Filmul Rodin, în regia lui Jacques Doillon, va avea premiera pe marile noastre ecrane vineri, 17 noiembrie. Véronique Mattiussi, Directoarea Arhivei Istorice a Muzeului Rodin, a vorbit despre fidela înțelegere de către regizorul Jacques Doillon a subiectivității sculpturii, a chinurilor unui geniu şi a sinelui său critic. „Scenariul filmului Rodiin, pe cât de personal pe atât de poetic, spune miraculos povestea autentică a călătoriei unui artist de excepție”, e de părere Véronique Mattiussi.
Paris,1880. La vârsta de 40 de ani, Rodin primeşte prima comandă oficială din partea statului. Creează Porţile Iadului, lucrare compusă dintr-o mulțime de figurine, dintre care unele vor deveni celebrele sale sculpturi: Sărutul şi Gânditorul.
Îşi împarte existența cu Rose, partenera sa îndelungată, când ajunge să o cunoască pe Camille Claudel. Aceasta este eleva lui cea mai talentată şi îi va deveni în scurt timp asistentă, apoi amantă. Urmează un deceniu de pasiune, admirație reciprocă şi complicitate. După ruptura lor, Rodin continuă să creeze frenetic. Primeşte atât blamarea, cât şi entuziasmul pe care le provoacă senzualitatea sculpturilor sale, iar odată cu Balzac, creație respinsă în timpul vieții lui Rodin, pune bazele sculpturii moderne.
Iată un interviu cu regizorul Jacques Doillon, pus la dispoziția cititorilor Cinemagia de către distribuitorul filmului, Cine Europa.
Dimensiunea fizică şi senzuală din anteriorul dvs film, Love Battles, are ecouri în creaţia senzuală a lui Rodin...
Jacques Doillon: În cinema, ne concentrăm pe chipuri şi cuvinte, dar corpurile nu exprimă foarte multe şi adesea îmi par „moarte”. Eu mi - am dorit mereu personaje ale căror corpuri „să vorbească”. E adevărat că regizorilor le place să lucreze cu actori cărora să le aprecieze „mişcarea” sau limbajul corporal. Aici ne apropiem de Rodin: corpurile sale exprimă multe, iar faptul că am fost ales să fac un film despre el nu mi se pare chiar întâmplător.
Încă de la început, este accentuat faptul că, pentru Rodin, în ierarhia materialelor lutul este cel mai nobil. Nu spune asta ceva despre relaţia sa cu materialele şi cu viaţa?
Jacques Doillon: Da, pentru că lutul e materie vie. Trebuie să-l amesteci, să-l frămânți, să-l apeşi, pentru că nu-l poți lucra imediat. La un moment dat, devine viu şi trebuie să-ți dai seama care este momentul acela, ca să-i dai viață. Apoi, nu peste mult timp, îți va spune că a obosit, că a devenit inutil şi leneş. E foarte interesant să lucrezi cu un material atât de „viu ”. Înțeleg de ce Rodin şi - a lăsat discipolii să - i reproducă lucrările (identic) în marmură şi piatră; acestea sunt materii moarte, care nu i-au permis să-şi continue studiul. Lutul l-a lăsat să revină, să creeze mai multe modele. Luni de zile, ani la rând, până ce era mulțumit pe deplin. „În lut îmi găsesc eu formele”, spunea Rodin. Lutul e ca pielea, poate fi mângâiat.
Atingerea, viaţa şi corpul sunt teme centrale ale filmului...
Jacques Doillon: Da, viața mă interesează, ea învinge. Este unul dintre motivele pentru care, atunci când filmez, vreau să fiu surprins, să văd viața cum erupe. De aceea nu - mi place să caut locurile pentru filmare. Când sosesc în locul care - mi va servi drept decor, nu am idei preconcepute despre ceea ce voi face. Avem scenele şi dialogurile, dar felul în care actorii se vor mişca în spațiul improvizat e ceva ce nu vreau să ştiu dinainte, altfel e doar o simplă execuție. Iar toată experiența căutării muzicii potrivite şi a creării credibilității scenei seamănă cu căutarea formei în lut. La fel e şi cu scrisul: nu ştiu spre ce mă îndrept, trec de la o scenă la alta fără un plan bine gândit. Trebuie să laşi scriitura să prindă viață, să-şi găsească singură calea; la fel e şi cu personajele.
RODIN este un film despre actul creaţiei care ridică o întrebare fundamentală: în ce moment este o operă terminată? Când se consideră că poate înceta lucrul la ea? Statuia lui Balzac, la care Rodin a lucrat şapte ani, este exemplul cel mai izbitor.
Jacques Doillon: Da, mai ales că Rodin a inventat pe măsură ce a asamblat lucrarea. Putea asambla două părți care păreau finisate, pentru a crea una nouă. Uneori schimba un braț sau o mână, ca un mecanic. Asta e o idee nouă. Când vedem sculptura finală – iar în film, el spune: „E gata, mi-a ieşit!” – înțelegem, vedem etapele care l-au dus spre sentimentul acesta de împlinire.
Vincent Lindon e un actor foarte fizic. Cât de importantă a fost această trăsătură „terestră” pentru dvs.?
Jacques Doillon: Privind sculpturile lui Rodin, ai sentimentul că multe îşi au rădăcinile în pământ. Sunt opere de artă fie foarte ancorate în pământ, fie care aspiră să zboare. Iris, Mesagerul Zeilor, mesagerul zeilor zboară! Nijinksy aspiră la asta. Dar Burghezii din Calais şi Balzac nu pot fi dezrădăcinate. Vincent Lindon îi aparține acestei categorii din urmă. În scena în care vine tânăra englezoaică şi - i spune lui Rodin despre Camille , c are a plecat în Anglia. Vincent e contra lum inii, cu picioarele depărtate, ca un ta ur enorm gata să intre în arenă. Ciudat e că am dat mai târziu peste un desen al lui Rodin făcut de Bourdelle, în care era surprins în aceeaşi poziție. Vincent poate deveni Rodin. Înțeleg de ce n u a putut refuza rolul, pentru că Rodin e Vincent. Fără îndoială...
