Smile 2 a fost unul dintre cele mai bune horror-uri lansate în cinematografe anul trecut şi l-am lăudat pentru modul inspirat în care sărea, cu o interesantă discuţie despre capcanele faimei, din sfera escapismului inofensiv în cea a relevanţei. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre Companion, un thriller SF minimalist care poate fi citit atât ca o explorare a riscurilor inteligenţei artificiale, cât şi ca un îndrumar de identificare a relaţiilor toxice.
Dezvoltarea uimitoare a inteligenţei artificiale a acaparat conversaţia globală în ultimii ani, iar asta se vede şi în multitudinea de horror-uri şi thriller-e unde inteligenţa artificială este inamicul public numărul unu. Dacă unele sunt complet uitabile (cum este Afraid, care trebuia să se lanseze şi la noi, dar apoi a fost îndepărtat discret din programul cinematografelor), altele reuşesc să captiveze. Este cazul lui Companion, unde tot mai cunoscuta Sophie Thatcher interpretează un futurobot (cuvântul nu are nicio legătură cu futurismul), Iris, care are parte de câteva surprize din partea proprietarului ei, Josh (Jack Quaid, cel mai bine cunoscut din serialul The Boys).
Chiar dacă filmul pierde câteva puncte din cauza faptului că la început îţi cere prea mult timp să te prefaci că nu ştii că Iris este un robot - ceea ce e clar chiar dacă nu te uiţi la trailer şi doar arunci o scurtă privire posterului, totul se reinventează curând într-un thriller "oameni versus androizi" şi o poveste atât despre supravieţuire, cât şi despre emancipare.
Dar dincolo de şocurile sale şi deraierile ce implică şi o crimă şi un jaf, Companion este în primul rând o meditaţie sângeroasă despre control. La un moment dat nici nu mai contează că de o parte a baricadei se află oameni, iar de alta androizi, ci contează cine deţine controlul într-o relaţie, prin ce mijloace şi ce este dispus să facă pentru a rămâne în control. Regizorul debutant Drew Hancock nu se lasă deloc tentat de excesele genului SF, minimalismul filmului subliniind faptul că scenariul discută subiecte mult mai familiare şi aproape de noi decât un viitor în care androizii arată exact ca oamenii.
Sophie Thatcher face toţi banii în rolul lui Iris, android programat să considere că Josh este centrul existenţei ei şi să-i facă acestuia toate poftele. Dar când Josh o foloseşte în cel mai violent (şi letal) mod cu putinţă, are loc un proces de desvrăjire care o aruncă pe eroină pe drumul independenţei şi al emancipării. În acelaşi timp, Companion este unul din filmele tip "călătoria e mai importantă ca destinaţia", pentru că un comentariu al lui Iris de la început aproximează ce se întâmplă la sfârşit.
După ce a apărut în Yellowjackets (cronică) şi cel mai cerebral horror al anului trecut, Heretic, Thatcher are talentul de a interpreta un personaj care se chinuie să pară cât se poate de uman, fără să-i şi reuşească total. Actriţa este cât se poate de convingătoare în rolul androidului nevoit să se folosească inventiv de toate resursele minimale avute la dispoziţie, inclusiv autoaugmentare (cu trimiteri evidente la Westworld), pentru a ieşi din situaţii imposibile.
Dar Companion este şi un film despre oameni şi gadget-uri, iar scenariul lui Hancock se foloseşte inteligent de toate limitările uzului acestor dispozitive (inclusiv de faptul că nimeni nu citeşte stufoasele clauze pe care trebuie să le accepţi pentru a folosi un gadget sau un sistem de operare), cu consecinţe spectaculoase şi imprevizbile. Companion nu este un film perfect, dar este categoric unul captivant şi, mai ales, unul care te obligă să te întrebi dacă nu poţi face mai mult pentru a evita prezenţele toxice din viaţa ta.
