Avanpremieră: "Şapte opere de milostenie" - forţă şi sugestie, visceralitate şi subtilitate

de Mihnea Columbeanu în 23 Feb 2013
Povestea unei fete, jucate de actriţa Olimpia Melinte, care se zbate să scape din infernul ghetoului periferic de refugiaţi în care e, urmărind obţinerea unei false identităţi italiene.

Ce-i drept, e drept: imigranţii noştri ilegali din multe ţări, printre care Italia mai ales, ne-au făcut o imagine mizerabilă în lume. E nevoie de multă obiectivitate, pentru a înţelege că destinul lor e rezultatul unor drame mult mai profunde, în primul rând de ordin intern la nivel naţional (lipsa unei clase politice care să aducă ţara la un nivel economic decent, în ultimii douăzeci şi trei de ani, culminând cu farsa colonizării de către U.E., simultană cu criza doar parţial simulată a făcăturii monnetiene), din care decurg numeroase drame individuale: ale dezrădăcinării, ale inadaptării, ale discriminării - ale luptei disperate pentru găsirea unui rost, la marginile societăţii de pe alte meleaguri. Nu toţi cei de-acolo sunt patibulari - în rândurile mai există şi umanitate. Această atitudine imparţială şi empatică stă la baza celor "Şapte opere de milostenie", ale gemenilor Ginaluca şi Massimiliano De Serio.

Filmul este povestea unei fete care se zbate să scape din infernul ghetoului periferic de refugiaţi, urmărind obţinerea unei false identităţi italiene. Pentru a deveni, din Luminiţa, Claudia, tânăra are de parcurs diverse etape, începând cu complicitatea unui îngrijitor de morgă care va folosi în acest scop cadavrul unei italience nerevendicate, apoi invadarea locuinţei lui Antonio, un bătrân grav bolnav, o manevră cu un bebeluş român, şi alte detalii. Fiecare etapă a acestei odisei este etichetată de autori cu imperativul câte uneia dintre cele şapte opere de caritate majore: "Să-i vizităm pe cei bolnavi", "Să-i hrănim pe cei flămânzi", "Să-i găzduim pe cei fără adăpost", "Să le dăm de băut celor însetaţi", "Să mergem la cei închişi", "Să-i îmbrăcăm pe cei goi", "Să îngropăm morţii" - penultima, dealtfel, fiind abordată cândva şi de Luigi Pirandello, în celebra sa piesă omonimă.

Astfel organizat, scenariul fraţilor De Serio urmăreşte o evoluţie stranie, jalonată cu situaţii insolite şi extrem de dramatice, într-o concepţie expozitivă deliberat ambiguă - deşi, din păcate, în multe instanţe glisează în zona neclarităţii. Anumite detalii importante ale acţiunii rămân neinteligibile, privind atât scopurile urmărite de protagonistă, cât şi succesiunea cauzală a evenimentelor. Una dintre cauze constă în maxima zgârcenie a dialogurilor - replici puţine, rare, scurte şi implicite, fără nimic explicativ. Pe de altă parte, evoluţia relaţiei dintre Luminiţa şi Antonio, demarată violent şi abuziv, pentru a ajunge gradual la afinitate, tandreţe şi devotament, este insuficient motivată, mai mult decât la nivel de principiu. Cum remarca Lorena Lupu, spre sfârşitul proiecţiei, "un «Aurora» italian...?"

Ar fi interesant de observat dacă, la o a doua vizionare, s-ar dezvălui o serie de detalii-cheie, ascunzând informaţiile necesare, aşa cum se întâmpla în filmul menţionat - deşi ar fi de mirare, întrucât concepţiile de ansamblu sunt radical diferite: câtă vreme Cristi Puiu construise o povestire cinematografică extrem de densă şi complexă, în care se petreceau şi se spuneau numeroase lucruri aparent banale, dar conţinând toate indiciile necesare decriptării graduale, în "Sette opere di misericordia" se întâmplă foarte puţin - predomină cadrele şi secvenţele lungi, statice, destinate mai curând acumulării de tensiune şi transmiterii semnificaţiilor de ordin general, decât comunicării unor informaţii subtile pentru decodificare.

