La mulţi ani, Radu Beligan! Maestrul împlineşte astăzi 95 de ani

de Cinemagia în 14 Dec 2013
La data de 14 decembrie, nobilul şi distinsul gentleman al teatrului şi filmului românesc împlineşte 95 de ani.

„Cel mai longeviv actor încă în activitate”, Radu Beligan, împlineşte astăzi 95 de ani, din  care 75 dedicat carierei artistice. Pe 14 decembrie, chiar de ziua lui, Beligan poate fi aplaudat în piesa „Lecţia de violoncel”, pe scena teatrului Metropolis. Actorul va primi disctinţia ce-l plasează în Cartea Recordurilor duminică, 15 decembrie, la Teatrul Naţional Bucureşti, la finalul spectacolului „Egoistul“, în care joacă şi pe care l-a regizat.

Cinemagia urează La mulţi ani maestrului şi îl omagiază cu un articol aniversar. Totodată, un cititor Cinemagia care împarte cu noi o amintire legată de un spectacol sau film al maestrului va primi un album foto special, cu fotografii ale actorului din 2006 până astăzi.

Aşteptăm în comentarii la acest articol impresiile voastre de la un spectacol/film cu Radu Beligan care a lăsat o puternică impresie asupra voastră.

Cel mai interesant comentariu va fi premiat cu albumul „Un mare actor român - Radu Beligan – prin ochii lui Cristian Radu Nema”..

Iată, mai jos, câteva amintiri şi informaţii despre veteranul actor, semnate de criticul de film Mihnea Columbeanu.

 

Rolul lui Ştefan Valeriu, din comedia lirică Jocul de-a vacanţa, de Mihail Sebastian (regia: Mihai Berechet, 1971), care se juca la Sala Studio a Teatrului Naţional, mi-a dezvăluit cu un farmec irezistibil stilul lui caracteristic de joc, marcat de inteligenţa fină a ironiei, cu mijloace interiorizate şi subtile. Era în perioada de glorie, când Radu Beligan începea să se impună în conştiinţa multora ca director al T.N.B., unde a menţinut timp de vreo două decenii un climat cald şi uman - cum aveam să constat mai târziu, în repetate rânduri.

Dar până atunci, o întoarcere în trecut cu aproape un secol, ne va duce în anul 1918, când - la data de 14 decembrie - s-a născut în satul Galbeni, din comuna Filipeşti, Bacău, cel ce avea să devină cel mai longeviv actor al scenei şi ecranului românesc - ca fiu al unui nepot de frate al lui Ion Creangă.

Despre mama lui spunea, într-un interviu: "avea o voce frumoasă, era grecoaică, venea din ţara care a inventat teatrul, ştia franţuzeşte"...

Căutările propriului destin l-au purtat, în anii 1937-1938, prin zona studiilor de drept şi filosofie, la Bucureşti, dar şi spre teatru (Loedertafel - Alhambra - Regina Maria), debutul său înregistrându-se în aceeaşi stagiune cu un rol din dramatizarea lui Gaston Bary după "Crimă şi pedeapsă", de F.M. Dostoievski, în regia lui Mihai Zirra. Au urmat "Molima", de Ion Marin Sadoveanu, şi "Pescuitorul de umbre", de Jean Sarment (regia: Sergiu Dumitrescu), după care tânărul Beligan a urmat, pentru o vreme, Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică, având-o profesoară pe Lucia Sturdza Bulandra - principala stea călăuzitoare a vieţii sale artistice, alături de Eugen Ionescu.

Tinereţea sa profesională l-a purtat prin Teatrul Uranus - Comedia (1938-1939), Teatrul din Sărindar (1939-1940), Grădina C.A. Rosetti (1940), Teatrul Tudor Muşatescu (1940-1941), Teatrul Majestic (1940-1941), Teatrul Maria Filotti (1942-1943), Teatrul Municipal (1944-1945), Teatrul Nostru (1946-1947), Teatrul Comedia (1945-1947), Compania Radu Beligan (1947-1948), Teatrul Alhambra (1943-1949), Teatrul Tineretului (1952)... până la perioada de aur a Teatrului de Comedie (1961-1968), căruia i-a fost nu numai director, ci şi unul dintre cei mai iluştri actori de prim rang, impunându-se în rolul lui Berenger, din "Ucigaş fără simbrie" şi mai ales "Rinocerii" - într-al cărui final, cu prilejul turneului la Paris, emoţia irezistibilă transmisă de actor sălii prin vibranta replică "N-am să capitulez" a fost salutată de dramaturg, din lojă, cu un răsunător: "Bravo, Beligan!"

Tot Teatrul de Comedie a fost (la propriu) scena multora dintre colaborările lui Beligan cu David Esrig ("Capul de răţoi", de Gh. Ciprian, sau "Procesul domnului Caragiale", de Mircea Ştefănescu), dintre întâlnirile cu piesele lui Al. Mirodan ("Şeful Sectorului Suflete", "Celebrul 702", ambele în regia lui Moni Ghelerter), precum şi cu rolurile scrise aproape anume pentru el de către prietenul său Aurel Baranga - în frunte cu Chitlaru, din "Opinia publică", şi continuând, printre multe altele, chiar şi cu un alter-ego al dramaturgului, personajul "Autorul dramatic" din "Viaţa unei femei", piesă de inspiraţie cvasi-biografică, scrisă de Baranga pentru soţia lui, marea actriţă Marcela Rusu, şi pusă în scenă tot de el, la teatrul unde Radu Beligan colaborase încă din 1945, şi cu care urma să se identifice pe parcursul următoarelor două decenii: Naţionalul bucureştean.

Dintre cele aproape cincizeci de roluri jucate aici, ar merita să începem cu clasica montare clasică a lui Sică Alexandrescu cu "O scrisoare pierdută" (1946 - spectacol transpus apoi şi pe peliculă, în filmul din 1953, apoi reluat pe scenă în 1956) - acel neuitat Agamiţă Dandanache în care, la doar douăzeci şi opt de ani, Beligan reuşea să compună o mască pe cât de spumoasă, pe atât de etern valabilă a venalităţii senile. Nu putem trece nici peste portretul perfect complementar al vicleanului fante poltron Rică Venturiano, tot în regia lui Sică Alexandrescu (1949), de data asta preluat invers - Jean Georgescu filmase "O noapte furtunoasă" încă din 1943. Pe un cu totul alt registru, desigur, s-a situat George, din "Cui i-e frică de Virginia Woolf", de Edward Albee (Michel Făgădău, 1970). Robesiperre, din "Danton"-ul lui Camil Petrescu (Horea Popescu, 1974), i-a prilejuit etalarea fanatismului rece ca de mort, iar "Richard al III-lea" de William Shakespeare (Horea Popescu, 1976) a însemnat o amplă izbucnire, pe multiple game, a delirului ucigaş.

Între timp, Teatrul Naţional se mutase în grandiosul sediu anume construit vis-a-vis de Universitate, iar în toamna lui 1977, agitându-mă să pun în scenă la Sava "O scrisoare pierdută", împreună cu o colegă şi mai nebună decât mine, am năvălit în holul teatrului şi ne-am aruncat asupra directorului general, cu rugămintea de a ne ajuta. Era primul contact direct cu mărinimosul Radu Beligan, care a semnat imediat cererea, dând ordin să ni se pună la dispoziţie toate costumele şi elementele de recuzită solicitate. Mă miram, cu acel prilej, de pereţii exteriori ai Sălii Mari, complet nefinisaţi - aveam să aflu că Beligan preferase să investească în dotări tehnice (inclusiv o instalaţie de lumini ultra-performantă) banii pe care Ceauşescu i-ar fi vrut folosiţi la mozaicuri exterioare cu el şi Leana blagoslovind poporul. În anul următor, Ceaşcă a primit o delegaţie galbenă de la cel mai înalt nivel, pe care a dus-o la un spectacol despre pace şi pretinie, la Naţional - dar vezi dumneata că ruşii tocmai erau en froid cu chinezii, aşa c-au trimis un comando K.G.B. care-a cauterizat puţin Sala Mare, cu patru tablete de napalm plasate în colţuri. Praful şi scrumul s-au ales şi de orga de lumini, şi de tot - iar Nea Nicu, enervat că nu-i făcuseră mozaicurile mult dorite, a amânat vreme de şase ani aprobarea unor fonduri pentru refacerea sălii, timp în care toate spectacolele concepute pentru scena de tip italian s-au jucat la Sala Mică (care acum aparţine Teatrului de Operetă).

