Dragoste la țară, debutul în lungmetraj al lui Gabriel Radu (La oraș), a început atroce și, pentru mine personal, s-a terminat puțin mai bine decât a început. Țin să menționez încă de pe acum că nu sunt familiarizată cu influencerii implicați în acest proiect. Nu auzisem decât foarte vag de Adrian „Elicopter de luptă” (wtf?) și cu atât mai puțin de (Ana) Iorga. Doar fața lui Carmen Tănase îmi oferea o oarecare alinare. M-am dus, deci, orbește la proiecție, așteptându-mă la o petardă de film.
Nu sunt vreo puritană și nici vreo elitistă. Am învățat să mă bucur la un anumit nivel de comediile comerciale românești și să caut mereu aspectele pozitive, folosind ca cel mai jos standard de calitate materialul audio-vizual intitulat 2020, care nici nu poate fi numit film. Nu mă deranjează înjurăturile integrate în context și nici anumite glume grosolane – până la urmă, cum ar zice Stendhal despre produsele artistice: „Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla”.
Cu toate acestea, când Dragoste la țară a început cu o pițipoancă cu buze ce par botoxate ce aruncă cu banii pe haine, având în fundal maneaua Pissy de la Mr. Juve, am oftat adânc în sinea mea, sigură că va fi un film extrem de lung. Cu siguranță nu mă regăseam în publicul țintă. Și totuși, ceva s-a schimbat pe parcurs, iar povestea a devenit mai suportabilă. Ori mi-am adaptat eu mintea la ce văd, ori lucrurile au devenit obiectiv puțin mai bune. Cu siguranță personajul Anei a fost exagerat pentru a fi de-a dreptul disprețuită de spectatori în incipitul comediei romantice. În definitiv, cine nu ar vrea să dea cu capul de pereți o fată care aruncă cu miile de euro într-o singură sesiune de cumpărături și apoi tot ea e nemulțumită și nerespectuoasă față de tatăl său? Noi, audiența, trebuia să simțim că fata de bani gata primește ce merită atunci când e „exilată” în satul bunicii.
În Periș, fata se trezește aruncată într-o lume paralelă, fără Wi-Fi, apă curentă sau mall, unde trebuie să depună un efort pentru a se spăla sau a mânca. Deși pe de parte de a fi originală, premisa are ceva captivant în ea: cu toții ne dorim să vedem oameni obișnuiți cu luxul cum se lovesc de greul vieții și învață să fie recunoscători. Triunghiul amoros dintre Ana, Adrian și fiul primarului (Sergiu Smerea) prezintă dinamici clișeice și predictibile, dar publicul tot speră ca ea va lua decizia potrivită și va alege țăranul mai puțin sofisticat, dar bun la suflet și muncitor.
Bineînțeles, totul se întâmplă la un nivel foarte schematic. Scenariul și personajele bazate pe tipologii sunt conturate superficial, fără prea multă profunzime emoțională și în lipsa unui ritm realist. Actoria caricaturală lasă de dorit și culminează în mediocritate cu interpretarea prietenelor Anei, de-a dreptul dureroasă. Unele greșeli sfidează logica – Ana spune că a prins semnal pentru datele mobile, dar apare iconița de Wi-Fi. Glumele sunt de cele mai multe ori nereușite, deși recunosc că am râs de câteva ori.
Însă, cumva, nu m-am uitat niciodată la ceas. Timpul a trecut mai ușor decât mă așteptam. Poate și datorită manelelor cu iz nostalgic precum Drobeta, Drobeta sau Bem și 7 zile bem, dar sigur nu doar din acest motiv. Poate datorită reclamelor inserate cu sens în dialoguri. Poate fiindcă am aflat despre „limbajele iubirii”, trend de care nu știam fiindcă nu mă uit pe Tik Tok. Sau poate fiindcă lumea exotică a satului românesc e aproape la fel de necunoscută pentru mine cum e pentru Ana. Așa că am mi-am readus aminte și eu să apreciez puțin mai mult ceea ce am.
Dragoste la țară nu vrea să pară mai mult decât este: o comedie ușurică de al cărei stil îți poți da seama din trailer. Deci, dacă mergi să o vezi în cinema și ești pretențios, mergi pe riscul tău.
