Actorul Ion Dichiseanu a murit joi, 20 mai, la 87 de ani, scrie playtech.ro. Îndrăgitul artist s-a stins în spital, acolo unde era internat de mai mult timp din cauza unei pneumonii severe bilaterale.
Ion Dichiseanu, zis şi „John Dickson” (printre unii prieteni), sau „Dichi” (pentru alţi prieteni), s-a născut pe 20 octombrie 1933, la Adjud, Vrancea, într-o familie numeroasă. Povestea, cu harul său rar de a imita, cum îi vorbea Radu Beligan, membru în comisie, când a dat admiterea la I.A.T.C. "Ion Luca Caragiale" - pe care l-a absolvit în 1959, spre a deveni unul dintre cei mai râvniţi (şi... activi!) juni primi ai teatrului şi filmului românesc, încă de la debutul cu Porto-Franco, de Paul Călinescu, în 1961; deşi era primul lui an de cinema, a fost deja distribuit simultan şi în Post restant (Gheorghe Vitanidis, de care avea să-l lege o strânsă prietenie de familie) şi Darclée (regia Mihai Iacob).
Totuşi, ca o dovadă timpurie a marii sale disponibilităţi actoriceşti, care-i deschidea drumul şi spre rolurile de conţinut şi compoziţie, în anul următor a avut şansa unui personaj situat la antipozi, haiducul Oarcă, din Tudor (Lucian Bratu) - şi, după alţi doi tineri şarmanţi, în Mofturi 1900 (1964, Jean Georgescu) şi Titanic Vals (1965, Paul Călinescu), şi-a confirmat din nou bogăţia resurselor dramatice, cu copleşitorul Vulpaşin (piesa „Domnişoara Nastasia”, de G.M. Zamfirescu), în ecranizarea Dincolo de barieră (Francisc Munteanu - tandem cu Irina Ionescu).
...După care a avut chiar şi câte patru-cinci filme pe an, totalizând peste şaizeci de titluri în jumătate de secol de carieră. În Aventuri în Ontario (1969, western dintr-o tetralogie realizată după romanele lui George Fenimore Cooper, de către Pierre Gaspard-Huit, Jean Dreville şi Sergiu Nicolaescu),a avut un rol de mică dificultate interpretativă, dar cu un puternic impact vizual: Mathoree, căpetenia tribului de piei-roşii. La fel de simplu, dar extrem de popular, a fost în 1973 rolul de prieten al eroului din Pistruiatul (regia Francisc Munteanu) - şi, pentru că Dumnezeu ştie întotdeauna cum să le echilibreze mai bine, acelaşi an i-a oferit lui Dichi şansa celui mai important rol de film din viaţa lui: celebrul Andrei Pantea, din 100 de lei - excelentul film, pe nedrept trecut cu vederea, al lui Mircea Săucan. În tandem cu Dan Nuţu, la fel de bun în rolul fratelui adolescent frustrat şi neglijat, Ion Dichiseanu construia portretul credibil şi de o rară subtilitate introspectivă a arhetipului de star infatuat, arogant şi meschin, pe drumul dramatic al descoperirii sinelui - descoperirea unei vieţi care, dincolo de glorie şi sclipiciuri, se vădeşte găunoasă şi lipsită de sens (o nouă probă a complexităţii actorului, care extrapolează propria experienţă de star incontestabil pe direcţia unei nemiloase aprofundări analitice).
Din nou popular, cu Pierre Vaillant din serialul de televiziune după celebrul roman Toate pânzele sus!, de Radu Tudoran (1977, regia Mircea Mureşan), apoi din nou în cheie gravă, cu Osman Paşa din alt serial TV, Războiul Independenţei (1977, Georghe Vitanidis, Doru Năstase şi Sergiu Nicolaescu), precum şi din varianta complet separată pentru marele ecran Pentru patrie (1978, Sergiu Nicolaescu), Ion Dichiseanu a mai parcurs câteva roluri, până la alt personaj de conţinut, măcinat de dileme manageriale, politice şi... sentimentale: Tudor Cernat, directorul de uzină din Clipa (1979, Gheorghe Vitanidis), după romanul lui Dinu Săraru - o compoziţie distinsă cu Premiul ACIN 1979.„
...Şi a urmat Circus Globo (titlu schimbat, la ordin, în Al treilea salt mortal), de Al.G. Croitoru, cu rolul său de absolută rutină, ofiţerul de spionaj Vogel, sub paravanul funcţiei de patron al circului.
Nottara a fost teatrul în care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a carierei dramatice, unde a jucat în Alcibiade, din Timon din Atena, de William Shakespeare (regia: Dinu Cernescu), cât şi, mai ales, în spumoasa comedie „Micul infern”, de Mircea Ştefănescu (Mihai Berechet), spectacol cu aproape o mie de reprezentaţii, unde Ion, la cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, juca trei vârste ale aceluiaşi personaj: treizeci, şaizeci şi şaptezeci de ani, fiecare în registrul său comic diferit, în cuplu cu regretata Lucia Mureşan, secondaţi de Ştefan Radof şi Ion Siminie, ca şi pe Dorin Moga şi Emilia Dobrin - cu toţii, în jurul inegalabilei Silvia Dumitrescu-Timică (care, la optzeci de ani, îşi juca nu doar propria vârstă, ci şi pe cele de cincizeci şi respectiv optzeci de ani), dar și în „Coriolan”, de Shakespeare, tot în regia lui Cernescu - aceeaşi concepţie de spectacol minimalist-atemporal, mizând mai ales pe jocul actorilor. Ion reuşea să dezvolte rolul titular pe direcţii multiple, de la eroul charismatic, prin ipostaza bufonului, până la vibranta dimensiune tragică din punctul culminant, alături de Gilda Marinescu. Actorul a mai distrat copios şi în vodevilul „Mizerie şi nobleţe”, de Eduardo Scarpetta, cu un rol burlesc plin de energie.
Până în 1989, cariera cinematografică a lui Ion Dichiseanu a continuat în acelaşi ritm, marcată de roluri cum ar fi căpitanul Mărgărit din Trandafirul galben (1981) şi Misterele Bucureştilor (Doru Năstase), anchetatorul din Reţeaua S (1981, Virgil Calotescu), „creierul” reţelei de spionaj industrial din Racolarea (1985, George Cornea), sau învăţătorul din „Maria Mirabela în Tranzistoria” (1989), ultimul film al lui Ion Popescu-Gopo. Din păcate, următoarele două decenii nu i-au mai acordat aceleaşi şanse - dezorientarea din anii '90 şi noile orientări de după 2001 îndepărtându-i pe realizatori de mulţi dintre cei mai folosiţi actori ai perioadei predecembriste.
Abia peste şase ani, şi-a amintit de el Sergiu Nicolaescu, reîncepând să-l distribuie - în Triunghiul Morţii (1999), 15 (2005) sau Supravieţuitorul (2008), unde singurul lucru demn de interese era că, pentru secvenţele din trecut, tehnicile digitale de „întinerire" ni-l readuceau pe ecran pe acel Ion Dichiseanu după care oftau doamne şi domnişoare de toate vârstele, cu zeci de ani în urmă - ceea ce, ca să fim drepţi, n-ar fi fost posibil dacă actorul, chiar şi la şaptezeci şi cinci de ani, nu şi-ar fi păstrat în mare măsură tinereţea fizionomică. Dintre toate acele admiratoare (parţial trecute în revistă şi în autobiografia lui, „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză” - 1995), nici una nu l-a cucerit pe termen lung, până în 1986 când, poposind în drum spre un turneu pe litoral, Ion a văzut-o pe una dintre partenerele de spectacol mângâind un cal din apropiere, drept pentru care s-a simţit dator s-o prevină: "Fetiţo, să nu te pape calu'!". Calu' n-a păpat-o, cedând locul armăsarului - care nu se prea ştie ce i-a făcut, destul că peste aproape un an s-a născut Ioana Georgiana, fiica lui Ion Dichiseanu şi a solistei de muzică uşoară Simona Florescu, devenită soţia lui pentru următorii douăzeci şi doi de ani.
Din păcate, mariajul lor s-a destrămat tocmai în perioada căsătoriei Ioanei (ajunsă între timp studentă la regie) cu grecul Luis Ilias, - dar, pentru că în tot răul e şi-un bine, cei doi au trecut destul de elegant peste asperităţile divorţului, reuşind chiar să facă haz de necaz, la „Happy Hour” a lui Măruţă - de, cu oamenii de spectacol nu te pui!
