Boală veche, boală grea, infidelitatea - în special aia masculină! Are şi ea motivaţiile ei socio-biologice - adică bărbatul e poligam prin definiţie, adică el ce să facă în timp ce femeia-i ocupată cu sarcina, cu copiii, cu alea-alea...? Multe familii s-au destrămat (sau nu), multe pagini s-au scris (şi filme s-au făcut), în toate tonurile şi genurile: comic, dramatic, melodramatic, tragic, realist - şi aşa mai departe... Despre Fustangii, noul film al lui Jean Dujardin şi Gilles Lellouche se poate spune că le cumulează în mare parte, sintetic şi destul de echilibrat, deşi cu accentul pus vizibil pe latura comică.
Este o poveste compozită, mozaicată, formată din episoade destul de disparate pentru a putea fi considerate, parţial, filmuleţe în sine (cu regia semnată, pe lângă iniţiatorii proiectului Jean Dujardin şi Gilles Lellouche, şi de către Emmanuelle Bercot, Fred Cavayé, Alexandre Courtès, Michel Hazanavicius, Jan Kounen şi Eric Lartigau - după scenarii scrise de Jean Dujardin, Gilles Lellouche, Nicolas Bedos, Philippe Caverivière, Jean Dujardin şi Stéphane Joly), dar dincolo de trăsăturile caracteristice ale fiecăruia (la nivel de complexitate, stil, durată - vreo două sunt extrem de scurte, abia cât nişte glume într-o singură secvenţă), se disting printr-o similitudine marcantă, nu numai de conţinut, ci şi de context socio-uman şi tonalitate expresivă - un caz special şi semnificativ de unitate în diversitate. Nu întâmplător, fragmentele nici nu sunt identificate ca atare în mod explicit - fiind despărţite doar prin fade-out/fade-in şi nimic mai mult, ceea ce i-ar putea deruta pe spectatorii neavizaţi dar, în ultimă instanţă, defineşte până la capăt calitatea de film unitar, construit din piese de puzzle a căror valoare totală depăşeşte suma valorilor parţiale.
Precum am spus, principala calitate a "Infidelilor" (filmul, nu personajele - deşi li se aplică şi unora dintre ele) este umorul - un umor inteligent şi special, în cea mai mare parte absolut firesc, deloc ostentativ, reuşind să surprindă acele detalii de viaţă simple, banale (replici, gesturi, atitudini, adesea doar priviri) care, speculate atent şi fin, pot genera hohote irezistibile de râs. Nu lipsesc însă nici accentele dramatice - mai cu seamă în episodul central, cu confruntarea celor doi soţi ajunşi la "momentul adevărului"; aici, hazul e mult mai discret, iar rezolvarea finală ţine mai degrabă de nivelul discret-sentimental. Practic, este cel mai serios şi substanţial segment - la antipozi cu comicul sclipitor din primele trei, cu dezvoltarea spre absurd-fantezist al celui final, sau cu acuitatea strict punctuală a celor două "pastile" intercalate printre celelalte (cea cu căţelul şi prezervativul, sau cea cu balansoarul din garaj).
În orice caz, dacă ar fi să stabilim un fel de top, votez pentru fragmentul cu seminarul bio în deplasare, urmat cam la egalitate de cel descris mai sus, de prolog şi de cel cu asociaţia "Infidelii anonimi". Totuşi, asemenea ierarhizări sunt destul de riscante, întrucât fiecare are unicitatea sa şi rostul său propriu în structura ansamblului - dincolo de care, le unesc aspectele comune definitorii identificate mai sus.
Important este că, fără a fi un film excepţional, ba chiar cu unele decizii discutabile (am arătat mai sus, dincolo de faptul că-i accentuează caracterul unitar la nivel de fond, modalitatea de a marca atât de sumar trecerile de la un episod la altul riscă să devină derutantă - inclusiv prin inserţia celor două filme-glumiţă), Les infidèles are câte ceva de oferit majorităţii categoriilor de spectatori: spectacol vizual (inclusiv diverse secvenţe erotice echilibrate între explicit şi discret, filmate cu mare bun-simţ - dar mai ales compoziţii elaborate, îmbinând interesant valenţele plastice de o mare frumuseţe expresivă şi conotaţiile amuzante), cascade de râs sănătos, teme de gândire - abia schiţate, evident, dar şi atâta este incomparabil mai mult decât putem găsi prin multe alte comedii cu substrat erotic (fie romantic, fie soft-sexy) din ultima vreme.
Părerea ta
Spune-ţi părerea