Nu am văzut multe feţe fericite sau satisfăcute la ieşirea din cinema Victoria după proiecţia filmului din competiţie Poveste anodină, prin urmare nu a fost deloc surprinzător topul popularităţii publicat a doua zi de AperiTIFF: filmul thailandezei Anocha Suwichakornpong era clasat pe ultimul loc. Dar juriile nu vorbesc prea des limba publicului, iar cine râde la urmă râde mai bine: debutul în lungmetraj al lui Suwichakornpong a fost marele câştigător al ediţiei cu numărul nouă a celui mai important festival de film al României.
Într-un scurt comentariu anterior l-am considerat "haotic şi prea experimental", dar poate că experimentalul este cea mai bună parte în această poveste extrem de tăcută, dar deloc anodină (cum să fie anodină când conţine o supernova şi o naştere pe viu?), care poate atrage spectatorul mai ales datorită unui joc de logică: cu totul şi cu totul non-linear, Povestea lui Suwichakornpong amestecă momentele acţiunii, lăsându-ţi impresia că un monteur cu ceva la bord a făcut harcea-parcea scenariul scris conştiincios de aceeaşi Anocha, care a şi produs filmul, transformându-l în poate cel mai "de autor" titlu prezentat anul acesta la TIFF.
Montajul non-liniar te invită să ordonezi cronologic momentele Poveştii şi-ţi ocupă atenţia cu acest puzzle vizual, ceea ce ambalează contemplativa istorie a lui Ake, un tânăr thailandez rămas paralizat de la brâu în jos în urma unui accident nenumit, într-o formă poate mai atractivă dacă începutul ar fi fost început, iar sfârşitul sfârşit. Tăcuta relaţie a lui Ake cu asistentul său Pun se desfăşoară molcom, cu dialoguri rare şi monosilabice între cei doi şi conversaţii anodine (astea da, chiar anodine) cu restul oamenilor din casa patronată glacial de tatăl lui Ake.
Dacă eşti dispus să intri în jocul lui Suwichakornpong, te poţi lăsa convins să joci nivelul următor şi să cauţi sensuri ascunse în gesturile nesemnificative şi repetitive, aproape ritualice, ale personajelor, cu o multitudine descurajantă de direcţii posibile (şi aici revenim la supernova şi naşterea pomenite mai sus). Astfel, Poveste anodină poate căpăta funcţia celebrei cutii a lui Antoine de Saint Exupery, lăsând la dispoziţia spectatorului mai mult sau mai puţin receptiv sarcina de a găsi şi crea sens din materialul aruncat pe ecran de regizoare.
Ca fapt divers, Poveste anodină aminteşte de sfârşitul sinopsisului unul alt film prezentat anul acesta la TIFF, Cu fanfara în vizită/Bikur Ha-Tizmoret/The Band's Visit, doar că acolo modestia finală are un tâlc mult mai generos cu spectatorul: "Nu foarte demult, o mică fanfară a poliţiei egiptene a ajuns în Israel. Muzicienii veniseră să cânte la o ceremonie de deschidere, dar, din cauza birocraţiei, a ghinionului sau nici nu mai contează din ce motiv, au fost lăsaţi baltă pe aeroport. Au încercat să se descurce singuri, dar la un moment dat s-au trezit într-un mic orăşel israelian uitat de Dumnezeu, în inima deşertului. O fanfară rătăcită într-un oraş rătăcit. Nu mulţi oameni îşi aduc aminte de asta. Nu e chiar atât de important."
Copyright© 2000-2024 Cinemagia® 
Cât de anodin e Poveste anodină?
Părerea ta
Spune-ţi părerea