Go Back   Cinemagia Forum > Totul despre filme > Film in general

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 02 Oct 2017, 18:03   #221
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
Filme bune recomandate

La Grande Vadrouille (1966) – Marea hoinăreală
Regia: Gérard Oury
Distribuția: Bourvil, Louis de Funès, Claudio Brook


Realizat în 1966, la mai mult de 20 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, ‘Marea Hoinăreală’ a lui Gérard Oury este semnificativ pentru o etapă în evoluţia filmelor franceze (şi nu numai franceze) despre războiul care devastase Europa şi întreaga lume. Distanţarea relativă, abandonarea tonului propagandistic şi începutul înlocuirii cel puţin în parte a urii şi dispreţului faţă de foştii inamici germani cu ridicolul nu erau în 1966 lucruri complet noi. Îmi amintesc de ‘Babette pleacă la război’ al lui Christian-Jaque cu Brigitte Bardot in rolul principal, care îl precedase cu şapte ani. Cu toate acestea, în acest film despre trei aviatori britanici al căror avion în misiune deasupra Germaniei fusese doborât şi ei se salvează paraşutându-se în Parisul ocupat, pentru a fi salvaţi de o bandă de civili francezi, printre care un dirijor de operă (Louis de Funès), un zugrav umil (Bourvil) şi o păpuşăreasă blondă cu ochi albaştri (Marie Dubois), inamicii germani sunt încă răi şi proşti. Va fi nevoie de un timp pentru ca „germanul bun” să apară în filmele de război şi chiar şi mai mult timp pentru recunoaşterea cinematografică a colaborării unei părţi din francezi cu ocupanţii. Între timp, francezii sunt cu toţii băieţi buni. Sau fete bune. Sau călugăriţe bune.
Filmul s-a bucurat de un succes uriaş. În fapt, a fost de la lansarea sa în 1966 şi până prin anii 2000, cel mai de succes film francez al tuturor timpurilor, filmele cu Bourvil şi mai ales cu Funes bucurandu-se de mare popularitate, dar am citit şi despre fanii de film din China, de exemplu, unde filmul a avut un succes imens,insa mai târziu,după sfârşitul Revoluţiei Culturale. În mare măsură, succesul se datorează prezenţei pe ecran a celor doi mari actori de comedie ai cinematografiei franceze din acea perioadă – Louis de Funès şi Bourvil. Ambii au fost vedete uriaşe. Gérard Oury îi adusese împreună pe ecran într-un film anterior şi apoi a scris scenariul ‘Marii Hoinăreli’ special pentru ei. În acest film cei doi sunt împreună pe ecran pentru cea mai mare parte a timpului, calităţile comice ale celor doi se amplifică reciproc, ‘chimia’ dintre ei este evidentă şi la fel este şi plăcerea de a juca împreună.

Nota: 7/10

- video -
https://www.youtube.com/watch?v=J2kbFh9MrnE

Last edited by victor_homescu : 02 Oct 2017 at 18:07.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 03 Oct 2017, 11:19   #222
victor_homescu
Guru
 
victor_homescu
 
Join Date: Dec 2016
Posts: 631
Filme recomandate

Sully : Miracolul de pe râul Hudson/2016.

Pentru amatorii de fapte istoric/reale,este de spus că în ianuarie 2009, căpitanul Chesley „Sully” Sullenberger al zborului 1549 al US Airways a fost nevoit să aterizeze forțat pe apele râului Hudson din New York, după ce, în urma impactului cu un stol de păsări, aeronava a pierdut ambele motoare. Imaginați-vă, dacă puteți, impresia lăsată de cuvintele căpitanului la doar câteva secunde după ridicarea avionului de pe pistă: „Pregătiți-vă pentru impact!” Însă toți cei 155 de pasageri au supraviețuit impactului cu apa. La sfârșitul anului, căpitanul Sully a ocupat locul 2 în topul „eroilor” anului, publicat de revista Time.
În Sully, povestea aterizării forțate,după problemele tehnice,neprevizibile, menţionate, pe râul din mijlocul orașului New York. (și nu a „prăbușirii”, după cum subliniază eroul principal la un moment dat) este spusă retrospectiv, în contextul anchetei care a urmat incidentului și care încearcă să-l scoată pe căpitanul aeronavei vinovat. În Sully, actorul Tom Hanks are o partitură care îl menține permanent în centrul atenției, celelalte personaje — soția pilotului, copilotul (Aaron Eckhart, în rolul lui Jeff Skiles),precum şi cei care investighează incidentul aviatic — fiind secundare.Sully este un om simplu, modest, care nu se simte deloc erou, rămânând surprins în fața manifestărilor entuziaste și emoționante ale celor din jur. Din punctul lui de vedere, este doar un om care și-a făcut datoria.
Clint Eastwood dă încă o dată lecții unora dintre regizorii tineri despre cum trebuie spusă o poveste, chiar și una fără mare potențial, odată ce este cunoscută publicului, și despre cum poți trezi încă emoție vie în spectator relatând un eveniment real, iar faptul că Sully a fost filmat cap-coadă în format IMAX contribuie la amplificarea efectului imaginii asupra spectatorului.
Sully este un film despre deciziile majore care trebuie luate într-un timp foarte scurt (secunde, în cazul acesta) și de care depind vieți omenești. Este un film-portret-de-erou.
Cronicile și criticii de film clasează Sully ca film mediu (3 stele),dar regizorul,scenariul şi protagonistul principal,precum şi trăirile spectatorului în sala de cinema în cele aproximativ 100 de minute ale peliculei,demonstrează că este un film cu mult peste mediu.
Nota 7,5.

http://www.imdb.com/title/tt3263904/

Last edited by victor_homescu : 03 Oct 2017 at 11:27.
victor_homescu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 25 Oct 2017, 11:18   #223
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Nu stiu altii cum sunt.., insa Truffaut e din nou copil in acest film semi-biografic.

Les quatre cents coups (1959) (Les 400 coups)
aka
The 400 Blows (1959)



Nu o sa ma aventurez in a descrie importanta avuta de film in istoria si evolutia cinematografiei nici a celei franceze si nici a celei mondiale. Nu am o imagine atat de limpede a perioadei pre Noului Val Francez si a celei de dupa. Filmografia mea e atat de amestecata incat nu pot sa realizez impactul la adevarata lui magnitudine, iar 400 Blows nu e un proiect radical cum a fost, de exemplu, cazul, „A bout de souffle” (1960).
Vis-a-vis de mesajul profetic care i se atribuie acestei pelicule o sa iau iarasi distanta. Interogatia "Ce se va alege de aceasta tara peste 10 ani?" rostita cu naduf de pedagogul de scoala veche al lui Antoine si care la fix 10 ani, cel putin pentru o anumita parte a publicului, s-a adeverit in miscarea studenteasca cunoscuta sub numele de "mai 1968", in perceptia mea nu realizeaza nici o conexiune intre ideea in care a fost ea rostita in film si evenimentele sociale din Franta anului '68. De cate ori nu am auzit si noi, din gura tot la fel de invechitilor nostri dascali, aceeasi prorocie fatalista?
In schimb, o sa ma opresc doar asupra operei partial biografice si, cum spunea prof. David Melville, narata la persoana I. Un crampei al unei existente ce nu isi propune sa moralizeze sau sa critice sisteme educationale ori modele parentale. Este pur si simplu o evocare a unei etape de viata, de formare si de dezvoltare a celui ce va fi cunoscut in viitor ca François Truffaut, parintele cinema-ului modern francez, demnul continuator al neorealismului italian si al umanismului lui Satyajit Ray. Acelasi rationament, daca e aplicat, ar trebui sa ne determine sa il compatimim pe Creanga si sa ii blamam familia pe care, cu atata emotie, o evoca in scrierile sale; si nu cred ca e cazul. Ca nu a fost o familie perfecta, ca au existat disfunctionalitati sau elemente ce sa fi cauzat un anumit tip de comportament al viitorului tanar, asta e fara urma de indoiala. Dar nici o clipa, Truffaut nu isi judeca parintii, cu atat mai putin sa emita, prin intermediul acestui film, sentinte acuzatoare asupra celor ce, asa cum s-au priceput ei mai bine, l-au crescut si educat.
Les quatre cents coups (1959) este filmul unui regizor matur, chiar daca acesta e doar debutul intr-un lungmetraj, realizat si exprimat in idioma proprie copilariei nostaligice. Indiferent de greutatile intampinate (titlul realizand, pe langa semnificatia standard a expresiei "les 400 coups" - "to raise the hell" adica "a scapa de sub control" si un joc de constructie ce trimite cu gandul la loviturile pe care viata le harazeste cu atata darnicie unora dintre noi), tonul filmului este usor jovial, exact maniera prin care vede un copil viata sau in care un adult isi evoca anii petrecuti in casa parinteasca. Chiar momentul sustragerii masinii de scris are valente comice, nedimensionate pe masura importantei faptei si, mai ales, a consecintelor viitoare. Singurul moment de reflectie matura si de detasare toatala a regizorului fata de personajul alter ego este acela al imbarcarii in masina de escortare a detinutilor, pentru a fi transportat catre scoala de corectie. Privirea pierduta aruncata printre gratii, ce pare ca se desparte si spune adio definitiv unui oras pe care eroul nostru l-a indragit si care cu siguranta ca, pana la intoarcerea sa inapoi, se va fi schimbat iremediabil, ori care se desparte de o lume in general sau, de ce nu, un adio copilariei naive si rebele, este scena cu cel mai mare impact emotional. Nici macar finalul, cu acel stop-cadru avand in fundal marea, unde se poate citi pe chipul lui Antoine, (Jean-Pierre Leaud), panica unui viitor incert si total necunoscut, nu poate rivaliza prin dramatism cu acest episod melancolic, plin de regrete si durere.
Multe dintre scenele prezente in acest lungmetraj sunt reprezentative pentru generatii trecute sau pot deveni material de analiza socio-umana. Sedinta cu psihologul este importanta in a intelege ce anume se intampla in sufletul tanarului personaj. Modul in care acesta insira faptele, parand ca citeste de pe o foaie un rezumat al unei alte vieti, nu cea proprie, demonstreaza o tarie de caracter si o forta de detasare cum putine persoane poseda. Oricare ar fi fost viata acestui tanar, oricare ar fi fost mediul din care ar fi provenit, aceasta explozie de personalitate s-ar fi manifestat mai devreme sau mai tarziu. Din fericire pentru copilul Truffaut, ea s-a concretizat prin refugiul in sala de cinema, lucru ce ulterior se va dovedi ca definitoriu pentru intreaga sa existenta. Tot la aceasta scena, interpretarea este peste puterea mea de intelegere. Cum de un tanar debutant, un pusti, un copilandru, poate sa tina un monolog atat de cursiv si de bine gesticulat, nu o sa pot intelege niciodata. Un joc actoricesc din partea lui Leaud aproape de perfectiune.
Concluzie: O minunata retrospectiva in lumea trecuta, a unei copilarii dificile, dar care ulterior a creat un artist desavarsit. O poveste de viata, o lectie pentru copii si parinti deopotriva. Nota 9,22!

Last edited by alali : 26 Oct 2017 at 21:13.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Nov 2017, 22:19   #224
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Un terariu cu exponate pentru un studiu al incidentei faptelor reale intr-o

viata a noastra doar imaginata. .

Yi Yi (2000) aka A One and a Two (2000))



Regizorul lui Brighter Summer Day (1991) recidiveaza cu acest Yi Yi (2000), o analiza a unei lumi construite intr-un vas petri. Din postura noastra de spectatori, nu avem cum sa ajungem in acel univers steril; putem doar sa privim distanti la cum evolueaza acea colonie de vietati ce constituie obiectul acestui studiu. Familia Jian din orasul Taipei, capitala Taivanului, o familie instarita, este centrul acestui micro-univers. Edward Yang alege o maniera de pozitionare a camerei, de redera a intrigii, deloc conventionala si pe care orice alt director incearca sa o evite. In viziunea unui creator de film, a nu-ti aduce spectatorul in poveste, a nu-l introduce si capta, e un esec garantat. Nu si in cazul de fata unde acest lucru este un deziderat. Cum in interiorul incubatorului nu putem patrunde, experimentul insusi riscand sa fie compromis, ne ramane sa aruncam o simpla privire exterioara, de departe. De multe ori scena e filmata din afara incaperii unde sunt protagonistii. Alte ori chiar din afara locatiei, de dupa vreun geam, o vitrina ori de partea cealalta a strazii. Mai sunt imagini captate parca pe ascuns, de dupa rafturi sau alt obiecte de mobilier. Prezentarile panoramice, de la inaltime apar si ele in cateva randuri. Ideea e ca prim-planurile sunt aproape inexistente; gros-planul si cu atat mai mult cel detaliat, chiar nu exista. In aceeasi idee de impingere in exterior sunt si acele imagini in care personajele sunt privite prin monitoarele camerelor de securitate or utilizandu-se o filmare a reflexiei lor din oglinda sau geamul incaperii. Absolut orice mijloc la care a putut Yang sa apeleze a fost folosit, unicul scop fiind acela de a ne tine pe noi deoparte. Iar ca indiscretia noastra sa nu devina carcotasa, anumite sunt anulate, suprapunandu-se peste ele replici ce normal, ar trebui sa urmeze in linia cronologica a actiunii; dialoguri din secventa imediat urmatoare celei asupra careia camera inca mai insista. Scena de la maternitate, pe care am trebuit sa o reiua pentru ca nu intelegeam ce legatura are subtitrare cu ceea ce se reda pe ecran, iti lasa un gust de discutie privata la care nu ai nevoie sa asisti. Bunul simt insusi pare ca iti cere sa parasesti incaperea.
Ca senzatia de lipsa de interactiune sa fie maxima, in momente cheie, filmu nici nu prezinta imagini de la acele intamplari. Si mai extrem, privirea regizorului se pironeste in vreun perete, (ochiul cineastului fiind sinonim cu obiectivul), actiunea petrecandu-se dincolo de zidul respectiv. Nu vom afla niciodata ce s-a intamplat in baie cu A-Di, de exemplu. A fost sau nu un act sinucigas? Certitudine nu vom avea niciodata, insa banuiala noastra e mai presus de speculatii chiar si in lipsa acelor dovezi video explicite. Bunica de asemenea sufera accidentul in lipsa noastra sau a oricarui alt martor.
Consider acest film ca fiind un exepriment efectuat direct pe oameni. Oricine poate sa devina cobai daca isi pune exact intrebarile indicate de pelicula. Fiecare individ, (a One), are o viata visata, o viata traita doar in minte si apoi varianta reala, cea care nu mai poate fi schimbata, unde indiferent de ce doresti, esti obligat de situatie si de neprevazut sa interactionezi si cu un al doilea om, (a Two), persoana apropiata sau pur si simplu intalnita inopinat, si care iti influenteaza ducerea la indeplinire, in maniera pe care doar sperai sa o faci, a planului respectv.
Apare si intrebarea daca o anume actiune din trecut, abordata altfel, putea sa schimbe ceva din situatia actuala. O decizie luata altfel, alegerea cea buna dupa cum pare ea vazuta azi, ar fi imbunatatit starea noastra de azi? Ne-ar fi asigurat fericirea? Curajos, Edward Yang lasa sa se intrevada un raspuns surprinzator. Regizorul nu se fereste sa afirme prin intermediul realizarii sale, credinta sa ca o decizie luata altfel in trecut ar fi avut aproape acelasi deznodamant pentru prezent. Omul are o cale, o chemare sau mai fortat spus, un destin. El se implineste indiferent de cum actionam in momente pe care le credem cheie si care pare ca depind de noi. E si motivul pentru care Kelly trebuie sa treaca peste sentimentul de vina ce o chinuie. Chiar daca a lasat un lucru inceput si neterminat, asa cum lasam multe pe durata unei vieti, nimic din ceea ce s-a intamplat nu a fost cauzat de ea.
Concluzie: O confruntare intre dorinta si realitate, intre vis si posibilitate. Filmul paradoxurilor in care cel mai dezorientat si rezervat personaj defineste si cele mai multe maxime. "Adevarul vazut doar pe jumatate" sau "imposibilitatea cunoasterii a ceea ce stie celalalt" sunt cugetari care iti raman de luat la pachet pentru acasa. Nu e el singurul personaj care lanseaza astfel de teme cu substrat filosofic. Apologia "fricii de nou, de schimbare" pe care o face Ota constituie si ea unul din punctele forte ale scenariului. Intreaga idee de a privi viata e genial explicata si argumentata. Un film al destinelor surprinse intr-un moment aparent aleatoriu si care lasa impresia ca se indreapta spre necunoscut, fara o tinta precisa. Personajele principale suntem toti.
Nota 8,04!

Last edited by alali : 16 Nov 2017 at 22:45.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Dec 2017, 01:43   #225
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Omul inseamna dragoste, dragostea sacrificiu, sacrificiul e principala conditie umana

The Human Condition I: No Greater Love (1959)
+
The Human Condition II: Road to Eternity (1959)
+
The Human Condition III: A Soldier's Prayer (1961)




Nu este un film greu de urmarit ( 3 parti, fiecare avand cate 2 capitole, in total peste 9 ore ), in pofida multitudinii de pareri care afirma asta si pe care o sa le gasiti exprimate pe marginea acestui film, asta in cazul in care o sa cautati recomandari sau detalii despre calitatea operei lui Tobayashi. Actiunea decurge bine, naratiunea neavand momente de lancezeala iar ritmul este alert, atat de alert cat ii e necesar unui film dedicat introspectiei si analizei firii omului ce vrea sa isi depaseste conditia. Exceptie poate sa faca ultima parte, cea in care filmul capata un caracter meditativ pronuntat, usor poetic si unde reflectia este omniprezenta. Dar si acolo, doar capitolul al 2-lea in partea lui finala. Pentru ca in rest intriga ia o turnura surprinzatoare de la scena la scena iar actiunea gradual dozata atinge climaxuri greu de imaginat cu doar o secventa mai inainte. Insa, daca intelegi ce reprezinta acel cantec de lebada cu care se incheie intreaga istorie, nu ai cum sa il parasesti pe Kaji, (Tatsuya Nakadai), lasandu-l singur in acea imensitate alba, rece si pustie, doar pentru simplul motiv ca filmul nu mai e la fel de antrenant ca pana atunci.
O sa concentrez toate cele 3 parti intr-un singur corpus de analiza, pentru ca a desparti studiul evolutiei umanitatii eroului principal, consider ca ar fi gresit si ar fragmenta intelegerea tabloului general.



No Greater Love, (partea I), asigura inceputul de poveste tipic, cliseistic daca e sa fiu sever in analiza, unde lumea ideilor este una imaculata, pura si casta. Inflacararea din discursul lui Kaji, idealismul ce rezulta din lucrarile sale ajutat de avantul inconstient al unei tinereti din care lipseste cu desavarsire experienta, par capabile sa rastoarne regimuri totalitariste doar pentru ca autorul imatur sa poata sa demonstreze ca dreptatea este de partea lui. Beneficiind de indulgenta si intelegere in ceea ce priveste naivitatea si sinceritatea de care da dovada in cele expuse in rapoarte, superiorii ierarhici decid sa ii ofere oportunitatea de a pune in practica toata aceasta teorie careia ii lipseste aplicativitatea. Libertatea de a gandi si oportunitatea de a implementa o idee contrara unei politici de stat, nu este deloc apreciata de tanarul intelectual, cel putin nu la inceput. Ea va fi constientizata si regretata amarnic ulterior, la modul cel mai brutal cu putinta, cand omul idealist se va izbi frontal de zidul format din acele caractere limitate si marginite intalnite in special la indivizii ce formeaza patura muncitoare, suflete dezumanizate si injosite. Tot la capitolul ingratitudinii pe care o manifesta visatorul nostru personaj, intra si inconstienta cu care tanjeste dupa regulile si idealurile taberei adverse, nestiind probabil ca o atitudine rebela ca a sa, de cealalta parte a baricadei, in comunismul cu iz dictatorial, ar fi fost sever pedepsita.
Primul impact cu realiteatea este si cel mai tulburator. Dupa contrele pe care le are cu feudalii stapani de sclavi, forta de munca fiind in mana lor o marfa pe care au puterea sa o negocieze doar cu gandul la propriile avantaje ce pot fi obtinute, Kaji isi tradeaza inocenta si simplitatea inimii chiar la poarta lagarului de concentrare, unde intr-o discutie cu directorul general, la intrebarea "Ce isi doreste un detinut?", raspunde ca din carte: "Libertatea!". Rasul natural, lipsit de sarcasm pe care directorul nu si-l poate stapani si etichetarea interlocutorului sau ca fiind "un poet", ne asigura noua, privitorilor, perspectiva generala sub care trebuie sa intelegem si sa cantarim toate actiunile intreprinse de noul responsabil cu imbunatatirea conditiilor de munca din cadrul societatii miniere. Raspunsul corect pe care experienta multor ani de conducere i l-au dezvaluit sefului si pe care acesta ar fi asteptat sa-l auda din gura subalternului sau este pe cat de vulgar ar putea parea la o prima auzire, pe atat de pertinent si practic cum se va dovedi ulterior: "femei", detinutii vor femei, asa cum si femeile vor barbati; postulat ce guverneaza lumea si pe care, pentru a-l cunoaste, nu ai nevoie de studiu sau scoala. Tocmai ce am asistat la botezul in viata adevarata al protagonistului, cea din afara manualelor si momentul in care el trebuie sa isi incalce principiile si sa mearga sa contracteze serviciile unor doamne de companie, fiinte ce sunt constranse sa practice aceata "meserie" la fel ca cei pe care el decide sa ii protejeze; oamenii lui, proiectul lui, sansa lui de a dovedi tuturor ca mentalitatea este cea care trebuie schimbata. E si prima modificare a structurii interioare a acestui om aflat la primii sai pasi in lumea exterioara, cruda si haina, gata sa il devoreze pe cel slab; prima abatere de la filosofia sa de viata cu care venise inarmat in aceasta lume dusmanoasa si conservatoare.



Astfel de metamorfozari ale unor convingeri dezinteresate si sincere care au menirea de a revela valoarea adevarata a oricarui sistem de guvernare indiferent despre care ar fi vorba, indiferent de ceea ce se credea inainte despre ele, se intalnesc pe toata durata peliculei. (ceva asemanator ciclului de cugetari a lui Petre Tutea care spunea: "daca pana la 30 de ani nu esti de stanga, n-ai inima; daca dupa 30 de ani mai esti de stanga si nu esti conservator, nu ai creier.")



In Rugaciunea unui Soldat, a 3-a parte a trilogiei, contactul direct cu invadatorul, intalnirea fata in fata cu cei ce veneau dintr-un regim autoproclamat corect si umanist, sistem atat de venerat de protagonist, asigura ultima lovitura, cea de gratie, ce va surpa din temelii intreaga constructie de valori din mintea romanticului nerealist si o va reconstrui pe o fundatie noua, credibila si rezistenta in fata oricaror incercari pe care viata sau societatea i le poate oferii pe viitor. Aceleasi practici inumane, aceleasi modalitati de a exploata si de a profita de pe urma unor semeni si acelasi comportament crud, ii provoaca lui Kaji un soc. El "ar fi avut atatea sa le spuna" acestor oameni veniti din lumea noua, incat "i-ar fi luat intreaga noapte". Insa ei petrec fara sa le pese de muncitorii ostatici de razboi, exact asa cum faceau odata proprii sai compatrioti. Nu e nici o diferenta intre cele doua culturi, intre cele doua doctrine ce se dovedesc pure teorii.
Kobayashi se foloseste de personajul sau pentru a surprinde un anume tip de umanism, cel sincer si provenit din convingere. Singura lui provocare consta in a-l aseza pe baze solide, lucru posibil dupa o maturizare in timp, treptata si dureroasa, tinand cont de contextul istoric in care actiunea se desfasoara. Nicio doctrina nu asigura prin ea insasi respectarea nediscriminatorie a drepturilor cetatenilor, acea umanitate pentru care Kaji este dispus sa isi dea si viata ("you seem willing to pay the fare, no matter ho high")
Revenind la prima parte, probabil cea mai valoroasa dintre cele trei prin modul in care este ea construita si realizata, remarcam imaginile cu un puternic impact vizual, Kobayashi valorificand la un nivel artistic impresionant, peisaje aride si nepropice unei opere cinematografice in care decorul ar trebui sa impresioneze. Astfel se realizeaza adevarate stop-cadre cu o valoare picturala mare, autentice tablouri ce vor ramane posteritatii ca reprezentative pentru intreaga arta filmica. Si da, ma refer in primul rand la acele siluete sleite ce suie pantele de grohotis, imagine ce a fost asociata de multe ori cu cea a unei colonii de furnici. Simpla dezvoltare a semnificatiilor acestui singur 'frame', in abordarea unui specialist, ar umple pagini intregi de analiza si cu siguranta ca nu si-ar epuiza toate intelesurile. Cover-ul bulk-ului din Colectia Criterion este asigurat chiar de aceasta reprezentare, definitorie pentru intreaga trilogie.



Am apreciat mult montajul tonal al acestui film, putin mai diferit fata de cum se defineste el in linii mari. Prin aceasta maniera de editare, nu se urmareste strict manipularea si crearea de emotie cu orice mijloace. El vine cumva natural, impus de cadrul ales. Nefolosirea ritmului sau a manipularii spatio-temporale in ideea de a impune o stare anume spectatorului ce vizioneaza aceasta pelicula, desi vorbim de un film din care razboiul isi ia tributul lui iar figurantii sunt cu nemiluita, plaseaza aceasta realizare mult deasupra a tot ce s-a realizat tratand astfel de momente triste din istoria omenirii. Kobayashi stie ca trebuie sa transmita o poveste despre conditia umana si ca aceasta conditie rezida in dragostea pe care o fiinta o poate resimti. Dragostea de semen, de tara, de sotie, dragostea de viata in general este cea care il defineste ca om. Protagonistul va realiza si el acest lucru, singur, independent, cumva de capul lui si nu datorita unei impuneri a povestii. Insa o va face tarziu, abea dupa ce s-a debarasat de toti cei ce prin inumanitate ii umbreau bunatatea, compasiunea, omenia lui. Iubirea este cea care l-a tinut in viata si tot prin ea a indurat tot ce i-a fost oferit cu atata darnicie de inepuizabila rautate a lumii.
Ca tot am convenit asupra caracterului emotiv al acestei productii sa apreciem cenzura pe care regizorul si-a impus-o singur, de a nu abuza de imagini cu un puternic impact vizual. Bataile sunt simulate, loviturile neprezentadu-se aproape deloc, oamenii decapitati sunt astfel prezentati incat duc cinematografia si imaginea aproape de perfectiune, iar prin incadrare ideea se contureaza singura rezultand doar efect nu si repulsie.
Concluzie: Impecabil ecranizat, artistic filmat si inteligent montat filmul lui Takayashi transcede doctrinele si ajunge datorita mesajului sau pur umanist direct la publicul de pretutindeni. Ideea iubirii care indeplineste toate conditiile necesare unei comportari umane este noua in peisajul artistic al vremii si foarte bine exploatata. Conditia eroului, devierile sale de la calea autoimpusa, evolutia sa ca fiinta, fac din acest pesonaj unul palpabil si adevarat, usor acceptat si adoptat de catre public. Crimele de care se face vinovat, vin la pachet cu acest personaj real, fiind si ele percepute de privitori ca dureros de necesare pentru a asigura transfigurarea eroului.
O productie grandioasa, cum doar cinematografia poate sa ofere. Nota 8,98!





alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 04 Jan 2018, 01:51   #226
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Un film bun si o intrebare aproape imposibila.

Storm of the Century (1999)



Tocmai ce am revazut probabil cel mai autentic proiect horror realizat dupa o scriere a lui Stephen King, chiar daca materialul ce sta la baza proiectului de fata a fost realizat direct pentru film si nu provine dintr-o carte a renumitului scriitor american, asa cum ne-a obisnuit regula de pana acum sa se intample. E adevarat ca au fost si alte ecranizari dupa cartile acestui autor si care mi-au suscitat interesul, apartinand tot genului mai adineauri pomenit, cum ar fi: The Mist (2007), Carrie (1976), The Dead Zone (1983) sau noul It (2017). Doar ca o atmosfera comparabila cu cea rezultata in urma citirii unei opere literare, numai vizitand fictivul orasel Little Tall Island, am mai intalnit.
Sa fim bine intelesi. Nu compar filme precum Stand by Me (1986), The Shawshank Redemption (1994) sau The Green Mile (1999)-desi cel din urma e tot unul fantastic. Sunt din categorii diferite si nu se preteaza la o comparatie gen mere cu pere. Am alaturat doar filmele ce transmit groaza autentica, luand ca hotar limita sf-ul, fantasy-ul, horror-ul The Langoliers (1995).
Nu am pomenit nimic de The Shining (1980) intrucat aceasta ecranizare necesita o discutie separata. Acolo un artist, Stanley Kubrick, a rearanjat cu dedicatie o poveste pentru Jack Nicholson, rezultand ceva emblematic atat pentru regizor cat si pentru actor; detestabil din pacate pentru scriitor care si-a simtit discreditata si rastalmacita opera.
Furtuna Secolului este un film prea putin cunoscut publicului larg, foarte rar pomenit chiar si de fanii filmelor cu inspiratie King. Productiei din 1999 i se poate aduce un singur repros si anume ca dureaza 255 minute. Multe voci afirma ca se putea scurta cu 30 pana la 50 de minute. Daca luam totusi in calcul ca intreg materialul a fost scris pentru televiziune si ca acolo se prefera calupuri de cate 90' fiecare, (durata ideala pentru un program tv), atunci cand ai 215-225 minute gata produse, sfatul oricarui specialist ce activeaza in acea bransa e sa mai prelungesti povestea pana se obtine material pentru un nou episod. Si asta s-a si facut. Dar chiar si asa, extins, senzatia de incarcare se noteaza prea putin intrucat scenele care au suferit adaugiri sunt cele in care se dezbat adevarate dileme morale-existentiale. Iar in asemenea discutii, cat timp noile argumente puse in joc sunt unele pertinente, discutia nu are cum sa lancezeasca. Pe mine personal, doar in 3 momente am avut senzatia de umplutura inutila a spatiului din partea regizorului Craig R. Baxley. Primul si cel mai suparator se regaseste in povestea farului. Accept ca acesta trebuie daramat intrucat era un simbol al orasului insula. Nu pot sa inteleg totusi chinuiala care se face cu acel monitor atasat aparatelor radar pe care se repeta fatidicul mesaj. Intrucat acolo nu era prezenta nici o persoana, cele scrise nu isi au rostul. E o risipa de puteri magice din partea lui Andre Linoge, (Colm Feore). Tot ceea ce intreprinsese misteriosul personaj pana atunci era pentru a transmite un anumit mesaj comunitatii respective. Ba in unele situatii a mai lasat si martori, tot in aceasta idee. Aici in schimb nu era prezent nimeni care sa depuna uterior marturie despre cele intamplate.
A doua poticnire regizorala e data de multitudinea de bilete ce nu contenesc sa tot apara. In prima parte mesajele sunt introduse pe fondul unei frici generalizate. In cea de a doua, ele se repeta si intaresc convingerea unei puteri inefabile detinuta de creatura. Problema e ca astfel de fituici mai apar si in ultima parte si deja mesajul ce se vrea inspaimantator, nu mai sperie pe nimeni devenind chiar agasant.
Ultimul moment fara de rost in economia intamplarilor apare in fata cladirii ce adaposteste sala de consiliu. Acolo, afara, singur in viscol, Linoge astepta sa vina ora luarii unei decizii, iar cat timp camera ni-l prezinta, in toata splendoarea, din nu stiu ce motiv, acesta tina sa maraie la operator. O fi aceasta reactie vreun gest involuntar cum e cascatul la oameni; nu stiu ce sa spun.
Analogia cea mai interesanta din intregul film, analiza care intriga cel mai mult este data de sedinta in care se hotaraste soarte unor nevinovati. Pe tot parcursul filmului Linoge ofera informatii despre comportamentul reprobabil din trecutul fiecarui locuitor. In marea lor majoritate acestia au pe constiinta diferite infractiuni sau chiar crime. Faptul ca exact asemenea personaje, cu o moralitate indoielnica si compromisi, trebuie sa ia decizii de viata si de moarte, seamana izbitor de mult cu ceea ce se intampla cu clasa politica de pretutindeni. Despre toti circula zvonuri, toti sunt suspectati de nereguli si totusi continua sa ne decida soarta, dupa bunul lor plac.
Concluzie: O mini-serie de 3 episoade extrem de interesanta si plina de imprevizibil. Avand momente bune de tensiune dozate perfect in toate cele 3 parti, filmul nu e construit ca sa te sperie ci ca sa te ingrozeasca. Beneficiind de o poveste originala, la succesul realizarii semnata Baxley contribuie si calitatea imaginii care vine invaluita in acea nuanta albastra ce face sa ingheate si ultima raza de speranta a acestor locuitori napastuiti. Pelicula are absolut toate ingredientele pentru a fi un horror autentic si incheie intreaga istorisire printr-un final aproape perfect. Nota 7,86!
Ps. Spoiler! Decizia ticaloasa, lasa, pe care cei adunati in acea sala o iau, trebuie sa recunosc ca, spre rusinea mea, as fi luat-o si eu. Ulterior, mai mult ca sigur ca as fi cautat sa ma mint singur, oferindu-mi tot felul de alibiuri ce sa imi justifice alegerea: ca a fost ales raul cel mai mic, ori ca a fost spre binele celorlalti, al comunitatii in general. Insa gandul ca si eu as fi gandit la fel, chiar ma sperie... si imi ofera o tema suplimentara de meditatie.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 07 Jan 2018, 07:26   #227
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
La multi ani!
S-o mai fi schimbat de atunci conditia umana? Conditiile, da, la conditie mai e de lucrat, asa ca filmul japonez e perfect si azi. E o alegere deosebita. Felicitari "patronului" acestui subiect!
Iata si cateva posibilitati din sfera filmelor artistice:

Ungfruin goda og husid - Honour of the House (1999)
O distributie remarcabila da miscare pe ecran unei nuvele valoroase, scrisa de Laxness. Si una din putinele regizoare care imi plac.

A Caixa (1994)
Manoel de Oliveira ofera o alta opera, despre contemporaneitate. Daca tot vreau sa remarc muzica de sensibilitate, in acest film regizorul foloseste contrapunctul.

Kompozitor Glinka (1953)
Adaug si aceasta propunere, filmul intitulat Kompozitor Glinka (1953), un film ce are darul de a fi deosebit fata de mai toate cele din bransa lui. De aceea as spune ca e un lucru cu totul si cu totul surprinzator.
Nu e o capodopera, dar e de valoare, cu o multime de amanunte interesante si un film placut, totodata (am vazut o varianta color).
Este un film biografic despre compozitorul rus, un compozitor cu o sensibilitate aparte. In opinia mea, ceea ce reprezinta Puskin si Gogol pentru literatura rusa, acelasi lucru il reprezinta Glinka pentru muzica rusa.

Sonnenallee - Sun Alley (1999)
E un film placut, si nu numai, peste altele de gen si care au fost, dupa opinia mea, pe nedrept titrate.

Foolish Wives (1922)
Din viata escrocilor ni se prezinta o poveste care starneste interes si dupa care se merita sa se fi facut o varianta mai noua (daca nu o fi fost facuta deja).
Modalitatile de exprimare cinematografica merita amintite, care raman in picioare si azi.

Kurochka Ryaba - Riaba, ma poule (1994)
E un film foarte bun, de pus la rana, al unui regizor bun, un film foarte simpatic care te tine aproape, mai ales de gainusa, care as fi vrut sa aiba, in afara de simboluri, si un rol mult mai activ in film.

Skupljaci perja (1967)
Ne arata viata de tigan, zic eu, totusi, cosmetizata. Aici sa vedeti muzica lautareasca, nu imitatii!
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Jan 2018, 21:21   #228
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Cinemaul iti daruieste totul si tot el iti cere si tributul.

Vida en Sombras

Pieri tragic si renasti frumos doar prin cinema.



Am avut privilegiul sa vizionez acest remarcabil film, un anonim absolut care daca ar fi provenit din Germania de exemplu, cu siguranta ar fi fost un clasic inclus in lista scurta a celor 100 capodopere ce trebuiesc obligatoriu vizionate de catre oricine se autointituleaza cinefil. Depasind cu mult tehnica "film within a film" (film inauntrul unui film), pelicula lui Lorenzo Llobet Gracia este emotie sincera pentru aceasta a doua realitate. Trecand prin toata gama de reactii afective, productia de fata reuseste un lucru aproape imposibil de transpus in practica, ce pana atunci parea definitia a ceva pur teoretic, un adevarat deziderat al breslei si anume: ramanerea neutru fata de evenimente, de combatanti, parti, doctrine si regimuri desi in film vorbesti despre contextul in care se petrece actiunea. Dar si asa, filmul a fost interzis; o decizie nedreapta a unor minti inguste.



Ca paleta de propuneri, proiectul lui Lorenzo Garcia vine cu o serie de secvente remarcabile. Introducerea deriva dintr-o scurta rememorare a clipelor ce au marcat aparitia cinematografiei, crampeie de istorie, placut inserate in cronologia naratiunii noastre. Urmeaza o trecere in revista a revolutiilor ce au marcat acest domeniu-arta, aparitia sunetului fiind unul dintre ele. Episodul este semnificativ in economia intregii constructii pentru ca vine insotit de un scepticism dureros din partea protagonistului ce se grabeste sa blameze aceasta noua inventie tehnica ca fiind distrugatoare si daunatoare pentru ceea ce inseamna "a face film". "Asa poate vom redescoperi teatrul" spune Carlos cu naduf si tristete in glas. Tot sunetul este si cel ce asigura circularitatea constructiei, printr-o descoperire remarcabila si emotionanta venita la final.
Mai e o secventa ce nu are cum sa nu-ti atraga atentia; cea in care eroul naratiunii, realizator de documentare, stiind ca exact in acele momente tara sa trece prin clipe hotaratoare, riscandu-si viata pentru un crez, se duce sa filmeze in timpul unui schimb de focuri din cartierul in care locuia. Gasind o rola de hartie pe o strada pustie, el o impinge cu piciorul pentru ca aceata, derulandu-se la vale sa creeze o scena bizara, unica pentru reportajul sau. E dovada ca oricat ai fi de subiectiv si ai vrea sa surprinzi doar faptele, ceva din personalitatea ta, din fiinta ta si din felul in care simti tu lucrurile, iti va influenta materialul cinematografic sau gazetaresc.
Folosirea umbrelor se face la modul explicit, omagiindu-l pe Eisenstein cu al sau Ivan the Terible. Carlos isi realizeaza criticile pentru publicatiile cu care colabora iar pe perete, se proiecteaza umbra unui zoeotrop, (daedalum cum mai e el cunoscut), acelasi primit cadou de mama sa, insarcinata fiind, jucarie ce cu siguranta i-a marcat copilaria viitorului om de film. Se sugereaza astfel ca personajul inca mai detine acea exaltare pe care a simtit-o pentru prima oara atunci cand a vazut o imagine ce iti crea iluzia ca e vie si ca este in miscare.



Si sunt atatea astfel de momente memorabile stranse in aceasta pelicula incat m-as intinde la nesfarsit amintindu-le pe toate. O singura mentiune mai fac: miscarea camerei care pare premonitorie.
Intr-un anumit moment, fatidic episod din viata protagonistului, cameramanul ajutat si de interpretare, presimte parca momentul tragic, desi nici un alt element constituient al cadrului nu tradeaza si nu lasa sa se intrevada ceea ce se va intampla. E de ajuns un anumit tip de filmare, din fata, cu o miscare curbilinie si presentimentul ti se strecoara in inima ca lama unei baionete folosita intr-un razboi de gherila ce statea sa izbucneasca.
Fiind o constructie inchisa, cum am mai zis, filmul se intoarce la episodul simbolic mentionat de mine chiar la inceput, cel al introducerii sonorului in aceasta lume a imaginii, facand o distinsa paralela intre ceea ce tocmai am vazut si filmul lui Alfred Hitchcock, Rebeca (1940). E momentul in care Carlos simte pe propria piele implementarea noilor inovatii in materie de cinema. Devastat de asemanarea povestii filmului pe care il vizioneaza cu propria sa drama, protagonistul isi da seama ca tot acest efect este amplificat si de sunet, un nou instrument cu care un cineast isi poate exercita puterea sa asupra spectatorului si decide sa realizeze si el un film ce sa utilizeze aceasta noua minunatie.



Am lasat intentionat la final un minus destul de incomod. Tot acel limbaj de lemn, o exprimare de gazeta sateasca sau de almanah prafuit. In special in respectivele narari in off, tonul de stirist inregimentat ca membru de partid este suparator, fals si inexpresiv, anuland astfel emotia cinematografica stransa cu atata migala. Noroc cu frumoasa Mar?*a Dolores, Ana in film, care curma aceasta politete sacaitoare cu replici reale, usor persiflante, de indragostita autentica.
Concluzie: O drama dulce-amara despre un destin menit sa infaptuiasca lucruri marete dar care nu suporta povara pretului pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-si asigura nemurirea. O dragoste surprinsa in toata frumusetea ei, (cei doi actori principali erau si in viata reala proaspat casatoriti), cu scene tandre de iubire genuina. O oda adusa exprimarii cinematografice, un compendiu a ceea ce inseamna filmul si cinemaul. Nota 8,63!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 01 Feb 2018, 22:27   #229
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Legendele, in cinematografie, nasc legende cinematografice.

Dao ma zei (1986)
aka
The Horse Thief (1986)



Urmarind Dao Ma Zei (1986) - The Horse Thief -, e imposibil sa-ti infranezi pornirea de a realiza o comparatie cu Tini zabutykh predkiv (1965) - Shadows of Forgotten Ancestors a lui Sergei Parajanov; asta daca ati avut privilegiul sa-l fi urmarit deja pe cel din urma, bineinteles. In acel film, regizorul rus eternizeaza cu ajutorul suportului de celuloid, stilul de viata al Hutulilor, locuitori izolati din inaltimile Carpatilor, intalniti atat pe teritoriul Romaniei cat si pe cel al Ucrainei. Se surprind acolo atat obiceiurile, traditiile sau credintele acelor oameni ce duc o viata izolata, dar mai ales superstitiile lor.
De partea astalalta, Zhuangzhuang Tian, un regizor pasionat de redescoperirea obiceiurilor religios-culturale ale minoritatilor ce traiesc sau au trait pe teritoriul chinei, reconstruieste o societate tibetana guvernata de clanuri. Nu, filmul nu ne desfata cu peisaje muntoase care sa ne taie respiratia intrucat a fost filmat in provincia Xi'an, mai aproape de coasta Marii Galbene decat de sistemul muntos Himalayan, diferenta de altitudine dintre cele doua regini fiind de doar 4.000 de metrii. Insa asta nu rapeste cu nimic din frumusetea si importanta acestui spectacol mininamlist, judecand dupa alcatuirea naratiunii si aiuritor, prin esteticul pe care il propune.
Concentrandu-se strict pe lupta pentru supravietuire, principala grija a acestor locuitori de pe cel mai inalt podis locuibil al planetei, regizorul chinez elimina dialogurile iar firul narativ se poate condensa ca dimensiune la marimea unui cantec ritualic traditional, trist, fredonat pe parcursul unui intregi vieti, dar care nu are mai mult de o strofa. Tian creaza astfel o opera universala, ce nu are bariere lingvistice. Nici religioase, desi budismul este centrul vietii locuitorilor tribului din care face parte eroul pelicului noastre, Norbu, interpretat de Rigzin Tseshang, un anonim vietuitor al acelor meleaguri, el nefiind actor profesionist; nici macar amator. In fapt, niciunul din cei ce apar in distributie nu a mai cochetat cu cinematografia, nici inainte de a fi cooptat in acest proiect, nici dupa el; un exemplu clar ca Tian nu si-a propus sa realizeze film in sensul conventional ci sa pastreze pentru posteritate o cultura ce e amenintata cu disparitia, chipuri ale unor oameni reali, autentici. Ideea unei vieti inchinate exclusiv credintei nu e noua. Maniera insa in care acesti oameni sacrifica totul pentru a intra in gratia vreunui zeu sau vreunei figuri religioase e impresionanta. Orice bucurie, orice necaz, e considerat un test, o incercare prin care respectiva figura vrea sa se asigure ca propriii veneratori sunt vrednici de a o cinsti. O reusita este datorata ajutorului primit pe cale supranaturala. Un esec, e consecinta unui rateu din partea credinciosului, un esec pe care singur trebuie sa si-l analizeze si sa descopere ce anume l-a facu nevrednic in ochii dumnezeului sau. Nobu decide sa actioneze in doua randuri, sa nu mai astepte pronia divina, o mila si o protectie ce nu se intrezaresc a-i veni in ajutor prea curand. Familia ii este infometata iar pentru copil ar fi capabil de orice sacrificiu. Faptele lui ii atrag oprobiul intregii comunitati si i se impune exilul. De una singura, familia e si mai vulnerabila. E momentul in care rugaciunile si penitenta ravasesc inima oricarui privitor. Imaginea tatalui tinand vasul colector de picaturi de apa ce se preling de pe acoperisul templului are o cantitate incomensurabila de suferinta inmagazinata in fiecare din pixelii ei componenti. Singura vina a acestui parinte e ca a vrut sa isi salveze de la moartea prin infometare copilul si totusi, ispaseste o pedeapsa mult peste puterile unei fiinte umane emancipate. Daca credeati ca durerea descrisa mai sus e suficienta, aflati ca de abia acum drama isi intra in drepturi.
Mare parte din film este dedicata ritualurilor religioase, ceremoniilor de cult si procesiunilor sacre. Zeci de minute fara oprire asistam la dansuri si ceremoniale tainice, stanii noua dar care ne apar ca fiind fermecate. Si ca tot aminteam de filmul lui Parajanov, singurul lucru ce ii lipseste Hotului de Cai e partea superstitioasa a acestor credinte si acestor ritualuri. In cultura muntilor se povestea despre spirite sau interventii divine de parca ar fi fost aievea. Doar un nebun inconstien nu le-ar fi putut vedea si recunoaste. Ele se intamplau permanent pentru ca acei oameni aveau nevoie de prezenta acelor entitati, stramosi de-ai lor si ei credeau in astfel de lucruri, motivul pentru care se transformau in certitudini de netagaduit. In cultura asiatica, lucrurile nu sunt atat de clare. Ba nu sunt clare deloc, as putea spune. Nimeni nu pare sa ajute aceata familie oricat de adevarata si arzatoare ar fi credinta ei. Nici mortii si nici viii. Nimeni. Totul e lasat la voia sortii, sa se intample pe cale naturala. Tragicul este parte a educatiei religioase a comunitatii si este un puternic exemplu pentru toti membrii acesteia.
Concluzie: Strict din prisma traditiilor, acest film merita timp iar personajele sale compasiune si intelegere. Scenariul nu exista sub forma in care ne-am obisnuit sa-l r
egasim in orice realizare cinematografica. E vorba despre ecranizarea unei legende populare ce reaminteste destinul tragic al unui hot ce s-a indoit de protectorii sai, pacat ce a atras asupra sa si a familiei sale o pedeapsa pe masura faptei. Nota 7,66!

