Când se lasă seara: metabolizant

Din plutonul de nouă filme româneşti ce aşteaptă toamna pentru a se lansa pe marile noastre ecrane, Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism concurează pentru titlul de cel mai criptic. Lansat în august în competiţia festivalului de la Locarno şi inclus apoi în cursa pentru trofeul The Heart of Sarajevo, cel de-al treilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu poate fi orice, dar nu şi film de public, învăluit fiind în voalul gros al... facerii de film. Noi i-am spune că este dedicat regizorilor, cu lungile sale discuţii despre peliculă, dar întâi să vedem despre ce e vorba...

Paul (Bogdan Dumitrache) este un regizor aflat în mijlocul filmărilor la noul său lungmetraj. Are o aventură cu Alina (Diana Avrămuţ), o actriţă aleasă pentru un rol secundar, şi pe nepusă masă improvizează o scenă nud pentru aceasta. Pentru a petrece mai mult timp împreună se preface bolnav în ochii producătoarei şi o anunţă că o durere de stomac îl va face să revină pe platouri de-abia a doua zi. Din punct de vedere narativ, nu se întâmplă mare lucru: Paul şi Alina repetă la nesfârşit şi ultra-detaliat scena suplimentară a actriţei, iar o secvenţă la restaurant conţine una dintre lungile discuţii bine-cunoscute din filmele anterioare ale regizorului (aceasta este, printre altele, despre mâncarea chinezească şi cum a fost influenţată bucătăria asiatică de folosirea beţişoarelor). La sfârşit, o endoscopie de câteva minute ce umple ecranul, pare a oferi un ajutor la explicarea celei de-a doua jumătăţi a misteriosului titlu.

Am apreciat filmul nu ca un lungmetraj de ficţiune, ci ca pe o invitaţie în spatele meseriei de regizor. Paul are preocuparea filmului realizat pe peliculă şi discută despre limitarea unei secvenţe la cele 11 minute ce pot fi cuprinse de o rolă de peliculă, dar şi despre generozitatea cvasi-nelimitată a digitalului. Peliculă şi digital, beţişoare şi furculiţe (vezi şi afişul), toate invită la vechea legătură dintre formă şi fond, fiind o explorare a limitărilor creative. Întrebarea care se naşte este: câţi dintre spectatori vor fi dispuşi să răspundă mingii ridicate la fileu de regizor?

Bineînţeles, Când se lasă seara este o provocare. În primul rând spectatorul deschis către nou se va întreba ce a vrut să spună regizorul şi va profita de ocazie pentru a pătrunde în culisele producţiei unui lungmetraj. Producătoarea din film (Mihaela Sîrbu) discută despre necesitatea unei noi asigurări pentru regizorul suferind de gastrită. Se aminteşte de prăpădul provocat de un actor într-o cameră de hotel. Se discută subiecte strict legate de realizarea unui anumit cadru, lucruri pe care spectatorul obişnuit, de obicei beneficiarul produsului finit, nu le cunoaşte şi poate că nici măcar nu le intuieşte importanţa. Până şi destinul relaţiei atipice dintre Paul şi Alina este discutat: cei doi sunt conştienţi că legătura lor s-a unit din cauza unei sincronizări speciale, provocate doar de producţia la care iau, cu roluri diferite, parte.

Astfel, Porumboiu reinventează traseul obişnuit al ficţiunii, de la pagina de scenariu pe marele ecran. Gândit ca o oglindă a meseriei de regizor, Când se lasă seara construieşte cu artificialitate ceea ce un film obişnuit încearcă să evite: legăturile invizibile dintre diferitele componente ale realizării unui lungmetraj. Dacă în general pe marele ecran se urmăreşte copierea fidelă a vieţii, astfel încât spectatorul să aibă impresia că se cufundă într-o poveste veridică, Porumboiu merge în direcţia opusă şi concepe o non-poveste susţinută de exact eşafodajul de obicei invizibil. În prim-plan este schelăria şi nu clădirea, sau şevaletul şi nu pictura propriu-zisă.

Oricât de ofertant pentru cei preocupaţi de dedesubuturile meseriei de regizor, Când se lasă seara se va dovedi mult prea sec pentru spectatorul obişnuit, mai ales pentru cel care intră la cinema în timpul unei vizite săptămânale la mall. Premiera de vineri este genul de producţie care poate ridica sprâncene şi printre obişnuiţii festivalurilor de film, amatorii de aşa-zise ciudăţenii cinematografice. Nici măcar ei nu se vor grăbi să îmbrăţişeze răceala de gheaţă a Metabolismului, iar noi sperăm ca reacţiile la cel de-al treilea lungmetraj al său să-l facă pe Corneliu Porumboiu să-şi dea seama că trebuie să renunţe la direcţia trasată, pe nivele tot mai adânci, de A fost sau n-a fost?, Poliţist, adjectiv şi Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism.