Miercuri, 27 martie, şi sâmbătă, 30 martie, de la ora 19:30, la Sala Eforie (Jean Georgescu) a Cinematecii Române (Str. Eforie nr. 2) va fi prezentat filmul Acuz (Franţa, 1938) de Abel Gance. Proiecţia are loc în cadrul programului „Avangarda revizitată. Avangarda europeană (1919-1939) în Arhiva Naţională de Filme a României” (concept şi viziune curatorială: Igor Mocanu).
Cele două versiuni ale peliculei J’ACCUSE! semnate de Abel Gance – lungmetrajul din 1919, în care autorul exprimă o critică dură la adresa ororilor Primului Război Mondial, şi cea din 1938, remake-ul sonor al primului, recontextualizat, de data aceasta, în contra celui de-Al Doilea Război Mondial – trec în filmografia regizorului francez drept cele mai controversate producţii atât prin mesajul pacifist implicit, cât şi prin vocaţia inevitabil deconspirativă a discursului ideatic.
Nu despre militantism ideologic e vorba în cele două filme – o ideologie altminteri inconsecventă, cum pe bună dreptate încerca să sugereze, între alţii, Charles Silver, curatorul departamentului de film de la MoMA, Abel Gance fiind atât cel care făcuse apologia lui Napoleon, cu accente vag protofasciste, cât şi cel care, prin cele două versiuni ale imperativului zolist, readucea în atenţia publică, în 1919 şi 1938, reînscena chiar – la un nivel alegoric, evident – Afacerea Dreyfus, condamnând astfel, încă o dată, jurisprudenţa antisemită, observaţie reamintită de curând de criticul Peter Hourigan de la revista “Senses of Cinema”.
Cât priveşte arta lui Gance, ea marşează în continuare, şi în ’38, pe alternanţa metaforică, oximoronică pe alocuri, între discursul realist, cvasidocumentar, din scenele de război, filmate pe câmpul de luptă, şi discursul poetic, de multe ori idilizant, de studio. Ceea ce e de interes şi de revizitat astăzi, atât din perspectiva avangardei istorice, cât şi din aceea a culturii vizuale contemporane, este constituit din: a) felul în care arta devine politic anti-conflagraţionistă, deci de învăţat; b) anumite cadre, scene, reactualizate mai ales în artele performative contemporane. Spre exemplu, performance-ul din 2007 al grupului IRWIN, în colaborare cu Armata Georgiană, intitulat „Was ist Kunst?”, în care soldaţii scriu coregrafic cu propriile corpuri, în postura de drepţi, titlul lucrării, îşi găseşte imediat resursa în scena din filmul lui Abel Gance, în care soldaţii se încolonează în şiruri ce reconstituie, corpo-lingvistic, verdictul „J’Accuse!”. O asemenea înţelegere a discursului corporal coregrafic vom mai întâlni abia în anii ’40-’50, în filmele create de Maya Deren. Nemaivorbind de scena cadavrelor vii, în care vechii soldaţi se scoală din morţi şi traversează câmpul de luptă. (Igor Mocanu)
Părerea ta
Spune-ţi părerea