tocmai asta face ca totul să fie atât de special.
Sunt, bineînțeles, nerăbdătoare să explorez și alte roluri, alte lumi. Dar simt că mai e un pic de timp necesar pentru a încheia povestea asta cum trebuie. E o construcție care merită un final pe măsură. Și știu că, atunci când se va termina, o parte din noi o să spună: „Dar de ce?” Iar răspunsul va fi simplu: „Pentru că a fost suficient. Pentru că povestea a spus tot ce avea de spus.”
În încheiere, Cohan a împărtășit de ce a ales să își facă acum debutul în regie, jonglând de asemenea cu rolul de actriță principală și cel de producător executiv:
Tot încerc să găsesc un singur cuvânt care să descrie întreaga experiență... dar nu reușesc. Nu există un singur cuvânt care să o cuprindă. De ce acum? Cred că de multă vreme am simțit sprijin din partea echipei The Walking Dead și a showrunnerilor pentru a face pasul spre regie. Angela Kang, mai ales în ultimii ani ai serialului principal, a fost o susținătoare importantă. Dar, atunci, nu simțeam că e momentul potrivit. Tocmai mă întorsesem în poveste și, sincer, tot ce îmi doream era să fiu din nou cu colegii mei de platou, să reluăm legătura, să ducem serialul mai departe. Regia părea o responsabilitate uriașă și, probabil, destul de stresantă.
Și am avut dreptate – chiar a fost. Dar, în același timp, a fost o experiență profund spirituală.
Sezonul ăsta, Dead City, e diferit de ce am mai făcut până acum în universul The Walking Dead. Povestea e mai concentrată, desfășurată pe 6 sau 8 episoade, ca un singur fir narativ întins, intens. Ca actor, am intrat în sezon pregătindu-mă de la început până la sfârșit, înțelegând temele și dinamica cu fiecare personaj. Apoi, când am regizat episodul 6, am aplicat același proces – doar că mult mai focalizat. Și a fost... a fost un vis.
Avem o echipă incredibilă. Mereu mi-am imaginat cum ar fi să am aceste relații creative unu-la-unu cu toți oamenii din echipă. Și acum le-am trăit cu adevărat. Îmi amintesc cu drag de toate momentele dificile și de reușită, de clipele în care chiar simți că ai realizat ceva, sau când vezi ce au creat ceilalți și ești uimit. E un proces extrem de colaborativ, mai ales în televiziune și mai ales într-o producție de asemenea amploare.
Ca regizor, vii pe platou cu o viziune clară. Dar ai parte de un ocean de sprijin – din partea actorilor, a echipei tehnice, a tuturor. Cele mai grele zile, sincer, au fost cele în care trebuia să mă regizez pe mine însămi. Mai ales în scenele de acțiune – ești plină de adrenalină, transpiri, te concentrezi pe joc, și imediat după, trebuie să te repliezi rapid: „Ok, care-i următorul cadru? Bun, aici mergem, asta facem.” Dar devine mai ușor cu fiecare zi.
E acel moment în care știi că ceva pare imposibil, dar pur și simplu... nu ai de ales. Trebuie să o faci, odată ce ai început. Cam asta a fost.
Și a fost grozav. Zilele în care eram doar regizoare au fost, sincer, unele dintre cele mai frumoase din întreaga mea carieră. Am lucrat cu Keir [Gilchrist], cu Jeffrey, cu Željko [Ivanek], cu Kim [Coates], cu Dascha [Polanco] – toți au fost extraordinari. Am ajuns să facem exact ce adoră să facă artiștii: să intrăm în acele „bule” intime, în care, deși pe platou se întâmplă un milion de lucruri, pentru fiecare om există doar un singur lucru esențial în acel moment. Când mi-am reamintit asta, am știut că sunt într-un loc bun.
Și am putut să mă bucur de acele conversații scurte, liniștite, în care toți știam ce vrem să facem. Ne-am sincronizat complet. Am „fuzionat” mințile și am construit episodul nostru. Apoi s-a terminat. Și m-am întors la actorie, cu gândul: „Ah, asta-i floare la ureche!”
A fost o experiență fantastică. Cu adevărat.
Și așa va fi și experiența ta de vizionare a sezonului 2 din The Walkind Dead: Dead City, pe AMC și AMC+.
