Diplodocus, bazat pe cartea de benzi desenate Hocus Pocus și Diplodocus de Tadeusz Baranowski, redă o poveste clasică despre iubire, prietenie și speranță într-un mod original și excentric.
Prezentată și premiată la festivalurile de profil din Europa și Asia, animația Diplodocus, numită după dinozaurul verde din rolul de protagonist, a câștigat inimile copiilor și părinților lor. Filmul pare o combinație comică între Truman Show și Harold și creionul fermecat, întrucât urmărește un personaj de bandă desenată ce realizează treptat că trăiește într-o lume creată de un Artist și începe să interacționeze tangențial cu exteriorul.
Viața liniștită, plictisitoare și lipsită de culoare a cuplului de dinozauri Diplodocus și a fiului lor este dată peste cap atunci când o ceață misterioasă învăluie mlaștina lor. Diplo reușește să scape și astfel își îndeplinește dorința de a evada în sfârșit din cușca în care era ținut prizonier spre a fi protejat. Așa cum l-au avertizat părinții, lumea din afara zidului prezintă pericole nebănuite, dar și personaje ce au potențial să devină prieteni de nădejde.
Povestea micului dinozaur devine așadar un coming-of-age atipic prin intermediul călătoriei pe care o face pentru a-și salva părinții. Însă nu doar Diplo se transformă în urma acestor întâmplări. Toate personajele învață câte ceva din experiență, în special Artistul-creator, omnipotent în universul desenat, dar lipsit de încredere și atitudine în universul lui. Desenată inițial în copilărie, creatura verde îl va ajuta să își redescopere valoarea și imaginația din perioada aceea, pe vremea când banii și părerile celorlați nu contau, ci doar faptul că arta lui venea din suflet.
O insectă ce pune pe pauză imaginea – și la final o mănâncă – sparge al patrulea perete și ne introduce în narațiunea filmului, unde delimitarea dintre ficțiune și realitate se face cu ajutorul tehnicilor cinematografice. Animația se utilizează pentru banda desenată, pe când live-action-ul dezvăluie eforturile Artistului de a se conforma, fără succes, cererilor venite din partea editoarei sale, o blondă insuportabil de arogantă, fiartă pe „rozisme” și dulcegării. În mod ironic, atunci când el decide să schițeze o pisicuță drăgălașă, ea ajunge să devină cel mai malefic personaj, pus pe distrugerea tuturor lumilor desenate până atunci.
Creionul căzut din lumea reală reprezintă puterea, iar fiecare personaj are nevoie de el pentru diverse motive. În mâinile greșite, poate aduce haos. Diplo speră să își învie părinții cu el, Hocus Pocus vrea să îl folosească pentru a deveni cel mai puternic magician de pe Planeta Frică – și pentru a inversa vraja ce i-a transformat familia în șoareci –, pe când cei doi oameni de știință își doresc doar să creeze un proiectil care să perforeze bariera dintre desen și exterior, pentru a readuce lucrurile la normal. Pisicuța îl mănâncă fiindcă miroase a șoarece.
Inspirați de cartea SF a lui Murtagh McDermot, A Trip to the Moon, gașca reușește să ducă la bun sfârșit planul de a-l trimite pe Artist înapoi de unde a venit și de a aduce din nou un echilibru pe tărâmul lor. Ceața, cauzată de ștergerea desenelor cu radiera este înlocuită de bucurie, peisaje sublime și culori vibrante. Iar decizia Creatorului de a se reconecta la propria copilărie și de a-și îmbrățișa autenticitatea îl poartă pe culmile succesului, într-o concluzie emoționantă.
Diplodocus se folosește de personaje fantastice și lumi imaginate pentru a vorbi despre adevăruri general valabile. Despre dorința de explorare în ciuda riscurilor, prezentă în orice copil. Despre cum pierdem ceva ce am avut mereu și abia atunci ne este dor de el. Despre cum creativitatea scade pe măsură ce creștem și intervin factori externi, dar și despre cum putem mereu să ne reîntoarcem acolo. Și, mai ales, despre cum solidaritatea și prietenia sunt cele mai mari atuuri, în ciuda diferențelor dintre noi.
