Neîncrederea și suspiciunea în celălalt sunt cheile care deschid tărâmul imaginației periculoase. Când virusul suspiciunii se strecoară în mintea unuia dintre partenerii de cuplu, lucrurile cu siguranță n-o să mai fie cum au fost. În interiorul minții posedate de gelozie, orice intervenție în viața celuilalt este posibilă și are de cele mai multe ori, consecințe dezastruoase. Fie că vorbim de obsesii, trădări, pasiuni periculoase sau doar de simple plăsmuiri ale unei unei minți suspicioase, accesele de gelozie și de posesivitate au puterea de a distruge ce este frumos și echilibrat într-o relație și să transforme raiul în iad.
Stările prin care trece sufletul chinuit de gelozie și scenariile surpinzatoare pe care le poate naște o minte coruptă de îndoială sunt situații pe care autorii de film le-au folosit des pentru a vorbi despre ușurința degradării minții umane, fragilitatea sufletului și transformarea relațiilor dintr-un cuplu: de la iubire, la ură, de la respect la frică, de la egalitate și libertate, la supunere și suferință.
L'enfer (regia Claude Chabrol, 1994)
Nelly (Emmanuelle Béart) și Paul (François Cluzet) sunt proaspăt căsătoriți și împreună au grijă de un hotel cochet aflat pe malul unui lac, într-un orășel de provincie din Franța. Îndoiala și neîncrederea se strecoară în mintea lui Paul atunci când o vede pe tânăra și frumoasa lui soție în holul hotelului, uitându-se împreună cu un oaspete la niște poze. Pentru Paul realitatea începe să se distorsioneze și obsesia infidelității se transformă treptat într-o adevărată patologie care declanșează o serie de evenimente violente. Starea psihică a lui Paul se degradează treptat, afectându-i nu doar căsnicia ci și afacerea pe care o are. Claude Charbol construiește povestea progresiv și alert, asemenea unei boli care se dezvoltă rapid și care nu mai are nicio șansa de vindecare. De la urmăriri până la violență fizică severă și sechestrare, sămânța geloziei crește până când soțul, chinuit de paranoia, nu mai poate distinge între realitate și imaginile supărătoare care îi bântuie mintea. Otrăvit de gelozie, degradat vizibil, trecând de pragul nebuniei într-un delir chinuitor, căsnicia se transformă într-un infern care nu pare să aibă sfârșit.
Closer (regia Mike Nichols, 2004)
Hazardul aduce oamenii împreună, dar deciziile lor îi despart. Natalie Portman (Alice), Jude Law (Dan), Julia Roberts (Anna) și Clive Owen (Larry) sunt protagoniștii și jumătățile celor două cupluri din Closer (2004), o dramă romantică care demonstrează că dragostea nu este întotdeauna de ajuns ca o relație să funcționeze și să reziste în timp. Realizat într-o manieră realistă, cu un dialog fluid, concis, tăios, simplu și emoționant, filmul vorbește despre prăbușirea relației celor două cupluri, după ce bărbatul dintr-un cuplu (scriitorul ratat, Dan) se angajează într-o aventură cu soția celuilalt (fotografa Anna). Deși magnetismul și pasiunea se amestecă cu vinovăția și cu remușcările, cei doi își consumă relația interzisă în secret timp de un an, până când se văd nevoiți să își recunoască legătura amoroasă în fața partenerilor oficiali. Gelozia și suferința trădării capătă forme masochiste atunci când pus în fața adevărului de către soția lui, Anna (Julia Roberts), Larry (Clive Owen) cere detalii foarte precise despre relația intimă a acesteia cu amantul Dan (Jude Law); secvența oferind un joc actoricesc de excepție. Adevărul doare, dar în același timp este și singura forța care te eliberează. Morala care pare să se desprindă la finalul filmului este că, doar prin adevăr putem afla ceva semnificativ despre propria persoană și despre rațiunile din spatele alegerilor personale care odată făcute, ne pot schimba radical cursul vieții.
Clive Owen a câștigat multiple premii pentru interpretarea rolului din Closer, dintre care menționăm un premiu Bafta și un Glob de aur pentru cel mai bun actor într-un rol secundar, iar regizorul Mike Nichols este câștigătorul Oscarului pentru cea mai bună regie în 1967, pentru celebrul The Graduate.
Broken Embraces (regia Pedro Almodóvar, 2009)
Los abrazos rotos (regia Pedro Almodóvar, 2009) este o dramă romantică, realizată în stilul regizorului spaniol: povești care se întrepătrund, întoarceri în trecuturile ascunse ale personajelor, secrete, intrigi și pasiuni periculoase care nasc gelozii cu consecințe fatale. Filmul începe în stilul lui Almodovar, cu două povești separate: una despre un scenarist orb, pe nume Harry Caine (Lluís Homar), care primește vizita misterioasă a unui tânăr care se ascunde sub numele Ray X. Acesta îi cere cu insistență scriitorului să lucreze cu el la un scenariu despre răzbunare, povestea nefiind altceva decât pretextul pentru călătoria în trecutul secret al scriitorului orb, al tânărului misterios și a unei povești de dragoste cu final tragic. Cel de-al doilea fir narativ prezintă drama frumoasei Lena (Penelope Cruz) care neputând să strângă banii pentru a plăti operația tatălui, cere ajutorul șefului ei (un magnat aproape octogenar) și într-un timp scurt, ajunge să fie amanta acestuia. Firele narative se întrepătrund și pe măsura ce filmul înaintează, povestea se derulează înapoi, legând personajele unele de altele, dezvăluind secrete și răni dureroase. Aflăm că scenaristul orb este un fost regizor celebru, frumoasa secretară este actrița din ultimul film al regizorului, iar producătorul este nimeni altul decât bătrânul magnat. Povestea de dragoste interzisă care se naște pe platoul de filmare, este o pasiune cu accente melodramatice, care trezește gelozia bătrânului posesiv și care are consecințe ireversibile. Imaginea filmului conține un rafinament vizual tipic filmelor lui Almodovar, cu interioare în culori vii, decoruri memorabile și costume care pun în evidență frumusețea și feminitatea muzei regizorului, Penelope Cruz.
Filmul a fost în competiția Palme D’Or a festivalului de film de la Cannes și a câștigat numeroase alte premii, iar Pedro Almodóvar este deținătorul unui Oscar pentru cel mai bun scenariu de film pentru Habla con ella, în 2009.
