Cinemagia a fost una dintre puţinele publicaţii care a scris o cronică de-a dreptul reticentă la The Witcher în 2019, când ecranizarea după romanele polonezului Andrzej Sapkowski părea să facă deliciul publicului, strângând tone de reacţii pozitive şi note de 10 pe Imdb. Când s-a lansat The Lord of the Rings: The Rings of Power am aşteptat un întreg sezon pentru a scrie o cronică, dar nici măcar nu am mai publicat-o: nu avea rost în climatul şi aşa polarizat de ambiţiile woke ale serialului Amazon, pe care l-am terminat cu chiu cu vai.
Cu toate acestea, în memorie rezona trilogia Stăpânul inelelor apărută între 2001 şi 2003, trilogie care pentru mulţi reprezintă titlul emblematic al genului, aşa-zisa "adaptare perfectă" în stare să-şi facă fani atât printre criticii de film şi pasionaţii cărţilor lui Tolkien, cât şi printre nou-veniţii în universul imaginat de acesta.
Apoi a venit Urzeala tronurilor, serial cu o popularitate indiscutabilă în întreaga lume, dar şi cu o abordare inedită şi ambiguă: când în filmele fantasy eroul este intangibil, el trebuind să troneze ca Nemuritorul deasupra antagoniştilor săi, unul mai nemernic ca altul, serialul HBO îşi executa senin protagoniştii, le dădea putere nemernicilor şi, cu puţine excepţii, aceştia scăpau bine-merci, într-o lume în care onoarea şi dreptatea erau mai greu de găsit ca foie gras-ul şi caviarul la masa săracului.
The Critical Drinker, una dintre cele mai vehemente voci îndreptate împotriva falimentului creativ de la Hollywood şi a mesajului woke în care sunt îmbibate resuscitările unor francize precum Lord of the Rings şi Star Wars, este de părere că influenţa lui Game of Thrones a avut bătaie lungă în modul cum au fost ecranizate noile fantasy-uri, iar raţionamentul este unul cât se poate de simplu: dacă oamenilor le place Game of Thrones, iar Game of Thrones promovează doar pasager valori pozitive precum onoarea şi caritatea, atunci înseamnă că oamenii îşi doresc fantasy-uri ambigue moral şi îmbibate în violenţă şi nihilism.
Cele două titluri menţionate la începutul acestui articol îmbrăţişează cu nesaţ această direcţie, doar că, ce să vezi, oamenilor nu le-a prea plăcut, publicul ajungând să respingă hotărât şi în număr tot mai mare, aceste abordări, cu un mesaj tot mai categoric: "nu vrem orci buni", "nu vrem ambiguitate în lupta dintre bine şi rău", "nu vrem protagoniste care stau pe ecran mai mult decât eroul titular".
După ce House of the Dragon s-a aliniat plenar liniei imprimate de Urzeala tronurilor, de te şi întrebi dacă acel serial are vreun personaj cu adevărat pozitiv, A Knight of the Seven Kingdoms/Cavalerul celor şapte regate vine cu o repoziţionare mai mult decât ataşantă, oferind un erou de origini modeste, dar animat de onoare, dorinţa de a face bine în jur sau, dacă nu poate, măcar să stea în calea răului. În noul serial HBO nu mai există ambiguitate, iar eroul, Duncan (Peter Claffey), nu se luptă cu demonii interiori, ci cu lumea crudă din jurul său, în care cei puternici trăiesc în bunăstare şi confort şi nu ezită să abuzeze de cei slabi.
Dacă House of the Dragon punea de părţi diferite ale baricadei două entităţi egale, facţiuni ce pun ochii pe Tronul de Fier fiind gata de orice crimă şi orice trădare pentru a şi-l însuşi, în Cavalerul celor şapte regate avem o confruntare de tipul David şi Goliat, fără îndoială chintesenţa acestui tip de luptă: curaj şi îndemânare întru binele comun versus puterea extremă, abuzivă, lacomă şi abjectă. Într-o parte a ringului, Duncan, cavalerul care nu are nici măcar un acoperiş deasupra capului, iar de cealaltă Aerion (Finn Bennett), membru al casei Targaryen, ocupanta Tronului de Fier. Unul în stare să-şi dea viaţa pentru a-i proteja pe cei slabi, celălalt în stare să rănească şi ucidă pentru o jignire închipuită, aşa cum vedem în episodul al treilea.
Dacă unii spectatori The Rings of Power se întreabă care e legătura dintre Galadriel, fiinţa de lumină interpretată de Cate Blanchett în trilogia The Lord of the Rings, şi eroina manipulatoare şi răzbunătoare din serialul lansat în 2022, în Cavalerul celor şapte regate nu avem astfel de uimiri: motivaţiile personajelor sunt clare, iar personajul titular impresionează cu bunătatea şi înţelegerea sa atât în ceea ce priveşte oamenii, când îl ia sub aripa sa pe micul Egg (Dexter Sol Ansell) deşi nici nu are după ce bea apă, cât şi cu animalele avute în grijă. În contrast, pentru inamicul său plin de cruzime, Aerion, totul şi oricine reprezintă doar o unealtă întru satisfacerea setei de sânge şi putere. Nimeni nu se întreabă cu cine să ţină în acest serial, aşa cum nimeni nu ţinea cu Sauron şi nu cu Frodo şi fârtaţii săi în trilogia Stăpânul inelelor...
Cavalerul celor şapte regate este o experienţă entuziasmantă, în timp ce The Witcher (nu am văzut ultimul sezon) şi The Rings of Power sunt mai degrabă epuizante. Episod după episod ne dăm seama că pur şi simplu ne-a fost dor de un erou care să ne merite respectul şi pe care să-l urmăm în călătoria sa iniţiatică, spre un destin despre care ştim deja că este legendar. Nu-i deloc de mirare că una dintre cel mai des întâlnite "critici" la adresa acestui serial este că "episoadele sunt prea scurte"...
Părerea ta
Spune-ţi părerea