După ce a regizat peste 20 de filme şi a devenit unul dintre cei mai prolifici regizori francezi ai momentului, François Ozon s-a dedicat unui proiect pe care singur îl descrie drept "bântuitor": o ecranizare după cel mai citit roman francez din toate timpurile, "Străinul" de Albert Camus. Prin amabilitatea Unifrance, instituţie responsabilă cu promovarea cinemaului francez în lume, Cinemagia a stat de vorbă cu François Ozon într-o întâlnire de tip masă rotundă în luna ianuarie. Iată ce are de zis regizorul despre rasism, alienare, dar şi despre speranţa într-un viitor în care să fim mai puţin agresivi şi polarizaţi.
La cea de-a 25-a ediţie a festivalului Transilvania Străinul se poate sâmbătă, 13 iunie (Casa de Cultură a Studenţilor, 20:45) şi duminică, 21 iunie (Cercul militar, 20:00). Distribuitorul Independenţa Film va lansa ecranizarea în cinematografe pe 10 octombrie. Citeşte cronica acestui film descris de Cinemagia drept o "ecranizare definitvă" după romanul lui Camus.
De ce ai ales să faci filmul în alb-negru?
Pentru mine a părut încă de la bun început unica opţiune, deşi poate părea paradoxal, pentru că romanul lui Camus este plin de culoare. Avem cerul albastru, soarele dogoritor, rochia roşie a lui Marie, o mulţime de elemente descrise atât de viu. Dar cartea este una filozofică, prin urmare mi-am imaginat ecranizarea în alb-negru.
Şi mai este un motiv: pentru francezi, memoria colectivă a Algeriei coloniale se bazează pe arhive, fotografii şi documente, toate alb-negru. Acest limbaj vizual mi s-a părut mai natural. În sfârşit, alb-negrul creează o anumită distanţă faţă de realitate. Tot ce vedem azi e în culori, prin urmare printr-o reprezentare a lumii în alb-negru putem experimenta mai exact relaţia lui Meursault cu lumea lui: detaşarea lui, distanţa dintre el şi tot ce-l înconjoară. Evident, am vrut să scufund spectatorul în perspectiva lui, iar imaginile alb-negru m-au ajutat să fac asta.
Se spune că a-l ecraniza pe Camus este foarte dificil, ca o ascensiune pe Himalaya. Care e părerea ta?
Este adevărat. Dacă cineva mi-ar fi spus acum trei ani că voi ecraniza "Străinul", i-aş fi spus că nu e în toate minţile. Am mai făcut ecranizări, dar sursele literare erau mult mai puţin cunoscute. Nu am simţit niciodată ambiţia să adaptez o capodoperă recunoscută universal, mai ales una atât de populară în Franţa.
Aveam un alt proiect, dar nu am strâns suficienţi bani pentru a-l face. Aşa că am recitit romanul la zeci de ani după ce-l citisem, ca atâţia alţi francezi, în şcoală. Am realizat cât de puternică, inteligentă şi misterioasă este încă această carte şi ce provocare ieşită din comun ar fi să o transform într-un film. Provocarea stă în faptul că e un roman filozofic: intriga este uşor de urmărit şi nu se întâmplă mare lucru din punctul de vedere al naraţiunii convenţionale, dar cât de multe lucruri se petrec totuşi acolo. A fost provocator, dar şi minunat de incitant. Atât eu, cât şi Benjamin (n.r. Benjamin Voisin, interpretul personajului principal) voiam să facem un nou film împreună, aşa că i-am oferit acest rol extraordinar. El este exact opusul lui Meursault, iar asta a făcut totul încă şi mai interesant.
Romanul a mai fost ecranizat. A reprezentat asta o presiune?
Presiunea a venit mai degrabă din faptul că toată lumea a citit cartea. Toată lumea are propria opinie despre cum ar trebui să arate Meursault, toată lumea şi-a regizat deja propria ecranizare în propria minte. Când citim o carte, creăm fără să vrem imagini, culori şi feţe, ne identificăm cu personajele. Era clar de la bun început că aveam să contrazic multe dintre - dacă nu toate - acele interpretări personale. Din fericire filmul a avut succes în Franţa, publicul l-a îmbrăţişat. Dar s-a întâmplat des ca cineva din public să-mi spună "Meursault nu este deloc aşa!" Şi este interesant, pentru că personajul nu este niciodată descris în carte. Nu-i ştim prenumele, vârsta. Nu ştim practic nimic despre el. Este Meursault şi atât, iar asta înseamnă că toţi ni-l imaginăm diferit.
Sunt tare curios în ce priveşte viitoarele ecranizări. În curând drepturile vor intra în domeniul public şi cred că vor fi destui regizori care vor fi atraşi de ideea unei adaptări. Şi sunt nenumărate interpretări posibile, din simplul fapt că romanul este o veritabilă capodoperă.
Ai extins rolul Jamilei, sora victimei arabe. Fiica lui Albert Camus, Catherine Camus, a spus că a apreciat filmul, dar într-un interviu pentru The Guardian a spus că acest aspect i s-a părut o consecinţă a corectitudinii politice. A fost necesară această modificare?
Pentru mine a fost, pentru că voiam să fac un film din 2025, nu unul din anii '40. Cred că Albert Camus a avut motivele lui să facă personajele arabe aproape invizibile în roman, era o reflectare a realităţii acelor vremuri. Dar am simţit că, în prezent, contextul istoric are nevoie să fie explicat. Am petrecut o mulţime de timp informându-mă cu privire la acele locuri şi acea perioadă. De ce ucide Meursault un arab? De ce nu un spaniol sau alt francez? Faptul că victima a fost arabă categoric nu este pură întâmplare, aşa că aveam nevoie să înţeleg circumstanţele istorice şi politice din spatele acestei alegeri.
Pentru cititorii din anii '40, contextul era evident: Algeria era pur şi simplu considerată o parte a Franţei. Dar publicul de azi are nevoie de contextualizare pentru a înţelege cum era societatea de atunci. În realitate, convieţuiau două comunităţi diferite, era un formă de apartheid. Când am citit a doua oară romanul, am fost şocat de faptul că arabii erau invizibili. Când a fost publicat, această invizibilitate era normală, azi e şocantă. De asta unele universităţi din Statele Unite consideră că romanul este colonial. Eu nu am această opinie, romanul pur şi simplu reflectă realitatea acelor vremuri şi are nevoie de contextualizare pentru ca publicul de azi să-l înţeleagă cu adevărat pe Camus.
De aceea consider că ultima scenă este foarte importantă. Pentru mine a fost foarte important să dăm victimei arabe un nume. Este o formă de reconciliere. Poate că sunt naiv, dar cred că această opţiune are o semnificaţie politică utilă pentru spectatorul din prezent. Şi, desigur, orice ecranizare este un act de mai mică sau mai mare trădare. Ce am făcut eu este mai degrabă o "revizitare" a lui Camus şi nu o adaptare a lui.
Cum e să faci o adaptare în vremuri când se spune că nu se mai citesc cărţi?
Am fost foarte surprins de cât de mulţi oameni au citit această carte. Mulţi îmi spuneau: "E cartea mea preferată". Asta a creat o presiune imensă. Este o lectură obligatorie în şcoală, prin urmare mulţi elevi o citesc. Am asistat la multe sesiuni de Q&A (n.r. - "questions and answers", întrebări şi răspunsuri) cu spectatori foarte tineri. Poate că unii veniseră la film doar ca să nu mai citească romanul, nu am idee. Dar mulţi îl citiseră deja şi erau curioşi. Alţii nu-l citiseră şi după vederea filmului au zis că vor să citească şi romanul. Este adevărat că acum se citeşte mai puţin, dar "Străinul" este una dintre cele mai citite cărţi de pe glob.
Ai vorbit în repetate rânduri despre tăcerea ce învăluie istoria franco-algeriană. Şi ai o conexiune personală cu Algeria, din moment ce bunicul tău a supravieţuit unei tentative de asasinat acolo...
Sunt mulţi francezi care au o conexiune cu Algeria. A fost parte din Franţa atâta vreme, sunt mulţi francezi care au trăit acolo. Însuşi Camus s-a născut în Algeria, se considera algerian, dar a trebuit să plece din cauza războiului şi a nebuniei ce a urmat. Subiectul rămâne extrem de sensibil până în ziua de azi. Un exemplu: aş fi vrut să filmez în Algeria, dar a fost imposibil, prea multe tensiuni politice între cele două ţări şi guvernele lor. De aceea ultima scenă este atât de importantă pentru mine. Am fost incredibil de emoţionat când am întâlnit o spectatoare algeriană în vârstă. Mi-a spus: "Mulţumesc. Când am citit romanul, a fost inconfortabil pentru că am simţit că nu am dreptul să exist în acea lume, ca femeie arabă şi algeriană. Cu filmul tău, avem în sfârşit un loc acolo". Pentru ea şi pentru mulţi alţii, invizibilitatea a fost traumatizantă.
Ai spus că locul romanului este în anii '40 şi că filmul tău aparţine prezentului. Crezi că am progresat? Cum vezi diferenţele dintre cele două perioade?
Azi e mai uşor să înţelegem aspecte din roman. Cred că în epocă "Străinul" a fost de-a dreptul profetic. A prevăzut ce se va întâmpla între Franţa şi Algeria, războiul, conflictul, tot ce a urmat. Tensiunile sunt prezente în roman, adevărate simptome ale unei profunde crize viitoare. Nu cred că intenţia lui Camus a fost să facă predicţii, dar era un jurnalist inteligent. Scrisese nenumărate articole despre Kabylia (n.r. - zonă muntoasă din Algeria şi ultimul bastion al Rezistenţei algeriene împotriva colonizării), despre sărăcie, despre cum arabii erau consideraţi cetăţeni de rang secund în propria ţară. Era la curent cu toate aceste realităţi şi le-a inclus în roman, poate că nici măcar pe deplin conştient de importanţa lor. Azi, ştiind ce avea să se întâmple, citim cartea diferit. Istoria a schimbat modul cum o receptăm.
Ai spus că Benjamin Voisin este complet diferit de personaj. Cum aţi lucrat la rol?
A fost o mare provocare pentru el şi a trebuit să facă un efort imens. L-am încurajat să vadă filmele lui Robert Bresson, care nu era interesat de actori în sensul tradiţional, îi vedea mai degrabă ca "modele". Abordarea asta a fost dificilă pentru Benjamin pentru că a trebuit să renunţe la instinctele pe care se bazează de obicei actorii. Dar este capabil de o transformare ieşită din comun. Chiar cred că este un actor excelent. Are puterea şi carisma necesare pentru a face publicul să simtă ce se întâmplă în interior şi, chiar când Meursault pare incapabil să-şi exprime sentimentele, Benjamin ne lasă să întrezărim frânturi din viaţa sa interioară.
Azi vorbim des despre alienare, singurătate şi burnout emoţional. Cum vezi aceste teme reflectate în roman şi în filmul tău?
Pentru mine Meursault este un personaj foarte actual din simplul motiv că spune întotdeauna adevărul şi asta devine o problemă. Trăim într-o perioadă a fake news-urilor şi a manipulării constante. Când te uiţi ce se întâmplă în politică sau cum acţionează indivizi precum Trump, realizezi că însăşi ideea de adevăr a devenit imprecisă. Fascinant la Meursault mi se pare că, de fapt, el nu este stigmatizat pentru că a ucis un arab, ci pentru că nu a plâns la înmormântarea mamei. Aceasta este gigantica absurditate din miezul romanului şi cred că ea este mult mai vizibilă şi clară privită din perspectiva societăţii moderne, în vremuri când în fiecare zi se întâmplă ceva profund iraţional şi lumea pare că înnebuneşte încetul cu încetul. Te întrebi încotro ne îndreptăm şi dacă am fost în stare să învăţăm ceva din trecut... Este de-a dreptul neliniştitor.
Totuşi, cuvântul "speranţă" este pronunţat în film. Crezi că există speranţă pentru această lume atât de polarizată şi agresivă?
Cred că un aspect deosebit al operei lui Camus este că ne oferă un mijloc de a răspunde la această întrebare. Nu aş fi putut face filmul fără acea ultimă scenă, în care Meursault este în sfârşit capabil să spună ceea ce crede cu adevărat despre lume. Personal, sunt convins că este o formă de revoltă şi că de fapt acelea sunt cuvintele lui Camus însuşi. În film, revolta este îndreptată spre religie, dar de fapt vizează toate ideologiile. Poate fi fascism, comunism, religie sau orice doctrină care încearcă să te ţină prizonier într-o perspectivă trunchiată a lumii. Camus sugerează că singura posibilitate de a rezista în aceste sisteme, de a le accepta, este să li te opui. Ce contează cu adevărat sunt lucrurile simple: viaţa cotidiană, iubirea, marea, soarele, tandreţea, apropierea de o altă persoană.
Sursa foto: Unifrance/Philippe Quaisse
