Filmul Hawaii. O călătorie înapoi, în istoria recentă, ce merită făcută

de Gloria Sauciuc în 16 Nov 2017
Un film sensibil, Hawaii se poate vedea pe marile noastre ecrane din 17 noiembrie

Aşa cum poate era de ghicit, Hawaii nu este un film despre insulele omonime: este, în schimb, imaginea unei familii surprinse în ultimii ani de comunism, moment în care penuria şi teroarea organelor Securităţii atinsese maximul. La nici un an după evenimente, Ceauşescu avea să cadă. Punctul culminant al evenimentelor din film e plasat în primăvara anului 1989. Hawaii e cel mai bun film al regizorului Jesús del Cerro de până acum.

Personajele sunt o familie românească relativ modestă. Tatăl familiei, jucat de Constantin Cojocaru, a fost dizident, a încercat să fugă din țară cu un balon. Paradoxal, ca şi alte filme care descriu fără menajamente viaţa sub comunism, Hawaii are ca personaje acelaşi gen de oameni care ar fi fost, în alt context, protagoniştii filmelor de propagandă comunistă: oameni simpli, care ar face orice să îşi ajute familia, prietenii şi chiar pe vecini. Chiar fără a aștepta ceva în schimb. Scenariştii descriu cu o fidelitate aproape perfectă provocările vieţii de zi cu zi ale anilor 1980: a avea carne pe masă este un lux, ţigările sunt monedă de schimb, valuta adevărată este un sfânt Graal. Spre lauda lor, scenariştii Jesús del Cerro, Manuel Feijóo, Beatriz G. Cruz și Ruxandra Ghițescu şi-au făcut bine temele, sau au cunoscut perioada pe propria lor piele.

Hawaii este un film cu eroi pozitivi şi negativi. Protagoniştii - oamenii simpli, dar care au suportat sistemul până la exasperare, sunt filaţi de securitate, care e mereu gata să îi perdepsească cu brutalitate şi să îi ţină mereu în mizerie. Andrei (Dragoș Bucur), fratele mai mic al Vioricăi (Rodica Lazăr), va fi cel care, motivat de o ştire neaşteptată, va căuta să iasă din ţară prin orice mijloace. Şi se va lega în mod neaşteptat de un personaj enigmatic, jucat de Cristina Flutur.

Deşi realiste, personajele ilustrează totuşi câteva stereotipii, comune filmelor despre viaţa în comunism: Andrei - tânărul dizident charismatic şi uşor naiv, care vrea să plece pentru o viaţă normală, tatăl - fostul deţinut politic având încă dizidenţa în suflet, Viorica - omul care s-a resemnat în faţa sistemului, securistul Scarlat (Andi Vasluianu) - malefic şi fără o latură umană, capabil de orice: de la viol la omor fără remuşcări, miliţianul Marcu - „prietenul” şi omul util din cadrul sistemul, un fel de Yevgraf din Dr. Jivago.

În această galerie de eroi pozitivi şi negativi, un singur personaj atipic apare, unul foarte interesant: Ioana (Cristina Flutur) este deopotrivă fragilă şi primejdioasă. Fără machiaj, ca o şcolăriţă maturizată şi departe de imaginea de femeie fatală, introvertită şi meticuloasă, ea are semnele unui copil crescut în orfelinat, dar şi răceala implacabilă a oricărui agent de informaţii. Se va fi îndrăgostit cu adevărat Ioana de Andrei? Acțiunile ei sunt iniţiativa ei, sau rezultatul unei constrângeri? Sunt întrebări la care filmul nu vrea să răspundă.

O antieroină enigmatică, Ioana nu are răspunsuri la întrebări: oscilând între prieten şi duşman, legată prin origine de sistemul represiv, e un personaj mult mai complex decât oricare altul, decât cei împărţiţi în buni și răi.

Acţiunea filmului nici ea nu este fără precedent - a mai fost tratată (să ne gândim la scurtmetrajul Apele tac, al Ancăi Miruna Lăzărescu), dar am apreciat că ştie să fie şi originală, şi cu turnuri neaşteptate.

Deşi am cunoscut perioada comunistă, filmul a reuşit să ne ţină în scaun. Perioada este bine recreată, doar unele aspecte foarte minore par să fi scăpat în construcţia personajelor: tatăl fusese arestat după o tentativă de fugă din ţară în 1969, ceea ce este implauzibil datorită vârstei ridicate (ar fi avut peste cincizeci de ani) dar şi contextului vremii (atunci Ceauşescu se bucura de un maxim de popularitate), sau a momentului în care Ioana relatează că tatăl său miliţian ar fi fost asasinat (ar fi fost tot în jur de 1969, când ciocnirile violente între Miliţie şi partizanii anticomunişti luaseră de mult sfârşit).

Un film sensibil şi bine recreat, Hawaii are un îndemn: să nu ne uităm istoria, nici măcar pe cea recentă şi trăită direct.

Exploreaza subiecte similare:

hawaii, Dragoş Bucur, Cristina Flutur, Andi Vasluianu, Ruxandra Ghiţescu, Constantin Cojocaru, Rodica Lazăr, Silent River

Alte știri din cinema

Vor fi deschise cinematografele până la lansarea lui Tenet?

17 iulie ar putea fi momentul zero al reinvitării publicului global în cinema

Netflix: 12 filme şi seriale de văzut în iunie

Dintre zecile de titluri pregătite pentru lansare, iată ce ne-a atras nouă atenţia

Cannes 2020: iată cele 56 de filme anunţate în selecţia oficială!

Selecţionerii festivalului au privilegiat cineastele şi debuturile

Misiune imposibilă 7 reia producţia în septembrie

Blockbusterul cu Tom Cruise în rolul principal a întrerupt filmările din Italia în martie

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells