"După dealuri" stârnește controverse la Cannes

După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu, filmul care reprezintă anul acesta România în competiţia pentru Palme d'Or, a avut premiera mondială la Cannes sâmbătă, 19 mai. Cu toate problemele pe care le are, despre care vorbim mai jos, După dealuri rămâne cel mai puternic film din principala secţiune competiţională de până în acest moment, susceptibil să se întoarcă acasă cu un premiu important.

Inspirat din romanele non-ficţionale ale Tatianei Niculescu Bran, Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor, După dealuri oferă un rol egal ca importanţă Voichiţei, prietena din mănăstire a Alinei, dacă nu chiar rolul titular - întrucât ea e personajul care se schimbă până la finalul filmului, depărtându-se de Spovedanie la Tanacu, romanul centrat pe Irina Cornici (Alina din film).

Chiar dacă regizorul declară la conferinţa de presă de la Cannes că şi-a propus ca povestea sa fie a prietenei Alinei - "pentru mine a fost important să spun lucrurile din perspectiva Voichiţei", unghiul subiectiv nu se sesizează în film. Mungiu alege să filmeze în manieră observaţională, privindu-şi protagonistele din aceeaşi egală perspectivă. Doar scena din deschiderea filmului, secvenţa de la gară, când unghiul este cel al Voichiţei (care o întâmpină pe Alina), ar putea da indicii asupra intenţiei regizorului, dar nu se susţine până la finalul filmului.

După dealuri reuşeşte să păstreze ideea cărţii Spovedanie la Tanacu, prin aceea că nu arată cu degetul un vinovat. "Încerc sa nu critic pe nimeni", afirma regizorul la conferinţă. Mungiu se fereşte şi de clişeele filmelor cu posedaţi, sau în care au loc exorcizări, reacţiile cu tentă öcultă ale Alinei fiind filmate de la distanţă sau din spatele personajului. În consonanţă cu această strategie, Mungiu filmează din spatele personajului momente de maximă intensitate - prima "rătăcire" a Alinei (secvenţa în care ea intră în mănăstire, în timp ce preotul şi călugăriţele se roagă) e filmată din spate. Aşa încât, atunci când preotul (jucat de Valeriu Andriuţă) se uită la ea înmărmurit, iar călugăriţele îngrozite, şi o întreabă de ce râde, spectatorul nu vede expresia Alinei, deci nu poate evalua de ce natură e reacţia fetei. Nebunie? Posedare?

Pe de altă parte, filmul marșează pe relaţia lesbiană între Alina (Cristina Flutur) şi Voichiţa (Cosmina Stratan), consumată înaintea venirii la mănăstire a Voichiţei, care relaţie provoacă reacţiile violente ale Alinei, ce-şi doreşte să o scoată pe Voichiţa din mănăstire pentru a-şi continua povestea de dragoste. În acest sens, publicaţia Variety scrie că "Mungiu nu caricaturizează figurile preotului şi ale maicilor; chiar dacă aceştia nu reuşesc să observe că dorinţele sexuale lesbiene ale Alinei sunt cauza comportamentului ei deviant". Pe când, din cartea "Spovedanie la Tanacu" înţelegem că Irina Cornici şi Chiţa au crescut împreună în orfelinat ca două surori, nedespărţite, şi că fiecare reprezenta universul celeilalte, persoana cea mai importantă din viaţă, fiind altfel singure pe lume, ulterior prietenia lor evoluând spre apropierea fizică, păcatul "malahiei" pe care îl mărturisește Irina Cornici preotului Daniel Corogeanu. E o diferență de nuanță. Filmul are o singură secvență de afecțiune aproape maternală - Voichița o ține la piept, într-o îmbrățișare protectivă, pe Alina. Prin urmare, aș afirma că în realitate nu doar relația lesbiană le-a legat pe cele două fete, fapt sugerat firav în film.

Unul dintre cele mai frumoase cadre pe care le compune Mungiu este cel în care se face reconstituirea evenimentelor ce au dus la moartea Alinei, cu poliţia, preotul şi călugăriţele în mănăstire, filmaţi din spate. Voichiţa stă cu faţa către maici şi către spectator, în plan secundar. Dacă prim planul este în culori închise, apăsătoare (imaginea e semnată de Oleg Mutu), Voichiţa are faţa într-un nimb de lumină. Ochii ei mari, albaştri, înlăcrimaţi, chipul transfigurat îi dau frumuseţea unei icoane. E momentul în care înţelegem că Voichiţa nu va mai fi niciodată cea de dinaintea tragicei întâmplări ce a dus la moartea celei mai bune prietene ale sale, Alina.

Deşi prea lung, cu tensiunea concentrată mai ales în ultimele 30 de minute, şi un personaj principal neataşant - Alina - pe care nu îl înţelegi întru totul, pentru că nu îl cunoşti întru totul, După dealuri are o poveste memorabilă şi o miză apăsătoare. Dintre toate filmele proiectate până acum la Cannes e singurul despre care poţi afirma că nu se va uita prea curând.

După dealuri, primul film care stârneşte opinii contrare la Cannes

Cu cel mai mare punctaj de până acum, la egalitate cu filmul Love/Amour al lui Haneke, în urma sondajului realizat de Screen International, După dealuri a primit o singură stea din partea publicaţiei Cahiers du Cinema, dar trei de la Le Monde şi Positif. Le Figaro îl consideră de Palme d'Or (patru stele). The Guardian scrie că Dincolo de dealuri e "un film agonizant, misterios - este prima proiecţie de la Festivalul de anul acesta care a fost susceptibilă la controverse: la finalul filmului, nu au lipsit fluierături şi huiduieli. Şi totuşi, filmul mi s-a părut captivant, misterios şi şocant în plan interior - o demonstraţie înfricoşătoare despre felul în care sărăcia generează un loc pe care frica iraţională îl va umple".

Cronici "călduţe" în principalele publicaţii internaţionale

Variety scrie că "tensiunea dintre religios şi laic, dintre grupuri şi dintre indivizi, toate sunt examinate într-o manieră inteligentă, plină de insinuări sumbre, dar şi de semne de întrebare în După dealuri", după care adaugă că "portretul imparţial, realizat într-un ritm lent şi mocnit al unui caz de isterie religioasă nu reuşeşte să atingă o intensitate corespunzătoare de-a lungul celor 152 de minute ale filmului".

Legat de structură, Variety scrie că "Partea centrală a filmului, mai ales, pare lentă şi repetitivă: numai ultimul act, filmat cea mai mare parte în zăpadă, ne aminteşte de tensiunea şi compoziţia vizuală percutantă care au făcut din '432' un thriller atât de impresionant. Dincolo de dealuri e mai puţin plăcut de urmărit decât alte filme despre călugăriţe lesbiene şi despre partenerele lor psihopate. Însă filmul e în orice caz unul care dă de gândit, confirmându-l pe Mungiu drept un talent matur care are multe poveşti de spus, şi nu numai cele despre trecutul recent al României". Concluzia publicaţiei Variety asupra filmului este că "După dealuri nu reuşeşte să contureze acelaşi pericol concret şi nici starea de presiune din 432, iar dramatismul acţiunii pare uneori banal sau chiar previzibil, iar dialogurile seci din scenariu contrastează neplăcut cu excelenţa vizuală a filmului".

Pe de altă parte, Hollywood Reporter scrie că "La peste două ore de rulaj, această austeră dramă psihologică e lipsită de mesajul politic percutant şi de suspansul elogiatului thriller pe tema avortului 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, fiind totuşi demn de succesul la un public avizat, care ţine cont şi de palmaresul regizorului şi de stilul său vizual magistral".

Le Nouvel Observatoire vorbeşte despre "o sintaxă a intimidării" - lentoare, ambianţă apăsătoare, scene interminabile, care - într-o anumită măsură - răspund perfect definiţiei de "coajă academică" pe care o folosim faţă de anumite tablouri fără nici cel mai mic suflu. Pe de altă parte, Le Figaro scrie că "noul Cristian Mungiu e o operă de artă, nu doar un film".