Proza

[nathalie_dinu]

Scrisoarea a CXLV-a


Marchiza de Merteuil catre
vicontele de Valmont


Fara gluma,viconte, ti-ai parasit presedinta? i-ai trimis scrisoarea pe care ti-o ticluisem pentru ea? Cu adevarat, esti incantator si mi-ai intrecut asteptarile! Marturisesc sincer ca aceasta victorie ma maguleste mai mult decat toate cele pe care le-am obtinut pana acum. Vei gasi poate ca o pretuiesc foarte mult pe aceasta femeie, pe care odinioara o apreciam atat de putin; nicidecum: caci nu asupra ei am repurtat aceasta victorie, ci asupra dumitale: intr-asta sta tot hazul si asta e cu adevarat minunat.
Da, viconte, o iubeai mult pe doamna de Tourvel, si chiar o mai iubesti si acum; o iubesti ca un nebun: dar pentru ca mi-a placut mie sa te fac sa te rusinezi de dragostea aceasta, dumneata ai sacrificat-o fara nici o ezitare. Ai fi sacrificat si o mie altele mai curand decat sa rabzi o gluma. Unde ne mana asadar vanitatea! Inteleptul are multa dreptate cand spune ca e dusmanul fericirii.


Choderlos de Laclos, Legaturile Primejdioase

[victor_homescu]

Iunie întâi anul 2023 "Ziua Copilului" =●"Ulița Copilăriei"● :<<**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu, 'Uliţa Copilăriei', și am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns.**>> (•Mircea Eliade•)>;**Era într-un început de April, într-o dimineață din acelea care împrejmuiesc pământul, ca un nimb vioriu - capul unui Sfint-copil. Ulița se îmbrăcase cu soare. Copilul ședea in bratele ei. Și râdeau ochii, și râdeau buzele; îi surâdea inima în piept ca un buratec pe iarbă. Ulița învățase să privească primăvara. Știa acum, că primăvara e o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaş.*??*Ionel Teodoreanu??*: **Uliţa mea e paşnică, tăcută. Rareori o tulbură năvala târgului. Prin ea străbat carele cu boi venind de la ţară. Convoiul lui tihnit e o rugăciune murmurată cu buzele ei, şi colbul care le-nsoţeşte e un surâs blajin. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg. Nu răsfaţă ochiul cu mlădieri de râu gătite-nsalturi de verdeaţă şi nici nu ispiteşte pasul cu caldarâm sonor. E firavă şi goală: numai pământ şi pietre.**
***
《*Când a venit pe lume fratele meu cel mic, ulița îl aştepta la poartă. El nu știa: era așa de mic!*》
***
Copilaria iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de
Crăciun, se înălța în trupul lui în vârful picioarelor: creştea. Putea urni un scăunel, înhămându-și toată puterea prin braţe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță ca mai apoi, după ce și l-a supt el, să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie. Putea păși singur prin cerdac: era întâia pribegie.**
***
《*În curând pașii lui se căzniră prin ogradă; ulița il privea înduioșată pe sub poartă, făcându-i semne cu portița: îl chema la ea. El nu putea ajunge până acolo. Purta rochii pe atunci și se numea Puiuțu*》.
***
**A vrut să întreacă hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns la portiță. Ulița străjuind în prag, l-a oprit să-l întreacă. Era prea mare pentru a se mulțumi cu ograda dar prea mic pentru a se încumeta pe uliță. Gata să plângă, s-a așezat pe prag. Mâinile lui au cules pietricele de jos, risipindu-le, ciocnindu-le, ascultându-le: erau șăgile șoptite lui de buzele uliței. Și el a uitat plânsul, și a râs, și s-a jucat zile de-a rândul cu buna și bătrâna uliță. Era prietenul ei răsfățat. Ea îi făcea mingi minunate, pe care doar le privea și săreau: vrăbiile. Ea îi înălţa zeie mititele, felurit colorate, care zburau fără de vânt şi se cârmuiau fără de sfoară: fluturi. Ea îi dăruia mătănii de os întortocheat, care se înşirau singure: melci. Ea, mânuind mâni nevăzute, le juca umbrele prin văzduh ca pe un zid: ciori. Ea îi zugrăvea, cu cridă, pe acoperişurile caselor, sate pentru păpuşi: hulubi. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei, pe darnicul Moş Crăciun. De Paşti, ea îi cânta - cu glas tânguitor de clopot - basmul creştin al deniilor, cu blândul Făt-Frumos-Iisus şi cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul preţui cerul: jucăria lui de mai târziu.**
***
Dau năvală celelalte uliţi, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la uliţa cea mare, cu pântec de piaţă, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră. Ea e pustnică. A strâns pios tăcerea aruncată de celelalte uliţi şi s-a dat la o parte de ele. Năzuia poate să iasă din târg, să se îndrume departe, spre munţi: să fie acolo o potecă prin brădet. Dar au părăsit-o puterile la marginea târgului şi s-a lungit la pământ în dreptul bisericii, câtorva căsuţe liniştite, alături de căsuţa bunicilor şi noastră. Acolo a rămas...**
***
*Odinioară, pe meleagurile acestea, stăpânea un sat gospodar. Pe atunci, uliţele de astăzi erau ale pământului şi se numeau brazde şi frăţeşte vieţuiau, rodind. În satul acela e obârşia târgului, în acele brazde e obîrşia uliţelor - obârşii uitate şi nesocotite. Acum, uliţele înstrăinate de pământ s-au învrăjbit: se sfădesc între ele, cât le lasă gura căruţelor şi a trăsurilor şi se hărţuiesc, smulgându-şi una alteia smocuri de colb cărunt.**
***
**Uliţele de căpetenie ale târgului au slujitorii lor: măturători care le piaptănă, stropitori care le spală, meşteri care le sulimenesc cu smoală şi asfalt.**
***
**Ulița mea se slujeşte singură. Îşi toarnă apă de ploaie prin uluce; îşi potriveşte părul cu vrăbii; şi chipul ei firesc e.Trufaşe de numele lor, celelalte uliţi au silit porţile caselor să li-l înveţe şi să li-l rostească statornic. Şi porţile, cu guri de tablă sau de lemn, îl au în toată clipa pe buze. Ea a şoptit doar casei noastre numele ei. Ploile l-au şters, poarta l-a uitatşi ea l-a uitat. E o umilă şi neştiută uliţă de margine de târg.**
***
**Acum, uliţa râurea veselia gureșă ca un pârâu în matca lui. Și ulița
o dăruia căsuței. Și nu râvnea nimic alt copilul, decât ce avea: o casă cu părinți și cu bunici; o uliţă cu joacă și cu jucării.**
***
**Uneori numai pe înserate, când rămânea singur ascultând suierele trenurilor străpungând slăvile, ca nişte plopi sonori, îi pierea zburdălnicia. Atunci uita de uliţă, deşi alături de ea. Dorea ceva: nu știa ce. Copilaria lui creştea spre viață ca zborul unei ciocirlii spre soare.**
***
??*Mircea Eliade:☆"Romanul adolescentului miop"☆《**Azi am cetit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei, şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zărească cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefănel. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu Sonia alături. Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coșilor de pe frunte. Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la „ţară” niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată. În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină lună, sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. În serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns. Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţei acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie și n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moșia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am visat dudui, şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului. Am plâns...Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri. Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi. Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu, ignorează până şi cu numele?**
*****
??*"Ulița Copilăriei":《Uliţa avea şi un felinar, pripăşit printre rarii ei copaci. În fiecare seară, un moşnegel ghebos venea şchiopătând până la felinar; îi vorbea ceva la ureche, ocrotindu-şi vorbele cu mânile, şi felinarul îi răspundea cu o lumină care dăinuia toată noaptea. Într-o zi, copilul care şedea de la prânz pe uliţă văzu pe moşnegel venind ca de obicei. Asemeni moşnegelului, venit pentru felinar, venise şi Septembrie pentru copaci. Copilul îi ştia numele, dar nu-i ştia rostul. A doua zi, felinarul era stins, copacii aprinşi. Ochii copilului nu se dumereau. Chibzuia el: ,,O fi vorbit oare moşnegelul şi copacilor? Dar de ce ard ziua?”》
●Şi uliţa l-a învăţat că toamna e o lumină blîndă, aprinsă de copaci, să fie candelă de veghe pământului trudit.●

[victor_homescu]

Scris într-un sfert de veac: ☆ Gargantua și Pantagruel/Gargantua et Pantagruel, en cinq volumes"☆; autor: ??* François Rabelais 1494=1553 ??* <<***Pentru a vă lămuri pe deplin și cum scrie la carte asupra neamului, adică a spiței, din care se trage Gargantua, vă-ndemn să cercetați Marea Cronică pantagruelească în care, mai mult decât atâta, veți afla și cum s-au ivit uriașii pe lumea asta, și cum, dintre-aceștia fu scoborâtor direct Gargantua, tatăl lui Pantagruel.***>>
***
●Tudor Vianu:《*Rabelais prezintă analogii cu un scriitor de-al nostru, cu Ion Creangă. Aceeași situație a realismului și la acest scriitor, cu observații asupra vieții și societății, același apel la folclor, multe procedee stilistice comune, Oșlobanu din ,,Amintiri...”, Gerilă, Păsări-lăți-lungilă din ,,Harap Alb” sunt rude de aproape cu Grandgousier, cu Gargantua și Pantagruel.**》
***
??*François Rabelais: **Cititorilor/ Prieteni cititori, citindu‑mi cartea/ Lăsaţi orice gând rău ce v‑ar da ghes/ Şi supărarea nu vă fie partea/ Căci stricăciuni într‑însa n‑am cules/ Desăvârşită nu‑i, bine‑nţeles/ Şi‑o să‑nvăţaţi cel mult, a râde‑n lege.
Alt ţel nu‑şi poate inima‑mi alege
Vădind ce griji prind să vă necăjească:
Eu numai despre râs scriu, se‑nţelege,
Căci râsu‑i partea omului firească.
Trăiţi voioşi!**
***
**Preailuştri şi preaviteji campioni, gentilomi şi alţii, care bucuros vă treceţi vremea cu plăcute şi cu alese îndeletniciri şi petreceri, aţi văzut, citit şi învăţat odinioară Marile și nepreţuitele cronici ale marelui uriaş Gargantua şi, ca nişte adevăraţi dreptcredincioşi, le‑aţi dat crezare precum Bibliei şi Sfintei Evanghelii şi, uneori, neavând ce mai sporovăi cu doamnele şi cu domnişoarele, le‑aţi povestit aceste minunate istorii, ceea ce vă face demni de toată lauda şi de veşnică amintire. Dorinţa mea ar fi fost ca tot omul să‑şi lase îndeletnicirile baltă, să nu se mai sinchisească de meseria şi de treburile proprii şi să se ocupe numai cu învăţarea acestor cronici pe dinafară, astfel ca – dacă cine ştie prin ce întâmplare arta tiparului ar înceta sau cărţile ar pieri toate deodată – fiecare să fie în stare, pe viitor, să‑şi înveţe copiii, să le treacă urmaşilor, din mână‑n mână, ca să zic aşa, asemeni unei tainice ştiinţe; căci de pe urma acestora se pot culege mult mai multe roade, decât îşi închipuie o droaie de răpănoşi fudui, care nu se pricep la asemenea mărunte înveseliri, nici atâtica. Am cunoscut mulţime de înalţi şi puternici seniori care, când mergeau la vânătoare de sălbăticiuni mari sau de raţe, de li se‑ntâmplă să nu lovească vânatul sau şoimul dresat să nu se năpustească asupra păsării, mâhniţi tare – lesne vă daţi seama de ce – pentru a nu se lăsa pradă şi mai mult amărăciunii, se mângâiau pornind să‑şi amintească şi să povestească nepreţuitele isprăvi ale numitului Gargantua. Mai sunt alţii pe lume (şi nu vă spun fleacuri), care, fiind chinuiţi din cale‑afară de dureri de dinţi, după ce şi‑au cheltuit, fără folos, toată averea cu doctorii, n‑au găsit altă cataplasmă mai iute‑vindecătoare decât pomenitele Cronici aşezate între două prosoape fierbinţi, puse pe locul cu durerea, presărând pe deasupra şi oleacă de prafuri de bilibus. Ce să mai zic de bieţii gutoşi şi de ciupiţii de vărsat? O, de câte ori nu i‑am văzut, unşi cu alifii, cu obrazul unsuros de pomezi de leac, precum o clanţă de bucătărie, clănţănind din dinţi şi clămpănind ca o orgă sau ca un clavecin la care cântă cineva, gâfâind cu gura‑mbăloşată, ca a mistreţului încolţit de dulăi! Şi ce făceau dumnealor în asemenea împrejurare? N‑aveau altă mângâiere decât s‑asculte citindu‑li‑se câteva pagini din sus‑zisa carte. Şi i‑am auzit pe unii dintre ei pomenind de mii de buţi de draci sluţi, dacă nu simţeau când se aflau în sudorile suferinţii o uşurare mai acătării la citirea cărţii. Puţin lucru vi se pare asta? Aflaţi‑mi o carte, în orice limbă, despre orice ştiinţă, care să aibă asemenea virtuţi, merite şi prerogative, şi vă dau un cârnăcior proaspăt. Nu, domnilor, nu există. E fără pereche, fără seamăn; până‑n pânzele albe susţin morţiş că este unică. Iar cei care‑ar pretinde că nu este să fie socotiţi înşelători, potlogari, scornitori, farisei. E drept că mai sunt unele cărţi de soi bun care au anume însuşiri oculte: Uscă‑Dușcă, Orlando furioso, Robert Diavolul, Fierabras, Wilhelm fără frică, şi altele. Dar nu se pot asemui cu cea despre care vorbim noi. Lumea a văzut prea bine marea putere şi folosul numitei Cronici a lui Gargantua, care s‑a vândut în două luni cât nu s‑ar vinde Biblia nici în nouă ani. Eu, smeritul vostru slujitor, voind a vă spori prilejurile de petrecere, vă ofer acum o altă carte de‑aceeaşi teapă, dacă nu şi mai demnă de încredere chiar decât cealaltă. Să nu vă‑nchipuiţi cumva că bat câmpii şi că vorbesc în dodii. Nu‑s născut în asemenea zodii şi nu mi s‑a întâmplat niciodată să mint sau să sprijin ceva care să nu fie‑adevărat. Am să vă istorisesc îngrozitoarele fapte şi isprăvi ale lui Pantagruel, pe care l‑am slujit de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, când, luându‑mi rămas‑bun de la el, am venit să‑mi văd ţinutul de baştină șisă văd dacă mai trăieşte careva din neamul meu. Totuşi, înainte de‑a încheia acest cuvânt înainte, să mă ia o mie de mii de legiuni de draci, cu trup, cu suflet, cu maţe şi cu măruntaie, dacă mint o dată măcar în această istorie.**
***
●Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru fratele
Ioan●:**Mai ramăsese nerăsplătit numai fratele Ioan. Gargantua voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. I-a îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint-Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amîndouă de-ar fi dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărît, că nu vrea să-şi facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să le poruncească. "Cum aş putea (zicea el) să cîrmuiesc pe alţii, cînd nu-s în stare să mă stăpînesc nici pe mine. Dacă socoteşti că ţi-am fost de folos - şi aş putea să-ţi mai fiu - îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gîndul meu." Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat în seamă întreg ţinutul Telemei, până la apa Loarei, cam două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, fără asemănare în toată lumea.- Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici împrejurul ei ziduri de cetate, cum sînt celelalte mănăstiri, dinadins întărite şi de restul lumii despărţite.= Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sînt rău-sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială se-aude numai mîrîială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne poartă, iar noi, din chilii tînjim şi unii pe alţii ne bîrfim. Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de cîte ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a călcat, fratele Ioan a hotărît, la rîndu-i, ca treaba aceasta să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de cîte ori s-ar strecura în mănăstire (din întîmplare) un călugăr sau o maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate trebile sînt socotite, şi orînduite de la ceas la ceas, fratele Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie şi la vremea lor.- E adevărat, a spus Gargantua, că ţinînd socoteala ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se poate închipui o neghiobie mai mare decît să-ţi rînduieşti viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi judecata minţii.**
***
**Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să pătrundă (decît fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în mănăstirea fratelui Ioan femeile să n-aibă drept de intrare în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla pe-acolo nici o femeie. Şi pentru că, atît maicile cît şi călugării, o dată intraţi în mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămîna monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărît ca din mănăstirea fratelui Ioan, atît bărbaţii, cît şi femeile, să poată pleca oricînd vor pofti, în plină şi desăvîrşită voie. Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de înfrînare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărît ca în mănăstirea fratelui Ioan fiecare să-şi poată lua femeie, să aibă avere şi să trăiască după bunul său plac. Vârsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, bărbaţii de la doisprezece la optsprezece.**
***
Să nu intraţi, făţarnici şi bigoţi,
Maimuţe rebegite, ipocriţi,
Gămani coborîtori din ostrogoţi,
Cu gît sucit şi capete de goţi,
Călugări desfrînaţi şi urgisiţi,
Ţîrcovnici păduchioşi şi nărăviţi,
Gîlcevitori, măsluitori de cărţi,
Mutaţi-vă năravu-n alte părţi!
Fapta voastră rea
în grădina mea
De s-ar oploşi,
M-ar înăbuşi
Şi m-ar îneca
Fapta voastră rea.
***
Intraţi, toţi cei ce-n lume, cu dreptate
Cuvîntul din Scripturi îl tălmăciţi.
Veţi fi păziţi la noi ca-ntr-o cetate,
Feriţi de răzbunări şi strîmbătate
Şi de otrava celor rătăciţi.
Aici, credinţa dreaptă s-o zidiţi.
Să biruiţi în pilde şi-n cuvinte
Pe stricătorii legii cele sfinte.
Din sfînta Scriptură,
Dreaptă-nvăţătură
Veniţi să vă dăm
Şi toţi să luăm
Cuminecătură
Din sfînta Scriptură.
***
??*Scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel:《**Fiule, te-ndemn să-ți aduc la cunoștință să-ți închini tinerețea spre folos de-nvățătură și de virtute…Astfel să ajungi izvor de-nțelepciune…Dar cum – după spusa înțeleptului Solomon- nu-ncape înțelepciune în suflet plin de răutate,iar știința fără conștiință nu este decât ruina sufletului – se cade să fii omenos cu semenii tăi și să-i iubești ca pe tine însuți. Cinstește-i pe învățătorii tăi. Fugi de tovărășia celor cu care nu vrei să te asemeni și nu prăpădi în van darurile cu care bunul Dumnezeu te-a milostivit.**
***
**Căci la tinerețe învață omul mai toate câte-i vor lumina mintea în cursul vieții. Așadar, deci, învață științele vremii tale, artele liberale: geometria, aritmetica și muzica, învață toate canoanele astronomicești și nu te ține de astrologia prezicătoare, căci nu e decât înșelătoare închipuire.[..]**Iar cât despre cunoașterea celor ce țin de natură vreau să le cercetezi cu multă băgare de seamă…nimic să nu-ți rămâie necunoscut.**
***
??*Romulus Vulpescu: **Omul ăsta simplu, voios și deschis, care se-apropia de patruzeci de ani, era la data aceea o personalitate cunoscută printre savanții și printre literații umanisti din Europa. Se numea Francois Rabelais, și istoria literaturii universale avea să-i ofere locul cuvenit unuia dintre cele mai stralucitoare condeie scriitoricesti ale lumii. La urma urmei, Gargantua & Pantagruel e, într-o anume măsură, un fel de autobiografie nemarturisita, autobiografie in care amintiri din copilarie și din tinerețe sunt transfigurate, în alt fel decât la Creangă, și strecurate dibaci, sub pretextul fantasticului și-al fabulosului. Gargantua & Pantagruel este în primul rând produsul unei fantezii nesecate, uriașă ca eroii pe care-i inventeaza și pe care-i utilizeaza, o fantezie exprimandu-se-ntr-o limba de-o bogăție fabuloasă, croită pe măsura personajelor și a faptelor relatate.**》

[victor_homescu]

Născut în urmă cu 146 de ani = 1877 iulie pe 2; scrie ultimul său roman în "43 = ●"Jocul cu mărgelele de sticlă""/ "Das Glasperlenspiel”●**O încercare de biografie a lui Josef Knecht, magister ludi, împreună cu scrierile postume ale lui Knecht publicate de ??*Hermann Hesse**??* ☆*Ultimul jucător cu mărgele de sticlă*☆: **Ţinând în mână jocul colorat/ Stă ghemuit, iar ţara-n lung şi-n lat/ După război şi ciumă e-n ruine/ Iar printre iederi zumzăie albine/ Trudită pace-n stihuri de psaltire/ Răsună stins peste bătrâna fire/ Moşneagul stă mărgele numărând/ Albastră-i una, albă alta-n şir, şi mari şi mici alege după rând/ Le-aşază-n cerc, ca pentru joc, pe fir/ A fost cândva maestru în simboluri/ Artist dotat şi poliglot a fost, şi lumea a ştiut-o pe de rost, dar faima lui răzbise pân’ la poluri/ Colegi avea, şi-nvăţături da multe/ Acum, bătrân, căzut, însingurat/ Niciun şcolar nu vine să-l asculte/ Nu-l cheamă niciun meşter la duel/ S-au dus, şi templele s-au spulberat, şi şcoli şi cărţi pieriră/ Numai el/ Printre ruine stă cu jocu-n mână/ Aceste ieroglife-n sens bogate/ Cândva/ sunt astăzi doar pestriţe cioburi/ Maestrului îi scapă, deşirate/ Şi pier, amestecându-se-n ţărână..**
***
Jocul cu mărgele de sticlă este în primul rând un mod de a face muzică, oarecum în acest înţeles al cuvântului pe care l-a precizat odată Josef Knecht vorbind despre esenţa muzicii clasice:
《 'Noi considerăm muzica clasică drept chintesenţa şi substanţa culturii noastre, deoarece ea constituie cea mai clară, cea mai caracteristică întruchipare şi expresie a acesteia, în muzica clasică se concentrează pentru noi moştenirea Antichităţii şi a creştinismului, un spirit de cucernicie mai senin şi mai eroic, o morală cavalerească desăvârşită. Căci, la urma urmelor, orice act de cultură clasică reprezintă o morală, un model de comportare umană concentrat într-un gest. Între 1500 şi 1800 s-au făcut, e adevărat, mai multe feluri de muzică, stilurile şi mijloacele de expresie au fost foarte diferite, dar spiritul, mai curând morala este pretutindeni aceeaşi. Atitudinea omenească, a cărei expresie este muzica clasică, rămâne întotdeauna aceeaşi, întotdeauna se bizuie pe acelaşi mod de interpretare a vieţii şi tinde spre acelaşi mod de dominare a hazardului. Înţelesul concretizat de muzica clasică rezidă în: cunoaşterea fondului tragic al umanităţii, afirmarea destinului omenesc, eroism, seninătate! Fie că avem a face cu graţia unui menuet de Händel sau de Couperin, cu senzualitatea sublimată în gesturi delicate ca la mulţi italieni sau ca la Mozart, cu liniştita, resemnata acceptare a ideii de moarte ca la Bach, întotdeauna în muzică există un duh de opoziţie, o bravadă la adresa morţii, un spirit cavaleresc şi ecoul unui râs suprauman, al unei seninătăţi
nemuritoare. Toate acestea trebuie să capete glas şi în jocurile noastre cu mărgele de sticlă, în întreaga noastră viaţă, activitate şi suferinţă."》
Aceste cuvinte au fost notate de un discipol al lui Knecht.
***
O vreme s-a părut că Josef Knecht e decis să nu devină nimic altceva decât muzician; a neglijat în aşa măsură, în favoarea muzicii, toate celelalte materii de studiu agreate de elevi, printre ele primele iniţieri în jocul cu mărgele de sticlă, încât către sfârşitul primului semestru directorul l-a chemat să stea de vorbă cu el. Elevul Knecht nu s-a lăsat intimidat, și va fi spus directorului:
<<Dacă as neglija un obiect de studiu oficial, aţi avea dreptul să mă admonestaţi, dar nu v-am dat niciodată prilejul pentru aşa ceva. Dimpotrivă, eu am tot dreptul să dedic muzicii trei pătrimi sau chiar patru pătrimi din timpul liber de care dispun.>>**
***
**Mai târziu, în prelegerile sale, a spus o dată aceste cuvinte: „Cine cunoaşte muzica numai în extracte, cine a distilat din ea jocul cu mărgele de sticlă, acela poate fi un bun jucător cu mărgele de sticlă, dar un muzician nu e nici pe departe, probabil că nu e nici istoric. Muzica nu constă numai în vibraţiile şi reprezentările spirituale pe care le-am extras din ea printr-un proces de abstractizare, în toate secolele a constat în primul rând în bucuria iscată de factorul senzorial, în ritmul respiraţiei, în bătaia tactului, în culorile, ciocnirile şi farmecul ce rezultă din amestecul vocilor, din participarea mai multor instrumente la executarea unei melodii. Evident, spiritul reprezintă factorul principal, iar inventarea a noi instrumente şi modificarea celor vechi, introducerea unor noi tonalităţi şi a noi reguli sau interdicţii în construcţie şi armonie rămân mereu simple gesturi şi aspecte exterioare, la fel cum portul naţional şi modele existente la diverse popoare nu sunt decât nişte factori exteriori; dar, pentru a inţelege epocile şi stilurile pornind de la caracteristicile lor exterioare şi senzoriale, este necesar ca acestea să fie percepute şi gustate imens prin simţuri.**
***
**Facem muzică, oricum, cu mâinile şi cu degetele, cu gura, cu plămânii, nu numai cu creierul, iar cel ce ştie să citească notele, dar nu şi să cânte perfect la un instrument, acela să nu discute despre muzică. De asemenea, istoria muzicii nu poate fi nicidecum înţeleasă doar ca o istorie abstractă a stilurilor; astfel, de pildă, epocile de decadenţă a muzicii ar rămâne absolut neînţelese, dacă n-am vedea în ele întotdeauna precumpănirea senzorialului şi a factorilor cantitativi asupra celui spirituală.**
***
??*Plinio:**Eu ştiu, fireşte, de mult, Josef, că tu nu eşti piosul jucător cu mărgele de sticlă şi sfântul provinciei, al cărui rol îl joci atât de remarcabil. Fiecare dintre noi doi ocupă în luptă o poziţie expusă şi fiecare dintre noi ştie bine că obiectivul pe care-l apără există pe drept şi-şi are valoarea incontestabilă. Tu te afli de partea cultivării înalte a spiritului, eu de aceea a vieţii legate de natură, în cursul luptei noastre, ai învăţat să descoperi pericolele existente în viaţa firească şi sa le prinzi în călare: îndatorirea ta este să arăţi cum viaţa legată de natură, naivă, lipsită de educaţia spiritului se transformă într-o mlaştină, trebuind să ducă neapărat la animalitate şi încă mai jos. La rându-mi, am datoria să reamintesc mereu cât de riscantă, plină de primejdii şi în cele din urmă stearpă e o viaţă aşezată exclusiv pe temelia spiritului. Ei bine, fiecare apără ceea ce crede că trebuie să se afle pe primul plan: tu spiritul, eu natura. Dar, nu mi-o lua în nume de rău, uneori mi se pare că tu mă consideri cu naivitate şi de fapt un fel de duşman al organizaţiei voastre castaliene, un om pentru care studiile, exerciţiile şi jocurile voastre ar fi în fond numai nişte mofturi, chiar dacă o vreme particip dintr-un motiv sau altul la ele. Ah, dragul meu, cât de mult ai greşi, dacă ai crede într-adevăr asta! Vreau să-ţi mărturisesc că iubesc de-a dreptul la nebunie ierarhia voastră, că adesea ea mă farmecă şi mă ademeneşte ca fericirea însăşi. Mai vreau să-ţi mărturisesc că acum câteva luni, când am fost un timp acasă la părinţi, am avut cu tata o discuţie explicativă anevoioasă la sfârşitul căreia am obţinut îngăduinţa să rămân castalian şi să intru în Ordin dacă, la sfârşitul studiilor, aceasta ar continua să-mi fie dorinţa şi hotărârea, am fost fericit că în cele din urmă şi-a dat încuviinţarea. Acum însă nu voi mai face uz de ea, o ştiu de puţină vreme. O, nu pentru că nu aş mai dori-o! Dar văd din ce în ce mai limpede: rămânerea mea la voi ar egala cu un refugiu, poate un refugiu onest, nobil, dar un refugiu totuşi. Mă voi întoarce între ai mei şi voi deveni un om de lume. Dar un om de lume care rămâne recunoscător Castaliei voastre, unul care va practica şi mai departe câteva din exerciţiile voastre şi va lua parte în fiecare an la marele joc cu mărgele de sticlă!**
***
Adânc mişcat de această confesiune a lui Plinio, Knecht i-o împărtăşi prietenului său Ferromonte. În scrisoarea de mai sus, acesta adăugă la povestire următoarele cuvinte: „Pentru mine, ca muzician, confesiunea lui Plinio, pe care l-am nedreptăţit adesea, a fost aidoma unei trăiri muzicale, în ochii mei, lupta a două principii ireconciliabile ― opoziţia lume şi spirit sau opoziţia Plinio şi Josef ― s-a sublimat într-un concert.”
***
Căci într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratici lucrurile fără de fiinţă pot fi mai lesne şi mai cu nepăsare redate prin vorbe
decât cele în fiinţă, dar pentru istoricii cucernici şi conştiincioşi este totuşi tocmai dimpotrivă: nimic nu se opune într-atâta înfăţişării prin vorbe şi nimic nu este totuşi mai necesar să fie pus în faţa ochilor omeneşti decât anumite lucruri a căror existenţă nu poate fi nici dovedită, nici probată, care însă, tocmai prin aceea că oamenii cucernici şi conştiincioşi le tratează într-o măsură ca pe lucruri existente, sunt apropiate cu un pas de existenţă şi de putinţa lua naştere.
***
Poeziile tânărului Josef Knecht care ni s-au păstrat în transcrierea lui Ferromonte; e posibil să fi fost mai multe decât cele ce-au ajuns până la noi şi este de presupus că şi aceste poezii, dintre care cele dintâi datează încă din vremea iniţierii lui Knecht în jocul cu mărgele de sticlă, l-au ajutat să-şi joace rolul ce i se încredinţase şi să iasă cu bine din acei ani critici, în aceste versuri, în parte de mare valoare artistică, în parte vădit aşternute în grabă, oricare cititor va descoperi ici şi colo urme ale profundei zguduiri şi crize prin care a trecut atunci Knecht, sub influenţa lui Plinio. În unele versuri răsună o profundă nelinişte, o îndoială principială faţă de sine însuşi şi de sensul existenţei sale, până când în poezia Jocul cu mărgele de sticlă autorul pare să fi izbutit a ajunge la o pioasă dăruire, în rest, aflăm o anume concesie făcută lumii lui Plinio, o fărâmă de rebeliune împotriva anumitor legi ale administraţiei castaliene, constând în însuşi faptul că a scris aceste poezii şi le-a şi arătat ocazional mai multor colegi. Aceste poezii nu sunt o joacă, un fel de broderii sau gravură inutilă; a fost nevoie de o presiune puternică pentru a da ghes acestei productivităţi şi de o doză de curaj şi obstinaţie pentru a scrie aceste versuri de confesiune.
***
★POEZIILE LUI JOSEF KNECHT DIN VREMEA ŞCOLII ŞI A STUDENŢIEI = Scrieri postume:
《**Jocul cu mărgele de sticlă**》
**Pioşi, a universului cântare
Şi muzica maeştrilor îndată
Vom asculta, poftind la sărbătoare
Mari spirite din era minunată.
Formulele cu sens adânc şi tainic
Precum o vrajă-n slăvi ne va sui,
Furtuna, infinitul, viaţa trainic
S-or închega în clare-alegorii.
Răsună-n ele limpezi lumi celeste,
Să le slujim e-al vieţii noastre har;
Nu poţi să cazi din cercurile-aceste
Decât în sfântul lor focar.**
***
??*Hermann Hesse:《Am supraviețuit anilor regimului hitlerist și celui de-al Doilea Război Mondial prin cei unsprezece ani de muncă pe care i-am petrecut scriind ★Glasperlenspiel★. De la finalizarea acelei lungi cărți, o boală de ochi și bolile tot mai numeroase ale bătrâneții m-au împiedicat să mă angajez în proiecte mai mari.**》
***
《**Volumele mele care mă reprezintă cel mai mult sunt, din punctul meu de vedere Poemele ( Zürich, 1942), povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Der Steppenwolf (1927), Narziss und Goldmund. (1930), Die Morgenlandfahrt (1932) și Das Glasperlenspiel (1943). Dar, vă rog, domnilor, să vă mulțumiți cu această schiță foarte sumară, deoarece starea mea de sănătate nu-mi permite să fiu mai cuprinzător.**》
***
??*Josef Knecht: 《După o lectură din „Summa contra Gentiles”》
**Ca unul ce-a trăit netemător
În raiul unui veac surâzător
Şi care fericit ca pruncii fu.
Căci şi în noi, ca-n orice ev, trăieşte
Eternul spirit ce ne înfrăţeşte:
El dăinuie mereu, nu Eu şi Tu.**

[nathalie_dinu]

Sometimes I feel we have a room with two doors on opposite sides and each of us is holding his doorknob and, at the bat of one person’s eyelash, the other jumps behind his door, and now if the first person utters a single word, the second is sure to close the door behind him, so that he can no longer be seen. He is bound to reopen the door, though, since it may be a room impossible to leave. If only the first person weren’t exactly like the second, then he would be calm and pretend not to care in the slightest about the second; he would slowly go about ordering this room the way he would any other. But instead, he repeats the same thing at his door; occasionally even both people are standing behind their doors at the same time and the beautiful room is empty.

Franz Kafka, Letters to Milena


And thus my wish to be someone working rather than waiting, someone standing at the center of his work's workshop far into every day's dawn. And yet I cannot be, because almost nothing in me has reached fruition, or else I am not aware of it and let my faraway harvests grow old and outlive their time. There is still nothing but confusion in me; what I experience is like pain and what I truly perceive hurts. I don't seize the image: it presses into my hand with its pointed tips and sharp edges, presses deep into my hand and almost against my will: and whatever else I would grasp slides off me, is like water and flows elsewhere once it has mirrored me absent-mindedly. What should he do, Lou, who grasps so little about life, who must let it happen to him and comes to realize that his own willing is always slighter than another great will into whose current he oftentimes chances like a thing drifting downstream? What should he do Lou, for whom the books in which he wants to read only draw open like heavy doors which the next wind will slam shut again? What should he do for whom people are just as difficult as books, just as superfluous and strange, because he cannot derive from them what he needs, because he cannot select from them and then takes from them what is crucial and incidental and burdens himself with both? What should such a person do, Lou? Should he remain utterly alone and accustom himself to a life lived among things, which are more like him and place no burden on him?

Rainer Maria Rilke and Lou Andreas-Salome: The correspondence

[White1]

I stole solitude then as everyone so placed steals it: escaping into chores, driving alone to work, standing alone at the hockey ring appearing to watch my son's team, listening to the house creak and the wind moan through the darkness of the hours of the wolf. Still the uncanny nature of the silence, still the power. And new thoughts began to grow in their own dark soil: maybe these silent spaces where ordinary things become numinous, where feelings become spruce boughs and scattered stars- maybe this, not relationship, is where i should find my place. Where any one should, if they had enough longing for the deepest reality and enough courage to pursue it.

A severe inner voice would observe coldly:

This poor creature fills his bleak impoverished world with phantasms as a desperate substitute for the real relationships every human needs. A sick life, a tragic life! What he has here are illusory engagements with shadow-people, and yet he has somehow managed to deceive himself into thinking that this is the deepest reality in which a human might live! Solitude has gotten the best of him.