Fie că suntem fanatici ai groazei, fie pe jumătate fani ai horrorurilor, sau genul „târât” la horroruri de către prieteni, care abia priveşte ecranul, îngrozit şi cu degete tremurânde, am observat o tendință interesantă: o mulțime de filme de groază recente sunt bazate pe poveşti reale. Sau poate realizatorii filmului vor să credem asta.
Frecventele „bazat pe o poveste adevărată” sau „bazat pe evenimente reale”, alături de „inspirat de evenimente reale” au devenit precizări omniprezente în majoritatea campaniilor de marketing pentru filmele de groază. Dar nu este nimic nou. Dacă ne întoarcem la iconicul tagline al fimlului „Masacrul din Texas” din 1974 – „Ce s–a întâmplat este adevărat. Acum iată filmul, care e la fel de adevărat” – se pare că adevărul a fost întotdeauna o tactică importantă în amplificarea factorului teamă în rândul publicului.
Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, devine filmul mai înspăimântător? Succesul filmelor precum „Trăind printre demoni” (2013), „Cutia blestemată” (2012) şi „Misterele Casei Bântuite (2009) ar spune că da, de vreme ce toate aceste filme au avut „adevărul poveştii” ca punct central al campaniei lor de marketing. Cum rămâne cu filmele care nu s-au lăudat că au fost bazate sau inspirate de evenimente reale? Iată cinci dintre cele mai memorabile filme de suspans și groază care s-au bazat, cel puțin în parte, pe o poveste adevărată.
„Strălucirea”/„The Shining” (1980)
Cei familiarizați cu povestea intendentului care este condus către nebunie ucigaşă de spiritele care bântuiau Hotelul Overlook pot fi surprinşi (și îngroziţi) să afle că filmul și romanul lui Stephen King se bazează pe un hotel real în Estes Park, Colorado: Hotelul Stanley. Mulți martori au raportat activități paranormale, inclusiv apariții și muzică dată tare, dans și voci din marea sală de bal a hotelului, care s-a dovedit goală în momentul verificării.
Pe 30 octombrie 1974, Stephen King şi soţia lui şi-au luat o mini-vacanță și, pentru că Stanley Hotel era gata pentru să închide pentru sezonul rece, s-au dovedit a fi singurii oaspeți de acolo. Ei s–au cazat în camera 217 (menţionată în carte și în film), despre care se spinea că e bântuită. În 1998, King a spus George Andrews de la McMeel Press: „În noaptea aceea am visat că fiul meu în vârstă de trei ani alerga pe coridoare, privind înapoi peste umăr, cu ochii larg deschişi, țipând. Era urmărit de un furtun de incendiu. M-am trezit extrem de speriat, transpirat peste tot, la doi centimetri de a cădea din pat. M-am ridicat, am aprins o țigară, m-am așezat pe un scaun uitându-mă pe fereastră la Munţii Stâncoşi, iar în momentul în care țigara era terminată, aveam structura cărţii ferm întipărită în minte.”
„Exorcistul” (1973)
Adesea considerat cel mai bun – sau, cel puțin, cel mai terifiant – film horror din toate timpurile, „Exorcistul” a fost o lovitură la lansare, a primit doar laude din partea criticilor, și a adunat 14 nominalizări la Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film. Deși se ştie că filmul și este materialul sursă s-au bazat, în parte, pe un caz real, povestea unei tinere posedate de un demon devine chiar mai îngrozitoare când descoperi cât de apropiate sunt de fapt adevărul și ficțiunea.
William Peter Blatty, care a scris atât scenariul premiat cu Oscar, cât și cel mai bine vândut roman din 1971, a fost inspirat în primul rând de exorcizarea reală, în 1949, a unui băiat de 14 ani. Ca student de la Universitatea Georgetown în acea vreme, Blatty a remarcat un articol din Washington Post, intitulat „Preotul eliberează băiatul Mt. Rainier ţinut în stăpânirea diavolului.” Această poveste stă la baza filmului iconic din 1973.
Câteva decenii mai târziu, autorul Thomas B. Allen a scris despre povestea adevarată într-o carte din 1993, intitulată „Posedat: Adevărata poveste a un exorcism”. Potrivit lui Allen, băiatul în cazul se joacă cu o tablă Ouija, la fel ca Regan MacNeil (Linda Blair) în „Exorcistul”, și comunică cu lumea de dincolo. Semne infime - un sunet de ceva care picură, o Biblie care cade și aterizează la picioarele băiatului - devin rapid sinistre și inexplicabile: mobila se mișcă singură, băiatul ţipă obscenităţi în somn, iar pe trup îi apar mesaje scrise cu sânge. În cele din urmă, doi preoți au efectuat ritualul de exorcizare de 20-30 de ori pentru a salva băiatul de la posedarea demonică. Cu adevărat înfricoșător.
„Coşmar pe Strada Ulmilor” (1984)
Cum te prinde Freddy Krueger, personajul iconic cu cu lame de cuţit în loc de degete? El te bântuie – și te măcelărește – în vis. Daca te întrebi cum s-ar putea baza o poveste adevarată, iată ce a declarat iconicul scenarist/regizor Wes Craven în octombrie 2008 pentru Cinema Fantastique:
„A fost o serie de articole în LA Times. Trei articole mici despre oameni din Asia de Sud-Est, care erau din familii de imigranți și care au murit în timpul coșmarurilor. Iar ziarul nu a făcut legătura, nu a spus niciodată, „Hei, am mai avut o altă poveste ca asta.” Al treilea a fost fiul unui medic. Avea vreo douăzeci și unu de ani... Toţi din familia lui au spus exact aceste replici: „Trebuie să dormi.” El a spus, „Nu, nu înțelegi, am mai avut coșmaruri – acesta este diferit.” I-au dat somnifere și i-au spus să le ia și se presupune că le-a luat, dar el a rămas treaz. Am uitat numărul total de zile în care a stat treaz, dar era fenomenal. Ceva de genul şase-şapte zile. În cele din urmă, el se uita la televizor cu familia, a adormit pe canapea, iar toată lumea a zis, „Slavă Domnului.” L-au cărat, la propriu, în pat la etaj; era complet epuizat. Toata lumea s-a dus la culcare, gândindu-se că s-a terminat. În miez de noapte, au auzit țipete și zgomote puternice. Au fugit în cameră, dar când au ajuns la el era mort. S-a făcut o autopsie și nu a existat nici infarct; a murit din motive inexplicabile. Au găsit în dulapul lui un filtru de cafea, plin de cafea fierbinte pe care a folosit-o ca să stea treaz și au constatat, de asemenea, că toate pastilele de dormit pe care ei au crezut că le-a luat le-a scuipat și le-a ascuns. Povestea incredibil de dramatică m-a impresionat atât de mult încât am fost intrigat de ea timp de un an, cel puţin, înainte să mă gândesc în cele din urmă că ar trebui să scriu ceva despre acest tip de situație.”
„Păsările” (1963)
Deși filmul lui Alfred Hitchcock s-a bazat pe nuvela cu același nume de Daphne du Maurier, a fost făcut după o cercetare uimitoare făcută cu doi ani înainte ca filmul să fi fost lansat: o „invazie” reală a păsărilor, care au avut loc în Santa Cruz, California. După ce Santa Cruz Sentinel a documentat cazul, Hitchcock a cerut publicaţiei o copie a poveștii. „Invazia” din Santa Cruz este șocant de similară cu ceea ce întâmplă în fictivul Bodega Bay din film.
Iată un citat din articolul original din august 1961: „Un stol masiv de păsări furtună acoperite de funingine, imediat după un ospăţ cu anșoa, s-a ciocnit în timpul nopții cu structurile de pe ţărm, de la Pleasure Punct până Rio del Mar... Păsări marine moarte și dezorientate au umplut străzile și şoselele în dimineaţa ceţoasă. Surprinşi de invazie, locuitorii s-au repezit pe peluze lor cu lanterne, apoi s-au întors repede înapoi în case, deoarece păsările zburau spre luminile lanterlor...”
Trei zile mai târziu, Hitchcock a sunat să anunţe Sentinel că va folosi materialul intitulat „Invazia păsărilor marine loveşte casele de pe coastă; mii de păsări zburând năuce pe străzi” ca material de cercetare pentru viitorul său film.
„Tăcerea mieilor” (1991)
Mulți contestă că „Tăcerea mieulor” s-ar califica drept film horror (aşa cum sugerează unii cineaşti), fiind mai degrabă un thriller de suspans de clasă mondială. Oricum ar fi, povestea unei tinere tânăr stagiare FBI care apelează la ajutorul unui genial criminal în serie/ psihiatru încarcerat ca să prindă un criminal în serie în libertate a îngrozit publicul încă de la lansarea sa de Ziua Îndrăgostiților în 1991. (A câştigat, de asemenea, cinci premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, Cel mai bun regizor, Cel mai bun scenariu, Cel mai bun actor şi Cea mai bună acriţă în rol principal).
Thomas Harris, autorul cărţii pe care se bazează scenariul de Oscar al lui Ted Tally, s-a inspirat din câteva cazuri din viaţa reală când a construit povestea şi a creat criminalul în serie Buffalo Bill. ed Bundy şi-a ademenit victimele folosind ghips şi răni false, la fel ca Buffalo Bill; Bundy, de asemenea, s-a oferit să ajute autorităţile creând un profil al Criminalului din Green River, un criminal în serie prolific care a operat când Bundy era încarcerat. Aceasta aminteşte, bineînţeles, de înţelegerea „quid pro quo” dintre Hannibal Lecter (Anthony Hopkins) şi Clarice Starling (Jodie Foster). În plus, la fel cum fictivul Jame „Buffalo Bill” Gumb (Ted Levine) îşi ţine victimele într-o fântână, criminalul în serie Gary Heidnik a ucis şi a torturat şase femei după ce le-a ţinut într-o groapă din subsolul lui din Philadelphia.
Poate că povestea cu cea mai mare influență – nu doar pentru „Tăcerea”, dar şi pentru multe alte opere de ficțiune horror – este aceea de a criminalului Ed Gein, unul dintre cele mai faimoși criminali din istoria Statelor Unite, care a folosit părți ale corpului victimelor pe post de garderobă şi mobilă. Gein, de asemenea, spera să creeze un „costum de femeie” ca să-l poarte în onoarea mamei sale, după ce relația lor bolnavă s-a încheiat. Crimele lui Gein – și relația sa ucigașă şi bizară cu mama lui – au servit ca sursă de inspirație pentru capodopera horror a lui Hitchcock „Psycho” (1960) şi însângeratul „Masacrul din Texas” (1974).
Părerea ta
Spune-ţi părerea