Suspectat de uciderea prietenei sale şi ostracizat de toţi cunoscuţii, un tânăr dintr-un orăşel de provincie (Daniel Radcliffe) se trezeşte într-o dimineaţă că i-au crescut pe cap două Coarne. Înarmat cu puterile supranaturale pe care acestea le posedă, el porneşte în căutarea adevăratului criminal.
Iată ce spune specialistul în filme horror, Alexandre Aja, despre filmul Horns, pe care l-a regizat:
După ce am făcut horror-uri în ultimii zece ani, am devenit mult prea familiarizat cu tehnica şi trucurile genului, aşa că am simţit nevoia să mă reinventez. În mod firesc, primul meu film s-a întors la originea genului horror, filmul gotic. Când am citit pentru prima dată romanul cult al lui Joe Hill, Horns/Coarne – am fost uimit de alegoria americană modernă şi de combinaţia proaspătă de tonuri pe care le-a folosit. M-a mişcat povestea de dragoste, m-a amuzat satira amară şi portretul absurd al naturii umane. Joe Hill a folosit umorul negru pentru a prezenta un alt fel de horror, prin intermediul motivului dublurii, al supranaturalului şi al încălcării tabuurilor. Fabula sa gotică reafirmă definiţia dată de societate normalităţii şi pune sub lupă dependenţele şi contradicţiile noastre. Dar aceea, ce m-a atras cel mai mult la carte a fost faptul că abordează un subiect din mitologia universală dându-i o alură de cultură rock’n roll pop. Nu este doar o parabolă a luptei dintre rău şi bine, ci este şi un thriller supranatural, care are în centrul său o căutare romantică.
De îndată ce Cathy Schulman de la Mandalay mi-a făcut oferta de a regiza filmul, m-am concentrat împreună cu scenaristul Keith Bunin şi am adaptat timp de luni de zile scenariul astfel încât să-l apropiem cât mai mult de roman. Am introdus o mulţime de planuri, motive şi simboluri, pentru a face scenariul cât se putea de bogat. A fost ideea mea de a introduce totul într-un context biblic, dar am ţinut neapărat să respectăm tonurile, umorul negru, romantismul şi horrorul, pe care să le păstrăm intacte. Povestirea se întinde pe mai bine de un deceniu, deoarece pendulează între amintirile din copilărie ale lui Ig şi actualitate. De asemenea, a fost important pentru mine să păstrez parfumul anilor rockului şi generaţiei „Stand By Me”, aducând astfel un omagiu unuia dintre cei care m-au inspirat- Stephen King. Pentru că romanul lui Joe Hill a generat un cult şi s-a transformat într-un adevărat fenomen în toată lumea, am simţit că e de datoria mea să respect elementele originale, rămânând fidel fanilor.
Dar cel mai important element din carte era pentru mine reprezentarea diavolului ca pe un înger căzut. Metaforic vorbind, Ig trăia într-un fel de Grădină a Raiului, împreună cu Merrin. Apoi s-a întâmplat moartea acesteia, urmată de episodul în care Ig se trezeşte că i-au crescut coarne pe cap. El descoperă că aceste coarne au puterea de a-i face pe oameni să mărturisească cele mai sumbre secrete ale lor, iar asta îl va ajuta să adune probe în legătură cu moartea lui Merrin.
Distribuţia
Când am început să ne ocupăm de distribuţie, am ţinut neapărat să găsesc un actor care să portretizeze latura întunecat-romantică a îngerului căzut – cu alte cuvinte, acesta trebuia să fie natural, şarmant cu tot cu coarnele care-i crescuseră în frunte. Proiectul coarnelor a precedat chiar distribuţia şi după ce am făcut o cercetare amplă asupra reprezentărilor date diavolului în gravurile din Inferno, de Gustave Doré, sau din Paradise Lost, de Milton, şi până la picturile din secolul XIX ale lui Gérôme sau Goya, m-am hotărât că ele, coarnele, trebuia să fie organice şi să-l facă să semene cu un satir sau un berbec. Ig trebuia să aibă elemente din ambele genuri pentru a reuşi să atragă afecţiunea şi compasiunea. În concluzie, Daniel Radcliffe a devenit actorul cel mai potrivit pentru rol, mai ales că-i plăceau la nebunie cărţile de acest gen. Ig reprezenta un rol legendar, extrem de emoţional, care, în plus, îi dădea lui Daniel posibilitatea de a dezvălui un număr de calităţi ale sale, pe care publicul nu avusese şansa de a le vedea încă.
El este la început un personaj mânjit şi hulit de societate. Pe măsură ce ne întoarcem în timp, descoperim cum s-a format şi a devenit adolescentul şi apoi tânărul de astăzi. Dar Ig a depăşit stadiul inocenţei, iar acum este definit de dualitatea dintre păcat-tentaţie şi bunătate. Ig devine o reprezentare a mitului diavolului pe măsură ce devine tot mai manipulativ şi fascinant. Bântuit încontinuu din cauza pierderii suferite, Ig încearcă cu disperare să împace dorinţa sa de normalitate cu tentaţia de a-i păcăli pe cei din jur. Cele mai obişnuite situaţii îl chinuiesc pe măsură ce descoperă ceea ce gândesc cei dragi, dorinţele şi frustrările lor ascunse. Are loc o luptă permanentă între bine şi rău, un fel de cursă nebunească într-un montagne russe, care îţi spulberă toate aşteptările şi-ţi zdrobeşte inima cu zâmbetul pe buze.
Pentru rolul lui Merrin, am vrut o actriţă care să fie întruchiparea Evei. Merrin reprezintă femeia mitologică, cu toată bunătatea şi puritatea ei, o lumină singulară într-o lume întunecată şi macabră. Deşi ea pare delicată, sub armura ei se distinge un spirit care-l conduce pe Ig pe drumul spre răzbunare, dar îl şi protejează ca să nu sufere aşa cum a suferit ea din cauza morţii mamei sale. Juno Temple emană acest dualism dintre frumuseţe şi putere. Rolul lui Merrin îi dă oportunitatea de a juca o ingenuă, dar şi de a o contrabalansa cu ajutorul unui realism modern. Sea devine un fel de muză a lui Ig, împingându-l să lupte pentru prima lui dragoste.
Decorul, un personaj de sine stătător
Decorul unui film a fost întotdeauna pentru mine aproape un personaj de sine stătător. Era important să găsesc locaţia ideală pentru reprezentarea pădurii luxuriante din metaforica Grădină a Raiului. Vancouver este o regiune care a arătat întotdeauna mai sălbatic, în consonanţă cu atmosfera romanului pe care vroiam să-l transpunem pe ecran. Am vrut să evit pădurile stufoase care se folosesc de obicei pentru astfel de filme, aşa încât am pornit în căutarea unui decor unic. Am petrecut săptămâni întregi în munţi, parcuri, între fiorduri, ca să găsim locul potrivit pentru povestirea noastră. Am găsit o pădure densă , în care muşchiul crescuse atât de mult încât cotropise potecile şi atârna din copaci. Aproape că arăta ca un decor fabricat pentru că era prea perfect. Scenaristul Allan Cameron şi cu mine am hotărât că acesta va fi decorul cel mai important pentru film, aşa încât am revenit la imaginea sa de mai multe ori. Este locul unde Ig şi Merrin fac dragoste pentru prima dată, în adolescenţă, unde îşi găsesc refugiul departe de lume şi unde Merrin îşi va găsi sfârşitul. În timp ce filmam, ne îndreptam spre toamnă, iar frunzişul se transforma în mod natural, oglindind exact ceea ce se petrecea în film. Copilăria idilică şi plină de viaţă fusese verde, iar prezentul era întunecat, cu frunze care-şi pierdeau culoarea şi cădeau la pământ.
Imaginea realizată de Gregory Crewdson m-a ajutat în transformarea supranaturalului în mundan. Am vrut să redau o natură rurală sublimă pe care s-o juxtapun apoi unei lumi sumbre, de moarte şi dezastru. Am găsit decorul potrivit într-un orăşel de munte unde se producea cherestea şi care mi-a inspirat asprime şi forţă. Acest fundal părea a fi şi un omagiu adus lui David Lynch şi filmului său, „Twin Peaks”, pe care l-am iubit şi care se întrevede adesea în povestirea noastră. În ciuda adevărului aspru zugrăvit în Horns/Coarne, eu am vrut ca imaginea să fie o replică a rafinamentului şi stilizării impuse de opera lui Crewdson. De aceea l-am chemat în echipă pe Frederick Elmes. Directorul de imagine care a realizat „Blue Velvet” şi „Wild at Heart”, trădează influenţa lui Lynch şi ne-a ajutat să găsim un nou limbaj vizual pentru a putea reda suprarealismul povestirii noastre.
„Muzica subliniază ideile romanului, la fel cum mitologia diavolească se regăseşte în istoria rock and roll-ului”
Alt personaj, poate chiar mai important decât cel vizual, este reprezentat de muzica şi sunetul acestui film. Acestea subliniază ideile romanului, la fel cum mitologia diavolească se regăseşte în istoria rock and roll-ului. Nu este vorba despre o coincidenţă atunci când constatăm că familia lui Ig este o familie de muzicieni şi că Terry este trompetist. (De fapt, numele oraşului, Gideon, se referă la îngerul din Biblie care cântă la trompetă.) Ig este DJ. E un fel de lebădă neagră, sau înger căzut, pentru că el nu poate cânta la un instrument, el nu poate decât să re-interpreteze, re-mixeze şi să ne conecteze la un trecut mai bun decât prezentul.
În privinţa muzicii, noi ne-am îndreptat spre clasici, care vor fi de actualitate întotdeauna. Şi cine să accentueze mai bine romantismul şi orgoliul îngerului căzut decât David Bowie, Marilyn Manson şi Pixies? Pentru a reprezenta trecerea de la adolescenţă la maturitate, eu am ales estetica generaţiei mele. Kurt Cobain şi Nirvana au o mare influenţă asupra filmului, nu numai din punct de vedere liric, ci şi stilistic. Kurt Cobain a fost el însuşi o legendă gotică a disperării, dependenţei şi disoluţiei de sine, pe care o reprezintă şi multe dintre personajele filmului. Costumul lui Terry seamănă foarte mult cu imaginea neglijentă a lui Cobain. În plus, el cântă un cântec la trompetă, pe care-l cânta Daniel Johnston, (pe care Cobain l-a adus în faţa publicului.) Tot aşa cum istoria rock and roll-ului e presărată cu dorinţa de moarte a muzicianului, personajul lui Ig porneşte pe calea dreptăţii, iar în final se sacrifică pentru dragoste. Literar şi metaforic, „e mai bine să arzi decât să te stingi”.
Muzica are o voce proprie în film. Am vrut ca atât lumea vizuală cât şi cea muzicală să impresioneze prin forţă şi magie. Linia muzicală aminteşte de rock, iar libretul este o combinaţie între Angelo Badalamenti şi Philip Glass. Compozitorul meu, Rob, este un geniu muzical – el a scris ceva grandios, liric, nostalgic şi clasic în acelaşi timp. Cu ajutorul muzicii, el ne transportă în „locuri de vis, unde îndrăgostiţilor le cresc aripi”.
Părerea ta
Spune-ţi părerea