Filmul Amanda: despre fragilitatea acestei perioade și despre paternitate

de Cinemagia în 9 Mai 2019
Amanda va fi lansat în cinematografele din România pe 24 mai, distribuit de Bad Unicorn

Amanda, cel mai recent film al lui Mikhael Hers, regizor foarte popular în Franța, va rula în cadrul Festivalului Filmului Francez. Proiecțiilor în regim de avanpremieră va urma lansarea pe marile ecrane din capitală și din țară, pe 24 mai.

David, de 24 de ani (interpretat de actorul răsfățat în Franța atât de publicul de tv cât și de cel de la Cannes Vincent Lacoste),este un tânăr a cărui soră moare într-un atentat terorist și o lasă în urmă pe fiica ei de 7 ani, Amanda. Relația solară dintre cei doi și trecerea lui David de la viața boemă în Parisul zilelor noastre la maturitatea timpurie face dintr-un film de doliu un film luminos, plin de speranță și tandrețe. 

Filmul se vede în avanpremieră în cadrul Festivalul Filmului Francez la București, Cluj Napoca, Timișoara, Iași, Brașov, Arad, Brăila, Sinaia, Constanța, Sfântu Gheorghe și Pitești.

Distribuitorul în România al filmului pune la dispoziția cititorilor Cinemagia un interviu cu regizorul Mikhaël Hers.

Tema doliului, deja prezentă în Ce sentiment de l’été, este abordată într-un mod mai concret în Amanda, cu această nepoată de care David trebuie să aibă grijă, după moartea mamei ei...

Mikhaël Hers: În filmele mele anterioare, inspirația mi-a venit mai degrabă dintr-o prejudecată retrospectivă și melancolică, care mi-a permis revizitarea unei perioade sau a unor locuri. Pentru Amanda, punctul de plecare a fost nevoia de a vorbi despre Parisul de azi, dar și pentru a surprinde ceva din fragilitatea, agitaţia și violența acestei perioade. Astfel, Amanda este mai înscris în prezent și cotidian decât filmele mele anterioare.

Filmul începe cu această fetiţă singură în faţa şcolii, pentru că unchiul ei întârzie. Acest moment de absență prefigurează o absenţă mult mai importantă.

Mikhaël Hers: ...A permis, de asemenea, naşterea unei relaţii între Amanda și David. El nu e în stare să ajungă la timp la școală, dar va ajunge în scurtă vreme să aibă grijă de această fetiță, începutul unui lung drum... David este un copil mare, puțin neajutorat în fața aceastei fetițe - mai degrabă ea îl va ajuta decât invers. Acest cuplu m-a atins şi pentru că a fost un mod de a discuta despre a fi părinte. O paternitate accidentală, prin moştenire.

Fără a pierde melancolia precedentelor filme, îmbrăţişaţi aici o tonalitate ceva mai melodramatică.

Mikhaël Hers: Filmul este mai frontal în utilizarea emoțiilor, prin prisma unei tragedii, atât intimă cât și colectivă. Am vrut să fac un film încercând să mă pun în pericol și încercând să-l fac cât mai uşor de asimilat, de unde şi această tonalitate care insistă uneori pe o tentă melodramatică. Am fost, de asemenea, ghidat de personajele mele, pe care nu puteam să le privez de anumite momente dramatice pe care le trăiau, mai ales cel în care David o anunță pe Amanda de moartea mamei sale. Mi se părea că ar fi trebuit să cuprindă o falsă eleganță, o modestie puțin inutilă. Amanda este povestea a doi oameni care se vor însoți reciproc în jurul acestui punct care rupe povestea, care este dispariția lui Sandrine. Era imposibil să nu-l vedem pe el anunţând-o. Am fost, de asemenea, foarte încurajat de către generozitatea și încrederea actorilor mei. În niciun moment nu m-am simţit jenat când Vincent Lacoste sau Isaure Multrier plângeau. Au avut un fel corect, firesc de a face asta.

Asta şi pentru că știți cum să le integrați emoțiile în rutina vieții de zi cu zi...
Mikhaël Hers: Îmi place să-mi plasez filmele cât mai mult în interiorul vieții normale și să le fac să scape de „subiectul” lor. Întotdeauna încerc să rămân cât mai aproape de viața de zi cu zi și de ceea ce pot să simt, să pot avea încredere în situație, să mă pot întreba foarte sincer, cu tot subiectivismul, cum s-ar întâmpla asta în viața reală. Mi-am dorit să filmez oameni loviţi de emoţii, nu blocaţi în clişeul trecerii printr-un doliu, cu convenţiile sentimentale de rigoare. Într-un doliu, am senzaţia că avem multe stări diferite şi mi-am dorit să traduc această complexitate, acest carusel al micilor şi marilor tristeţi, care pot ascunde şi unele bucurii.

În acest sens, scena de la stație este emblematică. David se prăbușește, dar în următoarea scenă îl vedem facându-şi treaba.
Mikhaël Hers: În acel moment, David era un suflet trist și distrus în mijlocul unei gări zgomotoase. Această scenă nu era în scenariu, e una din puţinele pe care le-am improvizat. Mi-am dorit să profit de această suferinţă care îl inundă brusc pe David, în mijlocul acelei mulţimi în mişcare, cu trenuri care vin şi pleacă... Truffaut spunea că cinemaul sau filmul este ca viaţa fără blocajele din trafic. Îmi place Truffaut dar prima mea reacție a fost: dimpotrivă, cinematograful trebuie să preia blocajele de trafic, să găsească un mod de a le împărtăși, să le facă frumoase, chiar să emoţioneze...
Simt că mă apropii mai bine de adevărul lucrurilor trecând prin momente goale si pauze, decât îndreptându-mă către ochiul furtunii.

Fiind mai incisivă redarea evenimentelor și a emoțiilor, v-a schimbat asta modul de a filma?
Mikhaël Hers: Cred că suntem deodată mai aproape de personaje, în special prin montaj. Există mai multe prim-planuri pe fețele personajelor și poate mai puțin travelling prin spațiile din jur. Formal, am vrut ca filmul să fie cât mai pur și mai simplu posibil.

Aţi filmat un Paris luminos, însă deloc turistic...

Mikhaël Hers: Era foarte important pentru mine. Am vrut să evit zonele asociate cu anumite clase sociale, am vrut să filmez un Paris amestecat, un Paris cât mai obișnuit şi banal cu putinţă, cu care să se identifice toată lumea.

Este minunat să poţi introduce personaje de ficțiune în spaţiul realului, să scufunzi acestă bulă de imaginar într-un mediu care continuă să trăiască normal, în ritmul prezentului. Mi-aş fi dorit să o fac mai mult, însă din păcate e tot mai greu să filmezi în Paris, să te amesteci cu mulțimea.

După atacuri, există totuși unele scene din Paris parcă desprinse din cărţile poştale, cu Sena şi vaporaşele turistice, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic...

Mikhaël Hers: Ideea este că atunci când trăiești ceva extrem de tragic, planeta continuă să se învârtă, viaţa merge înainte. Această interacţiune între David şi Amanda cu turiștii care le fac cu mâna trecând pe sub pod deopotrivă violentă şi frumoasă. Este viaţa, cu ciudăţeniile, distonanţele ei. Iar în următoarele imagini ne regăsim într-un Paris gol, cum s-a întâmplat în zilele de după atentatele din 13 noiembrie.

Dorința de a înțelege ceva despre violența din vremurile noastre s-a născut în urma atentatelor din 2015?

Mikhaël Hers: Parțial din atacuri, pentru că acestea au fost punctele de maximă violenţă din zilele noastre. Și prin extensie, atacurile aparțin de aici încolo unei imagini mai mari de ansamblu, a unor vremuri în care suntem deranjati de pierderea reperelor si ne conştientizăm fragilitatea.

Aveam mai multe lucruri în minte... Mărturia unui Paris din zilele noastre, un mare copil și un mic copil care au grijă unul de altul, atacurile din 13 noiembrie... Un film este alcătuit din multe elemente care se combină un pic misterios, până când desenezi o arhitectură, o poveste care devine necesară, pe care nu o poţi evita.

De ce ai inventat un atac terorist în pădurea Vincennes?

Mikhaël Hers: Mi s-ar fi părut nedrept să inventez o victimă pentru un eveniment teribil de real, care a răpit atât de multe vieți și care aparține acum imaginarului colectiv... E din nefericire plauzibil că acest atac se întâmplă unor oameni care fac picnic într-o pădure, dar în acelaşi timp această pădure e mai puţin celebră ca unele bulevarde pariziene sau ca Luvrul, de exemplu.

De ce ați ales să puneţi în imagini atacul?

Mikhaël Hers: Cred că filmul nu se putea lipsi de asta, ar fi fost o falsă modestie. Amanda nu este un film despre atacuri sau despre terorismul islamist, dar mi sa părut imposibil ca acestea să nu fie filmate și nici menţionate explicit (în timpul scenei de la cafenea cu Raja). Trebuia doar să găsim modul şi momentul în care să facem asta. După 13 noiembrie, am fost suprasaturaţi de imagini, întotdeauna aceleaşi, puse în buclă. Imaginile din presă care au creat mai degrabă un vid decât un imaginar care să ne ajute să ne gândim. După umila mea părere, trebuia ca filmul să arate aceste imagini lipsă.

În mod paradoxal, acea scenă lasă o puternică impresie de ireal.

Mikhaël Hers: Da, fără îndoială din cauza acelei lumini speciale de la finalul zilei şi pentru că vedem totul prin ochii lui David, care alunecă pe bicicletă prin calmul pădurii după ce a traversat străzile aglomerate ale Parisului. Acest moment este ca o poartă care ne duce către locul atacului, ca şi când întreaga lume ştia deja despre ce s-a întâmplat, mai puţin el.

Filmați o mulțime de trasee și plimbări cu bicicleta. După atacuri, avem în special senzația unei încercări de reconectare cu locurile, guvernate acum de noi reguli, in special cele de siguranţă...

Mikhaël Hers: Atacurile au avut un impact foarte puternic asupra modului de a trăi în spaţiul nostru de zi cu zi. În mod inconștient, dar și foarte concret, cu toate aceste măsuri de securitate, frica de un schimb de focuri atunci când auzim un sunet mai puternic, sentimentul de nesiguranță pe care-l ai, chiar şi difuz, atunci când te afli pe o terasă sau într-un loc aglomerat ... Cu siguranță, putem mereu să murim într-un accident de maşină, însă ceea ce din păcate ne-a schimbat viața de zi cu zi este riscul de a fi lovit de un glonț, în Paris, în Franța sau în altă parte ... Această alegere a poveştii plasează filmul în cotidianul nostru. Nu am dorit să fac un film social despre atacuri, dar trebuia să pun în imagini această amenințare, într-un film care se doreşte a fi o mică mărturie al prezentului său.

Punerea în scenă a vieții de zi cu zi este foarte precisă, dar fără a utiliza o abordare realistă sau documentară ...

Mikhaël Hers: Asta încerc să fac: să prind lucruri foarte banale, de zi cu zi, oferindu-le o formă de frumusețe, de lirism, de poezie. De exemplu, acasă la sora sa, David nu doarme în camera ei, ci întinde canapeaua pliantă din sufragerie. Chiar dacă locuiește acasă la ea, pentru David este de neconceput să doarmă în patul ei, cu atât mai mult şi faţă cu fiica ei. E temporar acolo şi pentru mine a fost foarte important să arăt cum montează un pat extensibil. Aceste gesturi reale pot să explice oricui. Sau periuţa de dinţi a lui Sandrine, pe care el o aruncă şi apoi o caută în coşul de gunoi.

De ce l-aţi ales pe Vincent Lacoste să-l interpreteze pe David?

Mikhaël Hers: În prima versiune a scenariului, personajul era mai în vârstă, însă discutând cu Pierre Guyard, producătorul meu, ne-am zis că personajul credibil ar trebui să aibă acea vâstă precisă, de tânăr adult, pe punctul să depăşească 20 ani... Și în acest interval de vârstă, Vincent Lacoste era o alegere evidentă. Figura lui, felul său de a vorbi, blândeţea, graţia, frumusetea puţin stângace, extrem de emoţionantă ... Mi-a făcut o imensă plăcere să lucrez cu el. Este uimitor și a intervenit în proiect cu mult efort și precizie.

Despre regizor:

Mikhaël Hers are 44 de ani. S-a născut în Paris, acolo unde a și studiat producţia de film (a absolvit La fémisla în 2004). Regizează apoi trei scurtmetraje nominalizate succesiv la Cannes: Charell (selectat în Semaine de la Critique, în 2006), Primrose Hill (selecţie în Semaine de la Critique în 2007 şi premiat la Clermont Ferrand) şi Montparnasse (selecţie în Quinzaine des Réalisateurs în 2009, premiat cu trofeul Jean Vigo în Franța).

Primul său lungmetraj, Memory Lane, descrie zilele de vară a unor tineri de 20 de ani, care se întâlnesc în orașul lor natal, din care unii nu au plecat niciodată. O poveste despre oameni capturați „între”: între oraș și viața la țară, între prietenie și iubire, viață și moarte, vise naive de adolescent și realități ce vin odată cu maturitatea. Filmul a fost selecţionat la Festivalul de Film de la Locarno, în 2010.

Ce sentiment de l’été, lansat în 2016, a avut un traseu festivalier complex, fiind prezentat la Rotterdam, IndieLisboa, Munchen și Tokio, în 2016. Lawrence (Anders Danielsen Lie, cunoscut pentru rolul din Oslo, 31 august) se confruntă cu moartea subită a iubitei, eveniment care îl apropie de sora ei, Zoé. Deși cei doi nu se cunosc foarte bine, suferința provocată de pierderea Sashei îi poartă împreună prin Berlin, Paris și New York, vară după vară.

Amanda, cel mai recent film al său, a avut premiera la Festivalul de la Veneția.

 

Exploreaza subiecte similare:

Amanda, Mikhaël Hers, Memory Lane, Ce sentiment de l'été, Primrose Hill, Anders Danielsen Lie, Vincent Lacoste

Alte știri din cinema

Anne Hathaway a avut de sărutat zece actori la audiție, pentru ca agenții de casting să-i identifice partenerul perfect de film

Anne Hathaway lansează pe streaming The Idea of You, în care joacă alături de Nicholas Galitzine (Mary & George)

Noul trailer Deadpool & Wolverine este plin de gheare, înjurături și dezvăluiri

Trailerul îl dezvăluie în sfârșit pe Hugh Jackman reluându-și rolul său iconic de Wolverine, de data aceasta purtând costumul galben cu albastru devenit celebru odată cu apariţia în benzile desenate X-Men

Doar un singur film de animație Disney are apreciere maximă: 100% cronici pozitive pe Rotten Tomatoes

Pinocchio din 1940 este singurul film de animație Disney care a obținut acest scor maxim pe Rotten Tomatoes. Care este secretul său?

Comedia romantică Dragoste pe muchie de cuțit, disponibilă pe streaming

Dragoste pe muchie de cuțit va avea premiera în 29 aprilie, pe platforma de streaming SkyShowtime

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells