Cronică Grown Ups

"Scenariul scris de Adam [Sandler] şi Fred Wolf este cu adevărat excelent," afirmă Rob Schneider. "Este foarte haios şi are personaje interesante." Rob ar putea să aibă dreptate, dacă punctul de pornire al acestei pelicule ar fi un "scenariu" - sau, poate, el s-a exprimat strict în sens tehnic. Numai astfel putem accepta aici nobilul cuvânt care defineşte produsul artistic (sau măcar profesional) al dramaturgiei de film - căci la drept vorbind avem de-a face doar cu o însăilătură haotică de peripeţii disociate, fără cap şi fără coadă, asezonate pe alocuri cu poante. Nici nu e de mirare, fiindcă aşa cum povesteşte Dennis Dugan (semnatarul regiei), "Lui Adam i-a venit ideea să ne aducem cu toţii familiile şi să petrecem o vară frumoasă într-o casă de pe malul lacului. (...) Era ca şi cum am fi mers la o petrecere grozavă cu multă lume."

Deci, despre asta-i vorba: au vrut să se distreze şi ei, şi ca să n-o facă din buzunarul propriu, ci pe banii C.N.C.-ului... ăsta, ai Happy Madison Productions, au înjghebat un pretext de filmare la pădure, la cules de fragi şi mure: cinci foşti colegi de baschet din gimnaziu se reîntâlnesc la moartea antrenorului, unde vin cu familii cu căţel cu purcel, şi fiindcă au închiriat o singură casă, în ţâţul naturii, din convieţuirea lor ar trebui să ţâşnească scântei de tensiune şi să emane efluvii de haz. Nici, nici. Ambele deziderate ratează lamentabil, dintr-un motiv cât se poate de simplu: întrucât puţin le păsa de rezultatul filmărilor (banii oricum şi-i scoteau înapoi - cu vârf şi-ndesat!), Adam Sandler şi colegul său Fred Wolf nu s-au ostenit să încropească o poveste, ci pur şi simplu au îngrămădit de-a valma personajele-pretext pentru rudele şi prietenii înscrişi la vacanţă, încercând în treacăt să le schiţeze nişte portrete - alea care lui Rob i s-au părut "interesante" - de o originalitate cât mai căutată (doar că n-au căutat-o prea mult, că trecea vara) şi s-au dus la filmare. În consecinţă: personajele nu vor nimic - deci, nu fac nimic. Mimează schematic viaţa şi atât. Prin urmare, ele nu interacţionează. Doar se privesc, îşi vorbesc, şi din când în când îşi mai trag câte-o săgeată-n picior (accidental). Aşadar, nu există nici un fel de conflicte: nici unul principal, care să guverneze necesarul (dar nu şi prezentul) plot central, nici altele colaterale, care să-l îmbogăţească pe marele absent.

Deci: cinci familii numeroase şi ciudate adunate la un loc. Îşi constată ciudăţeniile, şi o vreme conversează despre ele - adică, se interesează: "Da' tu de ce eşti aşa"? şi-şi răspund: "Fiindcă de-aia." Cel mult, se iau câte puţin la mişto, cu duhul blândeţii, aşa că subiecţii caterincilor nu se supără (decât cel mult pe moment), şi numaidecât râd toţi piaţa enedpendenţi. În concluzie: ciuciu tensiune, lulu scântei, canci ţâşnituri. Ceva ţâşneşte, totuşi - şi tot dintr-un ţâţ, dar nu al naturii, ci al Mariei Bello, care are un copil ce continuă să sugă lapte de mamă chiar şi la patru anişori, aşa că uneori se mai întâmplă câte-o neîntâmplată şi planturosu-i balcon stropeşte puţin şi lumea din jur. Dacă vreţi să V râdeţi, be my guests.
Asta-i toată treaba...
Nu, rectific.
Nu-i toată.
Asta-i toată treimea dintâi a trebii.
Că pe urmă, s-au obişnuit unii cu alţii şi se simt aşa de bine împreună, că nu se mai dau duşi. În continuare, ei uită să mai bage poante, noi uităm să mai râdem, şi doar ne uităm la ei cum îşi tot savurează familialitatea, prietenia, loialitatea şi afinitatea, şi se bucură tovărăşeşte când câte unul mai cade-n fund, se pişă-n lac (sau în piscina plină cu copii - chestie pe care o fac toţi cinci în sincron perfect), sau se băşesc de faţă cu toată lumea. Noroc că nu era un film de Aaron Seltzer sau de Judd Apatow, aşa că de vome suntem scutiţi.

Ca să fiu sincer, în partea aia de la început, organizată în jurul funeraliilor, am râs de câteva ori. Acolo, de bine de rău, există câteva vestigii de umor - dar, cum nimic nu ţine o veşnicie, imediat ajung la cabană şi comedia se termină. Restul e umplutură insipidă. Desigur, dacă încăpea pe mâna unor profesionişti ai umorului, şi beneficia de nişte actori cu real talent, din chestia asta ar fi putut să iasă o comedie de-a dreptul troznitoare. Ce să faci, însă, când îl iei la regie pe Dennis Dugan, care s-a ilustrat recent cu cioace gen "You Don't Mess with the Zohan" (2008) sau "I Now Pronounce You Chuck and Larry" (după o puzderie de filmuleţe şi flecuşteţe), şi-l pui să-i mânuiască pe cinci dintre cei mai nesăraţi comedianţi (căci comici nu-i poţi numi) ai momentului? Li se mai adaugă Salma Hayek (tot ca să-şi facă şi ea vacanţa-n crâng - adică degeaba), şi Steve Buscemi (probabil ca să-i plătească cineva vreo poliţă, că el n-ajunge-n poienţa cu alune, apare doar prin alte decoruri, şi mai mult în gips). Aşa că, trăgând linie şi adunând, nu ne alegem decât cu încă o budincă împroşcată cu pretenţii de comedie, la care râzi decent juma' de oră, după care ai de ales: sau te plictiseşti copios, sau te duci acasă.