Cinemagia recomandă șapte comedii negre

de Mihai Șerban în 7 Mai 2022
Șapte capodopere care fac haz de necaz

Am putea spune că umorul negru e singurul tip de umor de la care avem promisiunea unui catharsis. Sigur, ne amuză și gag-urile, și Mr. Bean, și comediile ușoare, și comediile proaste, și o emisiune tv sau câte și mai câte alte trăznăi pe gustul și pe tipul de umor al fiecăruia dintre noi. Însă umorul negru parcă ni se adresează tuturor. Fiindcă toți ne identificăm cu (măcar una dintre) ipostazele ironice ale omului din această selecție de filme.

Carnage (regia Roman Polanski, 2011)

Ce se întâmplă când adulții încearcă să rezolve problemele copiiilor?

În urma unei bătăi mai mult sau mai puțin în joacă dintre doi băieței, soldată cu pierderea a doi dinți, părinții lor au parte de o întrevedere incomodă și ultra-politicoasă în care încearcă să negocieze, ca adulți ce sunt, o împăcare. Ce nu le e lor clar e împăcarea cui o caută.

„Carnage” surprinde ironia sorții și o închistează într-un apartament. Practic, părinții dau în mintea copiiilor și încearcă să rezolve conflictul pe care copiii lor oricum tot de la ei l-au moștenit. Autosuficiența, sau interese lor woke, în fond toată această prefăcătorie lasă disprețul și frustrările să își facă de cap, transformându-se într-un adevărat măcel.

Regizorul Roman Polanski a adaptat piesa de teatru a aclamatei dramaturge Yasmina Reza într-un tur de forță actoricesc: Kate Winslet și Christoph Waltz, pe de o parte, și Jodie Foster și John C. Reilly, pe de altă parte a baricadelor. Și cu toate că Polanski păstrează formula teatrală închisă între pereții locuinței în care se consumă caruselul emoțional al personajelor, mizanscenele și felul în care poziționează camera sunt orice dar nu teatrale.

A Serious Man (regia Joel Coen & Ethan Coen, 2009)

Umorul negru al fraților Coen devine aici o teză cuantică. Ca în paradoxul lui Schrödinger, pe care Larry Gopnik (Michael Stuhlbarg), un profesor de fizică, om serios, îl predă elevilor. Însă fizica rămâne finalmente o simplă convenție pentru cum înțelegem noi lumea. Iar Larry e frustrat că nu înțelege mai mult de atât, că nu își înțelege propriul destin. De ce trebuie să divorțeze de el soția pe nepusă masă? Și de ce trebuie apoi să plătească înmormântarea amantului ei? De ce trebuie să intre într-un calvar academic fiindcă nu vrea să îi dea unui elev notă mare? De ce fratele lui trebuie să aibă episoade schizoide și apoi el să îi plătească eliberarea prin cauțiune? De ce?

Nu pare că răspunsul va veni de la vreun rabin. Un tânăr pare să îi predice dictoane motivaționale, altul mai în vârstă îi vorbește confuz despre o parabolă a incertitudinii iar foarte bătrânul înțelept refuză cu totul să îl primească. Așa că Larry rămâne în ignoranța lui existențială, întrebându-se de ce i se întâmplă viața așa cum i se întâmplă. Mai ales când știe că nu el ia deciziile care îl aduc acolo și, deci, nu întrevede vreo cauzalitate precisă. De ce deciziile lui pare că se iau singure?

Nici măcar limbajul nu îl ajută să înțeleagă. Pe lângă formulele pe care le scrie conștiincios pe tablă de-a lungul zilelor (care îi mai oferă iluzia unor certitudini), pe lângă lucrările elevilor (care îi mai oferă iluzia unui scop), Larry nu înțelege nici măcar limbajul pe care îl folosește. Nici ebraica veche pe care era forțat să o scrie în copilărie. Nici cântecul (tot în ebraică) pe care a fost pus să îl învețe pentru bar mitzvah-ul lui, dar pe care l-a tocit, ca mulți alții, adică l-a memorat sonor, fără să înțeleagă o iotă.

Happiness (regia Todd Solondz, 1998)

Dacă prin umorul lor negru, frații Coen încearcă să ne mai aline dramele existențiale prin teza cumva optimistă că nimic nu are sens și că sensul e ceva ce numai noi putem atribui, atunci Todd Solondz nici măcar nu încearcă să ne menajeze. Personajele lui locuiesc într-o lume nu doar absurdă.

Dintre cele trei surori, Joy (Jane Adams) e cea mai deprimată. Când să se despartă de iubitul ei, incomodul, corpolentul, plictisitorul, obsesivul și transpiratul Andy (Jon Lovitz), acesta îi oferă cel mai de nerefuzat cadou. Dar ea încearcă să rămâne fermă și totuși îl refuză. Iar Andy, care crede că e abandonat fiindcă e gras, o va bântui în fel și chip.

Tot filmul e populat de astfel de indivizi caricatural de nefericiți, aflați în căutarea caricaturală a unei apropieri, al unui contact, a unei mângâieri. Precum psihoterapeutul Bill (Dylan Baker), care duce o viață dublă pe toate planurile și care în timpul terapiei își repetă în gând lista de cumpărături. Visează că măcelărește tot Central Park-ul și dezvoltă o sexualitate incriminatoare.

Sau precum pacientul său, Allen, care prin generozitatea regretatului actor Philip Seymour Hoffman, devine unul dintre cele mai rușinoase și demne de milă personaje pe care le-ai întâlnit vreodată într-un film. Și lista continuă...

After Hours (regia Martin Scorsese, 1985)

Această bijuterie ascunsă din filmografia lui Martin Scorsese, declarată aproape în unanimitate drept „cel mai subapreciat film al său”, ne invită într-o călătorie suprarealistă a New York-ului anilor `80. Putem să-i spunem o fantezie amoroasă în misterele metropolitane sau un basm coșmaresc cu gangsteri și cu toate stihiile naive ale nopții, putem să-i spunem o odisee culturală absurdă în iconografia newyorkeză sau precursor al lui „Blue Velvet” (David Lynch, 1986) și farmecul interpretării tot nesecat rămâne.

Pentru Paul (Griffin Dunne), noaptea nu se mai termină. De când răspunde impulsiv unei invitații bizare și se trezește în Soho, în locuința lui Marcy (Rosanna Arquette), o tânără seducătoare, dar nu tocmai în apele ei, totul se transformă într-un delir. Într-un coșmar. Însă unul pe care vrei să îl ții minte.

The Bothersome Man / Den brysomme mannen (regia Jens Lien, 2006)

Putem considera această absurditate norvegiană drept una dintre viziunile scandinave tragicomice ale călătoriei inițiatice contemporane. Iar dacă știm un lucru cu siguranță despre aceste popoare nord europene e paradoxul că, deși sunt împinși geografic către răceală, au unele dintre cele mai avansate societăți ale lumii. Și un umor negru pe alocuri deosebit.

Cum te-ai simți să fii singurul din orașul tău care pare să mai simtă emoții? Ți-e clar dintr-un simplu sărut văzut într-o stație de metrou, o ciudățenie lascivă și totuși lipsită de o singură picătură de pasiune pe care o privești ca prostul. Tot orașul pare robotic, predeterminat, lipsit de voință și de viață. Și încerci să scapi, să părăsești incinta, dar nu poți. Viața ta deja te așteaptă.

Și dacă vrei cu adevărat să scapi, află că nici măcar sinuciderea nu e o opțiune disponibilă.

Force Majeure / Turist (regia Ruben Östlund, 2014)

Ruben Östlund vede fiecare strop de incomoditate morală din viața unei familii-standard și îl transformă aici într-un spectacol vizual hilar. Punând accent pe condiția aparent inevitabilă a unei emasculări.

Într-o vacanță la schi cu familia sa, Tomas (Johannes Kuhnke) vede o avalanșă alunecând de departe spre terasa hotelului lor. Lumea e impresionată de spectacol, dar pe măsură ce alunecă zăpada înspre ei ca un tsunami, lumea se agită, intră în panică, iar norul de particule învăluie terasa ca pe o scenă cufundată în ceața densă a adevărului.

După ce se mai așază inofensiv norul de zăpadă, observăm că Tomas a dispărut iar familia lui a rămas acolo. Și abia acum începe, propriu-zis, adevărata incomoditate. De ce impulsul lui Tomas a fost să fugă și să își abandoneze, practic, familia?

The Match Factory Girl / Tulitikkutehtaan tyttö (regia Aki Kaurismäki, 1990)

Un alt maestru al comediei, finlandezul Aki Kaurismäki, ne teleportează într-o lume simplă, de o gingășie ironică și de un romantism tragic. Sau, așa cum afirmă Lewis Michael Bond și Luiza Liz Bond într-un eseu video de pe canalul lor de Youtube, The Cinema Cartography, cinemaul lui Kaurismäki e de un cinism plin de speranță.

Iar dacă filmele de mai sus au tendința să urmărească personaje de o banalitate satirică, fata care lucrează într-o fabrică de chibrituri e varianta extremă a banalității și a existențialismului muncitoresc. Cel puțin munca pe care o prestează această fată, Iris (Kati Outinen), pierdută printre mașinării care produc... chibrituri.

Iris vede așadar adevărata repetiție a orelor de muncă. Și viața ei, în general, e repetiția cumva tragică și înduioșătoare a unui spirit de sacrificiu îndoit. Iris își întreține părinții fiindcă e singura care aduce bani în casă. Chiar și din chibrituri. Însă părinții ei acri o sclavagesc, ronțăindu-i sufletul cu indiferență.

Singura ei alinare e să iasă într-un bar după program, la o bere și o prăjitură, în așteptarea vreunui contact uman. Dar de unde să fi învățat ea ce fel de bărbat să caute? Își luase oricum o palmă de la părinții revoltați de preacurvia ei risipitoare că a îndrăznit să își cumpere o rochie. Ce ar fi putut învăța Iris să vadă într-un bărbat? Aarne (Vesa Vierikko), dubiosul de care se lăsase agățată în bar, îi lasă discret banii pe noptieră după o noapte petrecută împreună.

„The Match Factory Girl” e un film pe care e ideal să-l vezi într-o perioadă mai răbdătoare, fiindcă toate gag-urile în general vin dintr-o lipsă de reacție acolo unde, frustrați și împănați, așteptăm să colcăie viața în acești oameni. Din acest punct de vedere îl putem considera continuarea unui film ca „The Bothersome Man”, fiindcă urmărim ironia unor vieți reduse, parcă, la geometrie. Însă aceste personaje tot caută tandrețea în geometrie. Nu se lasă.

Exploreaza subiecte similare:

Roman Polanski, Carnage, Yasmina Reza, Kate Winslet, Christoph Waltz, Jodie Foster, John C. Reilly, Joel Coen, Ethan Coen, A Serious Man, After Hours, Force Majeure, Michael Stuhlbarg, Todd Solondz, Happiness, Jane Adams, Jon Lovitz, Dylan Baker, Philip Seymour Hoffman, Martin Scorsese, David Lynch, Blue Velvet, Griffin Dunne, Den brysomme mannen, Jens Lien, Ruben Östlund, Johannes Kuhnke, Tulitikkutehtaan tyttö, Aki Kaurismäki, Vesa Vierikko, Rosanna Arquette

Alte știri din cinema

Jujutsu Kaisen 0: un anime de acțiune despre vrăjitori, blesteme și iertare

Din 20 mai, Jujutsu Kaisen 0 (2021) poate fi văzut în cinematografe

Documentarul Tutankhamon – Ultima expoziție, în premieră din 20 mai

Va fi proiectat în cinematografele Happy Cinema din București și din țară

La cinematograful Cinemax te poți bucura de popcorn 1+1 gratis, oferit de Dan Badea

Intră în filmul lui Dan Badea și savurează o experiență cinematografică la maxim

Margot Robbie este protagonistă doar în unul dintre cele două scenarii pregătite pentru Pirații din Caraibe 6

ProducătorulJerry Bruckheimer: „avem două variante de scenariu la Pirații – unul cu ea, unul fără ea...”

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells