Uneori procesul creației e mai valoros decât creația propriu-zisă. Alteori creația coincide cu propria ei realizare. Cinemagia recomandă o serie de filme în ramă, filme care chestionează mediul cinematografic, omagierea sau fetișizarea lui, sau filme despre granița incertă între viață și arta (pe) care o reprezintă.
Bergman Island (2021, regia Mia Hansen-Løve)
Ultimul lungmetraj al Miei Hansen-Løve ne arată un straniu turism cultural cinematografic. Un cuplu de cineaști (interpretați de Tim Roth și de Vicky Krieps) participă la o rezidență pe insula pe care a trăit și creat marele regizor suedez Ingmar Bergman. Cei doi lucrează la scenariile lor, inspirați și totodată intimidați de acel spațiu nu doar transformat în spațiu muzeal, ci de-a dreptul fetișizat turistic. Chiar și în acel grup „select” de vizitatori, turismul bergmanian devine ca o goană după moaștele cinemaului. Se organizează un „Bergman Safari”, se vizionează filmele lui și se vorbește întruna despre ele, se vizitează locurile în care s-au filmat Persona sau Prin oglindă și așa mai departe. Toate acestea în timp ce personajul lui Vicky Krieps caută un final pentru scenariul ei sentimental, prin care încearcă să își explice și să își metabolizeze propriile trăiri.
Da-reun na-ra-e-seo / In Another Country (2012, regia Sang-soo Hong)
Actrița franțuzoaică Isabelle Huppert interpretează aici trei femei diferite în trei povești diferite. Pe toate le cheamă Ann, toate ajung în orașul sud-coreean Mohang și toate se întâlnesc cu diferite versiuni ale acelorași bărbați. Interacțiunile ei cu localnicii și, în mod deosebit, cu un salvamar care abia vorbește engleza, dezvăluie comicul grațios al neînțelegerilor.
Living in Oblivion (1995, regia Tom DiCillo)
O înșiruire de coșmaruri spumoase despre dramele amoroase ale unei echipe de filmare și despre problemele de pe platou (pe alocuri banale, pe alocuri de-a dreptul suprarealiste) se întrepătrund în această capodoperă a lui Tom DiCillo. Mai întâi, coșmarul regizorului american de film independent, interpretat de monumentalul Steve Buscemi, un individ ușor mediocru, ușor nesigur, al cărui film fără buget, făcut pe genunchi, pare să nu se mai lase făcut. De la laptele stricat de la filmare și până la crizele de conștiință ale tuturor, tot acest univers pare să conspire împotriva lui, prinzând astfel viață.
After Life (1998, regia Hirokazu Koreeda)
După moarte, oamenii ajung într-un soi de purgatoriu birocratic, o instituție în care comisia îi supune pe aceștia unor ample interviuri despre viețile lor, obligându-i să aleagă o singură amintire cu care vor rămâne pentru totdeauna. Amintire pe care, cu ajutorul unei producții cinematografice, echipa afiliată instituției o recreează, eternizând-o. Iar dacă nu te poți hotărî cu ce amintire să rămâi, vei ajunge în acea echipă.
Irma Vep (1996, regia Olivier Assayas)
Actrița hongkongheză Maggie Cheung e chemată la Paris să filmeze un remake al celebrului film mut franțuzesc, Les vampires (1915). Doar că regizorul, odinioară un mare cineast francez, nu mai suportă să fie pe lângă oameni și ajunge să fugă de la propria filmare.
Berberian Sound Studio (2012, regia Peter Strickland)
În acest omagiu parodic adus cinemaului analog (și, în mod deosebit, cinemaului giallo), urmărim postproducția unui film horror italienesc de serie B din perspectiva inginerului de sunet. Filmul lui Strickland e un colaj al tehnicalității din studio, al notițelor de sunet, al vumetrelor, al înregistrărilor și al mixajelor în format analog. Pe banda magnetică se imprimă atât strigătele actrițelor, somate să urle până la refuz simulând tortura, cât și numeroasele fructe și legume ciopârțite pentru zgomotele lor zemoase, sugestiv-sângeroase.
Salaam Cinema (1995, regia Mohsen Makhmalbaf)
În anii `90, regizorul iranian Mohsen Makhmalbaf lansează un anunț de casting pentru un film și se trezește cu sute de candidați dând buzna la probe, așa că alege ca filmul lui să fie despre acel casting. Pe cât de înduioșătoare e disperarea oamenilor de a avea parte de fantasma succesului, de a fi văzuți și auziți pe marile ecrane, pe atât de stranie e sinceritatea regizorului în a-și deconspira despotismul și exploatarea emoțională la care îi supune pe acei oameni la probe.
Din recomandările trecute amintim de capodopera lui Abbas Kiarostami, Nema-ye Nazdik / Close Up (1990), o fabulă emoționantă și hiperreală despre cinema: un bărbat care se dăduse drept mai-sus-amintitul Mohsen Makhmalbaf trece prin procesul deconspirării imposturii sale.
Și să nu uităm de La nuit americaine / Noaptea americană (1973, în regia lui François Truffaut), care e cumva omologul franțuzesc al lui Living in Oblivion: moravurile echipei de filmare, jocurile de putere, dramele amoroase, impasurile tehnice, presiunea regizorului nevoit să ia mereu decizii în care nu știe dacă să mai creadă.
