Recomandat de zeci de premii internaţionale, începând cu cele patru primite la ediţia de anul trecut a festivalului de la Cannes, Agentul secret este categoric unul dintre cele mai bune filme din 2025. Publicul nu ar trebui să se lase intimidat de durată (2h40) şi nici îndepărtat de faptul că acţiunea se petrece practic într-o altă lume, într-o capitală de provincie braziliană din anii '70. Văzând acest film de Kleber Mendonça Filho, înţelegi că răul şi corupţia întind aceleaşi tentacule peste tot, iar a li te opune merită sacrificiul suprem.
Cel mai bine ar fi să intri la film fără să ştii mare lucru, pentru că Mendonça Filho schimbă des perspectiva în acest lungmetraj cameleonic realizat ca o simfonie unde o temă se metamorfozează în alta pentru a construi fresca unei societăţi oprimate de o dictatură militară, dar nu foarte diferită de orice alt regim totalitar, inclusiv comunismul "nostru". În centrul atenţiei Wagner Moura, unul dintre cei mai cunoscuţi actori brazilieni, în rolul unui bărbat adoptat cu braţele deschise de o misterioasă comunitate. La un moment dat unul dintre personaje pronunţă într-o doară cuvântul "refugiat", iar perspectiva se schimbă pentru prima oară.
Rareori vezi trecutul recreat cu mai multă pricepere într-un film. Ne desparte o jumătate de secol de acele vremuri şi e literalmente uluitor să le vezi recreate în cele mai mici detalii, cu ritm şi culoare acaparante. Costumele, machiajul şi recuzita (inclusiv un poster cu Nadia Comăneci, pe care camera zăboveşte de mai multe ori) împinge pe ecran acel trecut, iar el devine tot mai neliniştitor pe măsură ce descoperi câte paralele se pot trage între acea perioadă dintr-o ţară îndepărtată şi trecutul sau, din păcate, chiar prezentul nostru.
"Pleacă şi nu te uita în urmă", spune un personaj şi nu poţi să nu te gândeşti de câte ori s-a auzit acest îndemn în România comunistă, în România anilor '90 şi chiar mai târziu, unii dintre apropiaţii noştri înfruntând moartea în apele îngheţate ale Dunării, o execuţie sumară pe un transatlantic (vezi filmul lui Mihai Mincan Spre Nord) sau discriminarea şi abuzurile celor treziţi într-o ţară străină care nu-i acceptă decât de nevoie şi cu imensă reticenţă.
"Nimeni nu va plăti pentru ce s-a întâmplat", sună o altă replică, iar pe ecran ni se cască urâţenia corupţiei şi a abuzului de putere, un "pentru că pot" înmiit pe care nu îl controlează nicio lege, nicio religie şi nici măcar buna-cuviinţă. The Secret Agent te umple de furie şi pentru că te întrebi cât de departe suntem noi de acea societate, în situaţia în care incompetenţa, abuzul şi corupţia îşi iţesc zilnic capul în emisiunile de ştiri. Într-una dintre scene, protagonistului interpretat de Moura i se spune că articole mincinoase despre el au fost publicate în ziarele de largă circulaţie. Ce diferenţă să fie între acele minciuni transformate în "adevăr" imediat ce au fost tipărite negru pe alb de cazul de "kompromat" (de la "material compromiţător") îndreptat împotriva jurnalistei Emilia Şercan după ce aceasta a scris de plagiatul fostului premier Nicolae Ciucă? Ne-ar plăcea să fie diferenţe, dar ele sunt frustrant de puţine...
Mendonça Filho aruncă pe ecran, cu imensă dezinvoltură, carnavalul dezlănţuit (atât de dezlănţuit încât face an de an sute de victime), un picior uman găsit în burta unui rechin, un supravieţuitor al Holocaustului (Udo Kier la unul din ultimele roluri) care îşi exhibă zecile de răni suferite în Al Doilea Război Mondial, un copil obsedat să vadă Fălci, clasicul lui Steven Spielberg care a terorizat cele două Americi şi le-a golit plajele, şi creează o adevărată tornadă de elemente cu tâlc în jurul eroului său, Marcelo, pe care de fapt îl cheamă Armando şi este vânat de asasini plătiţi (unul interpretat de Gabriel Leone, pe care publicul global îl ştie poate mai bine din serialul Senna, aşa cum pe Moura îl ştie mai bine din Narcos)...
Pe lângă elementele ireproşabile de thriller şi tensiunea ce creşte de-ţi vine să ieşi din sala de cinema, regizorul foloseşte scene din prezent pentru a crea distanţă şi a sugera cât de important e să ştim ce s-a întâmplat. În poate cea mai tristă scenă a filmului, un personaj din prezent ridică din umeri când i se povestesc evenimentele de acum 50 de ani, părând să întrebe "da' ce mă interesează pe mine?". Până şi această nepăsare aduce aproape Agentul secret de România, unde numărul "nostalgicilor" după comunism este tot mai mare printre tineri, tocmai pentru că aceştia nu au habar şi nu li se spune adevărul despre acele vremuri.