Era perioada când, student fiind, m-am apropiat cel mai mult de maestru - fie umărind avid repetiţiile la "Caligula", de Albert Camus (Horea Popescu, 1980), unde-i dădea replica lui Ovidiu Iuliu Moldovan, într-un Cherea înţelept-ironic şi nemilos cu compasiune (odată, la un spectacol, a descoperit că-şi uitase la mână ceasul! "Uită-te la mine, sunt nebun!", mi-a şoptit, dându-mi-l să i-l ţin, în culise, până la sfârşitul reprezentaţiei), fie făcând figuraţie în grupul dăscălimii din "Scrisoarea pierdută" montată chiar de el - o viziune aparte, novatoare, cu o distribuţie de forţă şi elemente scenice moderniste fără ostentaţie (se spune că marile spirite se întâlnesc, dar uneori întâlnirile pot avea loc şi între marele spirit al mentorului şi cel al umilului discipol: ce bucurie interioară, când la o repetiţie am văzut că regisorului Radu Beligan îi venise aceeaşi idee ca mie, în spectacolul din liceu - ca buimacul Dandanache să-i pupe mâna lui Tipătescu, luându-l drept Zoe!)

În timp ce activitatea scenică a actorului continua cu aceeaşi impetuozitate, chiar şi după despărţirea de oficiul directorial, nu dădea semne de oboseală nici cariera sa cinematografică, începută, cum arătam mai sus, în 1943, sub îndrumarea lui Jean Georgescu. După cele două mari roluri caragialene de la începuturi, a urmat un slalom sinonim cu al însuşi filmului românesc în căutarea propriei identităţi, astfel încât, dincolo de prestigiul personal dobândit în teatru, Radu Beligan a avut şansa unor roluri de film cu adevărat semnificative actoriceşte abia după 1973, graţie sensibilului Mihai Constantinescu, în "Tată de duminică", (tandem cu Amza Pellea, 1975), "Singurătatea florilor" (tandem cu Toma Caragiu, 1976), sau "Premiera" (tandem cu Carmen Stănescu, 1976). A mai putut compune un fascinant Conte Jankovics, complex, pervers şi vulnerabil, în inegalul "Horea" (Mircea Mureşan, 1984). După ce a mai trecut prin "Trahir" (Radu Mihăileanu, 1993) şi "După-amiaza unui torţionar" (Lucian Pintilie, 2001), a percutat eficient şi expresiv într-o apariţie de un singur cadru, plan-mediu din profil, din excelentul film al lui Peter Călin Netzer "Medalia de onoare".

Disponibil, profund şi versatil cu discreţie, fără să aibă niciodată nevoie de măsuri extreme pentru a-şi transmite mesajul artistic, Radu Beligan se îndreaptă energic spre cifra de aur a unui centenar care l-a consacrat ca o imagine a nobilului şi distinsului gentleman al teatrului şi filmului românesc. Dacă pe seama longevităţii lui Gică Petrescu, cel cald şi apropiat tuturor, se făceau nenumărate glume tandre, Radu Beligan, în schimb, inspiră cordialitatea sobră a respectului cuvenit unui autentic senior care răspândeşte în jur, cu adevărat, aură de nemurire.

Exploreaza subiecte similare:

Radu Beligan, Jocul de-a vacanţa, Tată de duminică, Singurătatea florilor, premiera, Horea, Trahir, După-amiaza unui torţionar, Medalia de onoare, actor

Alte știri din cinema

Scurtmetrajul „Cadou de Crăciun”, premiat la Cottbus

Din distribuție fac parte Andrei Văncică, Ioana Flora și copilul Luca Toma

A fost aleasă în sfârşit luna în care se va lansa ultimul sezon din Urzeala Tronurilor

Finalul serialui a fost anunţat pentru anul viitor, însă unele surse au sugerat că debutul acestuia ar putea fi mutat în vară

El va interpreta personajul central din The Mandalorian, noul serial Star Wars

Este cunoscut publicului din serialele Game of Thrones şi Narcos

Harrison Ford, despre cum evoluează lucrul la Indiana Jones 5

Potrivit declaraţiei actorului, Chris Pratt nu pare să aibă încă şanse la rolul titular

Părerea ta

Spune-ţi părerea
cosmin742000 pe 14 decembrie 2013 14:09
La multi ani maestre1
Skynet.Zbenga pe 14 decembrie 2013 14:24
Un sincer si calduros La multi ani!
Extraordinar acest om !

lav pe 14 decembrie 2013 15:10
un calduros la multi ani!!! sa va fie viata si cariera cat mai longevive...
demi4you pe 14 decembrie 2013 15:37
La multi ani, Radu Beligan !
wladracw pe 14 decembrie 2013 17:34
La multi ani maestre!
Theodor2011 pe 15 decembrie 2013 01:52
La multi ani!
DeadSea07 pe 15 decembrie 2013 15:16
La Multi Ani Maestre !!
alex_il_fenomeno pe 13 februarie 2014 19:17
Toti trebuie sa fim mandri de faptul ca suntem contemporani cu el!

Spune-ţi părerea

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
jinglebells