Puţine sunt filmele cu Arnold Schwarzenegger care să fi meritat mai mult un remake decât The Running Man (1987) şi iată că de vineri avem parte pe ecrane de un film cu Glen Powell în rolul protagonistului "fugar", Ben Richards. Explorăm o Americă a viitorului condusă de o corporaţie (idee folosită de altfel şi în serialul Alien: Earth) şi unde prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci este încă şi mai mare decât în prezent.
Glen Powell este perfect ales pentru rolul lui Richards, un bărbat care decide să participe la competiţia The Running Man pentru a-şi salva soţia de la un viitor în care cei doi soţi nu-şi permit nici măcar medicamente pentru gripa fetiţei. Suma primită pentru participarea la această competiţie televizată în care trei "fugari" sunt vânaţi clipă de clipă de asasini profesionişti este o catapultă spre prosperitate într-o lume în care prosperitatea este aproape imposibilă. Tentaţia ar trebui, totuşi, echilibrată de faptul că nimeni nu a reuşit să supravieţuiască până acum celor 30 de zile, cât durează vânătoarea, iar şansele sunt reduse şi mai mult din cauza faptului că şi oamenii obişnuiţi primesc sume colosale dacă identifică un fugar, îl ucid sau ajută la uciderea lui, o diferenţă faţă de filmul original.
Regizorul britanic Edgar Wright nu s-a zgârcit deloc la bugetul de efecte speciale, prin urmare premiera de vineri este plină de explozii, cascadorii şi lupte corp la corp, doar că filmul vrea să fie mai mult de atât. Wright insistă să creeze o oglindă îndreptată spre un viitor ai cărui sâmburi distopici îi vedem şi în prezentul nostru, într-o lume tot mai divizată şi violentă, în care megacorporaţiile tech sunt uneori mai puternice decât naţiuni întregi.
Poate că Fugarul ar fi fost un film mult mai bun dacă scenariul s-ar fi concentrat pe acţiune şi nu ar fost atât de interesat să tragă semnale de alarmă şi să discute la nesfârşit despre dreptate, rezistenţă, alienare şi lăcomie. Eroul are un itinerariu neaşteptat de previzibil, de simbol al rezistenţei într-o lume nedreaptă, itinerariu de altfel complet epuizat de seria Jocurile foamei. Dar, dacă milioane de spectatori au fost captivaţi de evoluţia lui Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence), cea a lui Ben Richards te lasă neaşteptat de indiferent, iar la sfârşit ieşi din sala de cinema ridicând din umeri.
Ce surprinde la The Running Man este cât de asemănător şi în acelaşi timp cât de diferit este faţă de The Long Walk/Marșul cel lung, un alt SF distopic inspirat de acelaşi autor, Stephen King. Ambele filme sunt plasate într-un viitor în care imensa majoritate a oamenilor trăiesc în sărăcie lucie, iar unica şansă la o viaţă mai bună este participarea într-o brutală competiţie televizată, unde probabilitatea supravieţuirii este minimă. Dacă regizorul Francis Lawrence îşi abordează povestea cu un minimalism bazat în special pe interpretările actorilor, Edgar Wright merge în direcţia opusă, preferând spectacolul întrerupt de discursuri. The Long Walk nu e deloc un film perfect, dar categoric este unul mai ataşant decât The Running Man.
