Cel puţin de două-trei ori pe parcursul Concertului, am constatat că pierdusem secvenţe importante, pur şi simplu fiindcă nu mă puteam desprinde de altele, anterioare - mă puseseră pe gânduri, sau mă urmărea încărcătura lor emoţională, sau efectiv încă mai continuam să le analizez, cu savoare, realizarea profesională; şi mi-era clar că va trebui să revăd filmul cel puţin o dată.
Radu Mihăileanu are ştiinţa şi arta de a te purta din surpriză în surpriză, pornind de la ceea ce pare o mică farsă în contextul mafiocraticei Rusii postcomuniste, pentru a evolua treptat spre o dramă cu accente comice irezistibile, cea a unei confluenţe multiculturale, în condiţiile Europei zilelor noastre.
Exponent el însuşi al multiculturalismului (nu întâmplător cam toate filmele sale abordează, în măsuri diferite, această temă), Radu Mihăileanu (evreu român dintr-o familie influenţată iniţial de comunismul sovietic de tip non-stalinist, pentru ca apoi să emigreze în Apus) continuă să se identifice cu "barbarii est-europeni" (în primul rând cei de sorginte slavă - şi, ca atare, cu "barbarii români") angajaţi de câteva decenii într-o confruntare incomodă şi spinoasă cu vestul continentului. Aceasta este tema centrală a filmului, pe care o dezvoltă insolita farsă a "imposturii pozitive" în care se angajează personajele - făcând parte din trei naţiuni şi culturi diferite: rusească, franceză şi evreiască. Evident, acest lucru a determinat o stare la fel de compozită şi a structurilor de realizare a filmului, astfel încât avem de-a face cu o coproducţie franco-româno-belgiano-italiană (ultimele două ţări contribuind numai ca producători), plus prezenţa ruşilor (atât get-beget, cât şi etnici evrei şi ţigani - Rusia însăşi fiind un imens stat multinaţional) în scenariu, distribuţie şi decorurile reale (două zile de filmare la Moscova, în Piaţa Roşie). Dar dincolo de întreaga aventură multiplă a pregătirii şi turnării "Concertului", ceea ce contează cu adevărat e conţinutul; şi rezultatul final.
Este vorba, aşadar, de una dintre acele fabule ale "pariului nesăbuit", ale "proiectului nebunesc" care, în pofida tuturor piedicilor, nu numai că reuşeşte, ci chiar întrece până şi aşteptările celor ce l-au iniţiat, spre a-i propulsa către abisuri ale umanităţii imposibil de prevăzut. Scenariul demarează impetuos şi eficace: încă din primele minute, nevoia dramatică se defineşte complet. Nici nu ştim când ne trezim propulsaţi într-o poveste captivantă, iniţial presărată cu poante, ironii, înscenări şi trucuri, pentru ca pe nesimţite să-şi urzească substraturile omeneşti - până când, într-un final, ajungem să asistăm nu numai la împlinirea smintitului vis, ci şi la o întâlnire peste generaţii prin intermediul muzicii, la întregirea unor destine frânte, la o înălţare în sferele sublimului de proporţii mitice.
Părerea ta
Spune-ţi părerea