Sub acest aspect al regiei, Ginaluca şi Massimiliano De Serio stăpânesc cu mână sigură o formulă vizuală extrem de expresivă, compunând cu atenţie şi stil cadre elaborate şi complexe cu simplitate neostentativă, într-o decizie cromatică frustă, dominată de contraste între albul dominant şi tonurile închise, între zonele de lumină şi cele obscure. Uneori, compoziţiile se structurează pe suprafaţă, plasând personajele şi obiectele în acelaşi plan, de obicei pe fundalul câte unui perete - de spital, de coridor, de cameră a apartamentului - alteori sunt folosite construcţiile perspectivate: în lungul culoarului cu uşi, pe pardoseala camerei unde a fost închis Antonio, sau în autobuzul din final - un cadru final de impact estetic puternic şi, totodată, încărcat de semnificaţii subtile, pornind de la planul mediu cu Luminiţa şi Adrian pe locurile din spate (ea, desfigurată de lovituri), obturaţi la un moment dat de alţi pasageri, pentru ca după dispariţia lor imaginea să se strângă treptat pe albul cerului. În unele cazuri, un rol dramatic le revine geamurilor - fie ca paravane semi-transparente menite să escamoteze dialogurile, fie ca oglinzi, ca în secvenţa bătăii, arătată printr-o sugestie implicită cu atât mai tulburătoare. Nu lipsesc nici combinaţiile surprinzătoare de imagine şi sunet - ca în cadrul cu sfera luminiscentă pe fond întunecat, însoţită de gângurelile bebeluşului. De asemenea, un rol important le revine prim-planurilor, centrate cu precădere asupra celor două personaje principale - o succesiune de portrete insolite, relevând elemente şocante de umanitate (cum ar fi imaginea lui Antonio mâncând prima salată adusă de Luminiţa, sau schimbul lor de priviri premergător finalului, filmat în ax, astfel încât ochii fiecăruia doi par aţintiţi direct asupra spectatorilor).

În centrul acestui elaborat sistem de lucru cu actorii se situează Olimpia Melinte, remarcată în excelentul scurtmetraj "Draft 7" (2011 - Luiza Pârvu), pe lângă care a mai apărut în scurtul "Pisi Pisi Pam Pam" (2008 - Andrei Sota) şi în lungmetrajele "Cele ce plutesc" (2008 - Mircea Daneliuc) şi "Killing Time" (2013 - Florin Piersic jr.). Beneficiind pentru a doua oară de un rol consistent şi o îndrumare regizorală adecvată, Olimpia îşi dezvăluite atât resursele dramatice de o nebănuită profunzime, cât şi capacitatea unui joc fizionomic pe cât de rafinat, pe atât de convingător, constituit mai ales din priviri şi detalii faciale fine.

În tandem cu ea, Roberto Herlitzka, dintr-a cărui bogată filmografie merită să menţionăm cel puţin "Oci ciornîie" (1987 - Nikita Mihalkov), realizează un portret şi mai eficient, dat fiind că personajul Antonio este, aproape pe tot parcursul filmului, incapabil să vorbească, exprimându-se exclusiv vizual - mai ales cu ajutorul ochilor săi mari, ciudaţi, plasaţi în mijlocul unui chip descompus de vârstă. De remarcat şi folosirea aparent surprinzătoare, dar pe deplin motivată, a spargerii tabuurilor în raport cu cei doi actori - nuditatea tinerei fete e doar sugerată discret, în vreme ce trupul marcat de bătrâneţe al bărbatului apare explicit, spre a obţine un efect mult mai percutant şi răscolitor, opus atracţiilor ieftine. Folosiţi economic, în jurul celor doi gravitează alţi câţiva actori italieni şi români, inclusiv Ignazio Oliva, Stefano Cassetti şi Cosmin Corniciuc).

Principal performanţă a tinerilor fraţi De Serio, aflaţi acum la primul lor lungmetraj de ficţiune (după alte patru documentare şi scurtmetraje) este aceea de a aborda un subiect grav într-o formulă cinematografică îmbinând armonios forţa şi sugestia, visceralul şi subtilitatea. Inclusiv prin contribuţia directorului de fotografie Piero Basso, "Sette opere di misericordia" se impune ca un film de reţinut - şi o deschidere incitantă pentru viitor.

Exploreaza subiecte similare:

Aurora, Olimpia Melinte, Draft 7, Pisi Pisi Pam Pam, Cele ce plutesc, Killing Time, Roberto Herlitzka, Ignazio Oliva, Stefano Cassetti, Cosmin Corniciuc, Sette opere di misericordia

Alte știri din cinema

Turn Up Charlie: cât de importantă este a doua şansă

Serialul Netflix cu Idris Elba şi Piper Perabo explorează capcanele faimei

Noul Mortal Kombat va avea un tip de umor asemănător celui din filmele Marvel

Afirmaţia îi aparţine scenaristului peliculei, Greg Russo

Deadpool ar putea fi singurul personaj X-Men transferat la Disney ce va scăpa de reboot

Filmele Deadpool au avut încasări globale însumate de peste 1,5 miliarde de dolari

Horror-ul Us/Noi: provocarea primăverii la cinema

După Get Out, Jordan Peele oferă un nou prilej de evaluare a aşteptărilor

Părerea ta

Spune-ţi părerea
monicarusu25 pe 24 februarie 2013 10:09
sunt dragute aceste filme cu tema umana.
alex_il_fenomeno pe 15 martie 2013 12:12
Cred ca este un film bun, desi in fata italienilor nu cred ca ne va spala pacatele comise de imigranti.

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells