Epopeea istorico-cinematografică "Vârstele peliculei" a ajuns la volumul cinci - şi, din păcate, pare să se oprească aici, cel puţin sub pana (sau, mai nou, keyboardul) părintelui său, totodată unul dintre adevăraţii patriarhi ai filmologiei româneşti (dintre bunici făcând parte Victor Iliu, D.I. Suchianu şi Ion Cantacuzino), faimosul şi îndrăgitul critic de film Tudor Caranfil, ajuns la statutul de octogenar. Cel ce multora dintre noi ne-a fost mentor mărturiseşte, în "...loc de prefaţă ", că pe lângă imposibilitatea obiectivă ca oricine să termine vreodată o istorie a cinematografiei universale, vârsta îl împiedică să-şi continue laboriosul demers. "Vin şi timpuri când mâna şi gândul tremură, chiar dacă locul plaivazului l-a luat claviatura computerului", recunoaşte - cu dezarmanta sa sinceritate dintotdeauna, Nea Tudorică - sau "Tinel", căci adevăratul său nume este Martin (dar asta e altă poveste...).
Remarcabila sa operă (constituind doar o parte din vasta activitate analitică şi mediatică pe care a dedicat-o filmului), a început în 1982, când Editura Meridiane a publicat prima ediţie a celui dintâi volum din "Vârstele peliculei" - titlu preluat de la răposat-nemuritoarea emisiune de televiziune, asasinată de conducerea TVR în 1978, în pofida valorii şi a popularită ţii ei. Elev fiind, filme cutreieram, şi corespondam cu realizatorul - iar la ceasul din urmă, am primit de la acesta o scurtă scrisoare de mulţumire, prin care-mi aducea la cunoştinţă încetarea difuzării emisiunii. Ca un fraier, n-am reacţionat - mult mai târziu, după Revoluţie, urmând să aflu că, de fapt, Tudor Caranfil le scrisese tuturor corespondenţilor, în speranţa de a declanşa un protest epistolar (pe care, evident, nu şi-o putea explicita în scris, că pe vremea aia, dacă protestai sau, mai rău, îndemnai la proteste, te luau în seamă imediat - nu ca acum, când nu te ia în seamă nimeni).
Dar începuturile au fost altele, şi mai timpurii: cartea "Sapte capodopere ale filmului mut" (Editura Meridiane, 1966) - ale cărui capitole aveau să fie reluate, cu dezvoltări şi actualizări, în primele volume ale "Vârstelor peliculei". Conexiuni similare, dar cu perioada 1938-1956, se regăsesc şi în tomul de faţă, care analizează următoarele filme: - Citizen Kane, 1941, Orson Welles - L'Espoir/Sierra de Teruel 1938-1945, André Malraux - Monsieur Verdoux, 1947, Charles Chaplin - Sorok pevrîi, 1956, Grigori Ciuhrai - "¡Que viva Mexico!", 1931-1979, Serghei Eisenstein, Grigori Aleksandrov Capitolele privitoare la L'Espoir/Sierra de Teruel şi "¡Que viva Mexico!" au apărut pentru prima oară în studiul "În căutarea filmului pierdut" (1988, Editura Meridiane), dedicat unor filme "cu probleme de finalizare" - trei la număr.
Cel dintâi, celebrul nostru "Independenţa României" (1911, Leon Popescu şi Grigore Brezeanu), a avut o post-istorie tulbure, descrisă în textul din 1988 (atât cât se putea, căci fondul documentar rămas e foarte lacunar) şi romanţată speculativ de fiul scriitorului, binecunoscutul regizor Nae Caranfil, în "Restul e tăcere" (2007). "Speranţa" lui Malraux s-a izbit de vicisitudinile istoriei în mers - ecranizare a propriului său roman memorialistic despre lupta în brigăzile internaţionale din Războiul Civil spaniol, filmul a fost turnat imediat, la faţa locului, în timp ce conflagraţia încă mai continua, dar victoria taberei adverse a silit echipa să se retragă precipitat în Franţa, înainte de încheierea filmărilor, astfel că realizatorii au fost nevoiţi să umple golurile cu diverse improvizaţii de montaj. Iar capodopera lui Eisenstein şi a lui Aleksandrov "Trăiască Mexicul!" a suferit notoria sa epopee de tip oarecum similar, dar mult mai complicată: trădat de finanţatorul său, Upton Sinclair, Eisenstein a fost şi el nevoit să-şi întrerupă prematur filmările în Mexic - după care, ca o culme a infamiei, producătorul a refuzat să-i trimită materialele în U.R.S.S., pentru a le monta, astfel încât filmul a cunoscut cinci variante de montaj succesive, nici una cu participarea lui Serghei Eisenstein. Cea mai semnificativă rămâne ultima, realizată de Grigori Aleksandrov abia în 1979, la treizeci şi unu de ani după moartea lui Eisenstein, încercând să redea cât mai fidel viziunea originală a acestuia. (Astfel se explică şi de ce, pe coperta actualului volum, apare datarea "1939-1979" - autorul a ales ca reper, pentru "¡Que viva Mexico!", anul de lansare a celei mai reprezentative versiuni.) Dacă aceste două capitole sunt preluate aproape fără modificări din "În căutarea filmului pierdut", o evoluţie mult mai interesantă a avut cel din deschidere.
În 4 mai, 1978, Tudor Caranfil a publicat, tot la Meridiane, prima ediţie din "Cetăţeanul Kane - Romanul unui film". Era o formă foarte comprimată a studiului său (doar 165 de pagini în format mic, potrivit limitelor cărora trebuia să li se conformeze editura), dar, la vremea aceea, a constituit un real eveniment al publicisticii cinematografice. A mai prilejuit şi un alt eveniment, de natură personală: începutul prieteniei noastre. Cartea urma să se lanseze la Cinematecă, însoţită de o proiecţie cu "Citizen Kane" (pe care-l văzusem doar pe micul ecran, la o vârstă când încă nu ştiam să asimilez marile capodopere), iar în Sala Union se putea intra numai cu abonament (urma să mi-l fac pe primul abia în toamnă ). Aşa că mi-am călcat timiditatea în picioare, am aflat din cartea de telefon adresa lui Tudor Caranfil (Mihai Bravu nu-ştiu-cât - pe la Iancului), şi i-am sunat la uşă ca să mă prezint drept ăla cu scrisorile la "Vârstele peliculei", să-i ofer un exemplar din revista "Adolescenţa" de la Sf. Sava, unde publicasem un articol comemorativ despre Toma Caragiu, şi să-i cerşesc un bilet. Momentul s-a consumat sub semnul unei stele faste, generând o legătură strânsă, pe viaţă - după cum am povestit, mai pe larg, şi în deschiderea articolului "Nae Caranfil... aşa cum nu-l cunoaşteţi". O săptămână mai târziu, în holul Cinematecii, Caranfil şi Suchianu mi-au dat cuvenitele autografe pe cartea păstrată şi acum cu sfinţenie, deşi destinul ei editorial se afla abia la început...
Căci, în 2008, Editura Cartea Românească avea să reediteze lucrarea, în formă nu numai completă (conform variantei iniţiale a autorului), ci şi completată cu noi elemente, rezultate de pe urma continuării studiilor şi a evoluţiilor ulterioare de natură culturală. Acum, în "Vîrstele peliculei - Vol. V", regăsim aceeaşi versiune integrală - şi mai mult decât atât, îmbogăţită cu încă un fragment: relatarea întâlnirii dintre Tudor Caranfil şi marele cineast, la Buftea, pe platourile filmului "Kampf um Rom" (1969, Robert Siodmak), unde Orson Welles şi Sylva Koscina îi interpretau pe împăraţii bizantini Justinian şi Teodora. O ştiam deja în amănunt, povestită de Nae Caranfil în perioada când ne pregăteam împreună pentru admiterea la facultate - iar dumneavoastră o veţi savura citind cartea. Desigur, atât capitolul întâi, cât şi următoarele patru, au acel caracter exhaustiv cu care Tudor Caranfil ne-a obişnuit în toate scrierile sale - implicând principalele date biografice ale artistului în cauză, geneza filmului, procesul de realizare şi destinul său ulterior, în sfera difuzării, a receptării de către public şi critică şi a impactului cultural pe termen lung (plus, lucrul cel mai important, analiza de fond a filmului sub aspect estetic). În acest sens, fiecare segment are contribuţia sa specifică insolită - iar dacă la cele despre "Citizen Kane", «L'Espoir» şi "¡Que viva Mexico!" m-am referit mai sus, se cuvine să menţionez că , privitor la "Monsieur Verdoux", principala contribuţie a lui Tudor Caranfil este aceea de a ne face să înţelegem de ce este o adevărată capodoperă acest film desconsiderat pe nedrept a lui Chaplin.
Recunosc că, acum, abia aştept să -l revăd, ca să-l recepţionez cu adevărat (deşi, printr-o ironie, prima oară l-am văzut într-o proiecţie restrânsă la A.R.L.U.S. - azi, A.R.C.U.B. - tot sub egida lui Tudor Caranfil, care în deschidere ni l-a explicat detaliat şi limpede; îmi dau seama, în sfârşit, că încă nu eram pregătit, "...Verdoux" având un nivel de subtilitate derutant pentru spectatorii prea puţin iniţiaţi). De asemenea, capodopera lui Grigori Ciuhrai "Al 41-lea" este analizată inclusiv în raport cu ecranizarea anterioară a aceluiaşi roman (de Boris Lavreniev) realizată în 1927 de Iakov Aleksandrovici Protazanov (1881-1945). Studiul comparativ al celor două filme nu numai că relevă valenţele proprii lui Ciuhrai (precum şi calităţile şi defectele lui Protazanov), dar prin profunzimea analitică , rigoarea logică şi limpezimea exprimării se şi constituie într-o veritabilă lecţie de cinema - la fel ca în cazul tuturor celorlalte filme discutate în volum (şi în cele patru anterioare), deşi pe coordonate sensibil diferite.
Desigur, toate trăsăturile enumerate mai sus sunt proprii autorului Tudor Caranfil, aşa cum îl cunoaştem şi din celelalte cărţi ale sale - şi, pentru că adineaori m-am referit la stil, e de menţionat că regăsim şi aici acel fluent mariaj între verbul academic şi dezinvoltura colocvială, conferind demersului de fond nu numai accesbilitate, ci şi o fascinantă plăcere a lecturii. E drept că, foarte rar, se remarcă unele scăpări proprii exprimării din deceniile trecute, dar în nici un caz nu i se poate imputa aşa ceva unui erudit cu condei abil care, la optzeci de ani, îşi păstrează nealterată aceeaşi vigoare şi prospeţime - ci redactorului Dragoş Roşca, dator să perie mai atent textul la nivel de detaliu (deşi, în ansablu, a făcut o treabă de cea mai bună calitate).
De remarcat că, temându-se în mod lucid de plafonare (deşi nimic nu indică un asemenea risc), aşa cum explică el însuşi în cuvântul introductiv (citând un asemenea caz - fără nominalizare, dar cred că ştiu la cine se referă), Tudor Caranfil "refuză să-şi dea în spectacol senectutea", alegând calea curajoasă şi dureroasă a retragerii în plină glorie (lucru cu atât mai special, cu cât şi-a susţinut-o până la optzeci de ani), şi-şi exprimă nădejdea ca, mai departe, alţii să depene vârstele peliculei. Se vor găsi, fără doar şi poate, căci avem destui filmologi tineri valoroşi - dar sper ca eventualul urmaş (oricine ar fi cel ce-şi va asuma continuarea acestui demers), s-o facă sub alt titlu şi, mai ales, într-o formulă proprie. "Vârstele peliculei", în tot ceea ce înseamnă ele, îi aparţin numai şi numai lui Tudor Caranfil.
Părerea ta
Spune-ţi părerea