Last edited by alali : 01 Feb 2018 at 22:33.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Feb 2018, 05:03   #230
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
Benvenuta (1984)

Este un film foarte interesant, stralucitor, o viziune deopotriva realista si fantezista la un nivel foarte inalt, unde lipsa de O2, probabil, creeaza aceasta senzatie.
Desi l-am vazut in urma cu cateva saptamani, nici acum nu s-au linistit valurile de senzatii pe care le creeaza.
Persoanele aflate la prima tinerete s-ar putea sa nu il guste. Le recomand sa-l mai incerce dupa trecerea catorva ani. La fel, persoanele la a treia tinerete, care picotesc din 5 in 5 minute, s-ar putea sa nu il guste.
In opinia mea, ar trebui catalogat ca film reprezentativ al anilor '80, ceea ce nu prea s-a intamplat pana acum, dar timpul e infinit.
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 20 Feb 2018, 00:50   #231
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Leolo, o aparitie insorita in peisajul prafuit al cinematografiei contemporane.

Leolo (1993)



Daca pana acum am vorbit despre filme ce celebrau viata, omul sau umanitatea, iata ca a venit timpul sa fie preamarita si vointa. Leolo, filmul triumfului vointei asupra vietii, este ecranizarea unui manuscris a carui pagini au fost recuperate care de pe unde s-a putut. Din ghene si tomberoane, de prin gramezi de murdarie sau de prin wc-uri, dupa ce oamenii le-au folosit pentru a se stearge la fund cu ele. Cuvintele, din fericire, au ramas lixibile, indiferent la ce hartia respectiva, foaia desprinsa din cotor, a fost utilizata. Ca ai vomitat pe ea sau ca ai ejaculat dupa ce in prealabil te-ai masturbat uitandu-te la pozele unor alte pagini dintr-o revista, slovele pe care le contin, inghesuite si alungite, exprima gandurile si cugetarile, iubirile si visele inocente, ca de copil, ale lui Leo. Meritul salvarii acestor tainice marturisiri, pe care scrisul le-a facut eterne, apartine doar iubitorului de lectura, cel ce isi construieste un vis din fiecare poveste pe care o citeste si care nu s-a dat inapoi din a cotrobai dupa respectivele pagini in cele mai insalubre gropi de gunoi unde lumea intreaga isi depoziteaza mizeria. Omul trebuie sa viseze, "Pentru ca daca visezi, nu existi!" si automat nimic nu te poate atinge.
Leolo e numele adoptat de acest baietandru ce cauta sa se descopere atat pe el, in calitate de viitoare persoana adulta, cat si trecutul lui. De un lucru e sigur. Originea sa italiana pentru ca asa se simte, iar cei 6889 km ce il despart de Italia, nu au nicio relevanta. Inventarea rosiei purtatoare de lichid seminal justifica, pe cat posibil intr-o forma creativa si nastrusnica, originea siciliana a copilului canadian. E de ajuns sa arunci o privire asupra casei din care face parte si, vazand cum toti sunt nebuni, o sa cazi deacord cu Leo, ca el nu are cum sa faca parte din aceasta familie, "Pentru ca viseaza, el nu e!" parte dintre ei. E in schimb un copil normal, intr-o scoala normala, asta pana cand este exmatriculat intrucat profesorii decid ca nu se incadreaza in limitele convenite de propria lor limitare. Sa desenezi pe o foaie alba, un iepure alb ce sta ascuns in zapada, e de netolerat. Si asa Leo, Leolo in limba natala, isi incepe viata de angajat al fratelui si de insotitor al mamei atunci cand merge in vizita la membrii famiiei ce sunt internati, pe rand, la balamuc, dar si cu scopul de a face el insusi sedintele de terapie preventiva.
Triumful vointei si al visului se poate traduce si ca un triumf al cinematografiei alternative. Viata acestui baiat este in multe privinte similara cu "This Boy Life (1993)", film aparut in exact aceeasi perioada. Stilurile fac insa diferenta. Pitorescul si imaginatia unui povestitor inzestrat cum a fost Jean-Claude Lauzon, transmit ceva dincolo de rigurozitatea si studiile temeinice de film ale lui Michael Caton-Jones, desi nici realizarea celui din urma nu e una slaba, fara valoare. Doar ca atunci cand narezi de aceasta maniera, cand fantezia coloreaza gandul, un film bun se transforma in capodopera.
Forma si fondul nu se sugruma una pe alta asa cum se intampla in multe alte ocazii. Ele merg mana in mana ajungand sa se identifice una prin cealalta. Ideile abunda si ele atat in prezentare cat si in discurs. De la apologia cacatului se sare cu usurinta spre cele mai sublime notiuni definitorii ale iubiri, dragostei sau curajului versus lasitatite. Insasi ideea ca doar un cautator prin gunoaie, adica cineva deprins cu uratul si cu mirosul pestilential, poate recunoaste talentul pur, venit el pana si dintr-o mahala inculta, gireaza ingeniozitatea despre care vorbeam.
Mai trebuie pomenita coloana sonora care e si ea tot un cockteil pe cat de ciudat pe atat de dulce si atatator. Muzica sacra tibetana ori budista, (nu prea fac diferenta intre ele), se combina cu muzica bisericeasca rasariteana, psaltica - bizantina. La toate astea mai adaugati niste melodii cu muzica usoara contemporana, piese in italiana sau in engleza si cred ca deja va imaginati cam ce ar rezulta. Plus Tom Waits - Cold Cold Ground care e cireasa din cockteil.
Colcluzie: Minunat acest film scris si regizat de Jean-Claude Lauzon. Scenariul imaginat este unic in peisajul cinematografic contemporan. Vizionand o asemenea creatie, incepi sa intelegi de ce aceasta lume a imaginii poate sa fie absurda dar si magica, vesela dar si dureros de reala, toate deodata. Leolo e triumful frumosului asupra grotescului de zi cu zi; e victoria filmului asupra standardizarii industriale a acestei bresle. Leolo e minunat.
Spoiler!
PS. Upercutul pe care il primim cu totii in plina figura si care ne lasa knockout, ne e dat de Lauzon atunci cand decide sa-l reintegreze pe Leo in peisajul dezolant al familiei. Aceasta dramatica tragere de cortina se constituie in incheierea perfecta pentru scurta dar poetica evadare din real. Nota 8,51!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 03 Mar 2018, 22:42   #232
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Mitul jerfei Dumnezeului Atotputernic, daca nu ar fi existat, ar fi trebuit inventat.

Na Srebrnym Globie (1988)
aka
On the Silver Globe (1988)




"Suntem incapabili sa exprimam mai mult decat ceea ce am vazut noi insine", adevar rostit de Thomas in timpul delirului lucid de dinaintea mortii. Descifrat astfel, filmul se incarca de simbolism si importanta. Insusi genul in care se incadreaza, cel s.f., se limiteaza la conventionalul cunoscut, a stiintei deja existente; Un Scince Fiction pamantean si profund uman. Scenariul, desi minunat conceput parca nu mai e atat de futuristic pe cat parea la inceput. Folosirea extrem de zgarcita a unei recuzite din timpuri ce or sa vina, (in afara modulului de aterizare si a costumelor spatiale, nimic nu tradeaza o poveste provenita dintr-un posibil viitor), este benefica pentru reaizarea conexiunilor cu spectatorul. Practic ceea ce vedem in acest film, exista si in prezent in inzestrarea tehnica a cosmonautilor nostri. O astfel de viziune deloc incarcata de spectaculozitate pare ca aduce problematica dezbatuta in opera aproape de timpurile noastre, chestiune de ordinul anilor poate pana la producerea unor evenimente similare. Ca din punct de vedere stiintific, calatoria in spatiu e foarte complicata si implica numeroase probleme ce trebuiesc inca rezolvate, nu mai e relevant pentru cazul in sine. Daca in film s-a putut cu ceea ce exista deja, atunci cu siguranta ca se va putea si in realitate. Si asa science-fiction-ul se muta in prezent iar ancorarealui in real devin extrem de puternica.
Imaginea este una perfecta din punct de vedere compozitional. Din perspectiva tehnicului cu care se realizeaza filmarea sau din cea a montajului, filmul scartaie destul de agasant. Insa se poate trece cu vederea, atat timp cat fluxul de necunoscut nu se opreste nici o clipa. In fond, exercitiul ce ni se propune este unul in primul rand literar si abia apoi vizual. Subiectele dezbatute se exprima verbal, trebuiesc procesate mental si abia apoi identificate in imagini, atat cat e posibil sa se exemplifice notiunile abstracte pe micul ecran. Culoarea albastra, un simbol al planetei Terra, utilizata ca o constanta universal valabila in toate secventele inregistrate pe noua locatie extraterestra, capata o valenta nepamanteana. Albastrul acesta atat de obisnuit devine straniu si strain noua, privitorilor, e ostil si deloc specific umanitatii.
Am realizat o legatura ciudata intre acest film, si cartea lui Anatole France, Insula Pinguinilor. Diferenta dintre cele doua e ca scriitorul francez si-a propus sa surprinda intreaga dezvoltare a unei societati, analiza facuta pe toate planurile definitorii pentru aceasta. De partea poloneza, regizorul Andrzej Zulawski, pune eminamente accentul pe latura spirituala a problemei, cautand totodata sa realizeze si o radiografie a esentei umanitatii, a ceea ce ne defineste ca fiinte si a "calitatilor" pe care le exportam odata cu noi. Violenta, acel instict ce ne tine in viata iese prima la suprafata. Brutalitatea de tip Cain si Abel sau cea specifica razboinicului e o dominanta a caracterului uman. Apoi vine dorinta de putere, atractia pentru sexul opus, autosuficienta, tot ceea ce nu am vrea sa nu se regaseasca intr-o lume restartata de la zero. Dar nu totul este negru si abrutizat. Omul inseamna dragoste, durere, compasiune, mila, speranta, slabiciune. Toate aceste sentimente apar imediat dupa infranarea primelor impulsuri negative ce asigura supravietuirea speciei. Cu ajutorul partii bune, acest mic dumnezeu, copie prin imagine a divinitatii lui, sfarseste prin a se lasa martirizat de cei ce-l venerau. Devorarea zeului e singura sansa spre iluminare a oricarei societati. Nici un profet nu a propovaduit in tara sa, fara ca sa fie surghiunit.
Concluzie: Andrzej Zulawski, acest Tarkowski al Poloniei, redefineste religia si miturile ei omniprezente in toate curentele mari ale lumii. Teoria conform careia omul e condamnat sa se repete este parte structurala a modului in care suntem alcatuiti. Fundamentul de baza al doctrinelor religioase sta in insasi repetitia ciclica a lucrurilor si a evenimentelor. Noi nu evoluam spiritual ci ne aducem aminte doar ceea ce s-a savarsit in trecut. Nota 8,00 pentru o analiza profunda a speciei din care facem parte.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Mar 2018, 20:23   #233
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
In realitate, un eveniment punctual ii influenteaza pe cei implicati, dar niciodata n

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017)



Dorinta de razbunare, egoista si oarba este probabil cea mai chinuitoare emotie umana. Substituindu-se bucuriei de a trai, cu cat acest vierme se hraneste mai mult din ura secretata de inima celui ce a suferit o injustete, cu atat ii cresc mai multe guri hraparete si baloase, dornice de imbucaturi din ce in ce mai mari. Fiecare cavitate bucala nou aparuta este relationata cu un nou sentiment adiacent celui initial, simtaminte din ce in ce mai distrugatoare si mai veninoase pentru fiinta umana. Se ajunge la final ca omul ce cauta sa razbune o datorie mai veche sa fie sub stapanirea unui cumul de forte intunecate care il domina in orice decizie.
Three Billboards Ouside Ebbing, Missouri are in centrul atentiei un asemenea suflet chinuit in persoana lui Mildred, personaj excelent intrepretat de Frances McDormand. In dorinta ei de a gasi faptasul unei crime oribile, raneste cunoscuti, familie si chiar pe sine. In numele unei dreptati iluzorii, totul pare ca ii este permis. Ideea de justitie de la care pleaca nemultumirea acestei mame singure nu mai e doar o simpla senzatie de dreptate ce trebuie infaptuita in numele unor victime ci vine la pachet cu ura, dispretul, insensibilitatea si indiferenta; toate astea invelite in egoism. Cazul sinuciderii are si el acelasi substrat real. Tot egocentrismul guverneaza gestul reprobabil, chiar daca in declaratii se prezinta pe sine ca un act altruist savarsit in numele binelui membrilor unei familiei. Un sacrificiu oferit cu forta unor apropiati pe care in realitate, nimeni nu i-a intreaba ce vor cu adevarat.
Mildred adopta inca de la inceput atitudinea "scopului care scuza mijloacele". Chiar daca victimele colaterale par ca fac si ele parte dintr-un plan al unei justitii divine, linia tolerantei si a intelegerii a fost depasita de mult. Dilema pe care regizorul Martin McDonagh o propune, de a accepta sau nu deciziile femeii (desi ele incep sa aduca rezultate palpabile) sau imposibilitatea sustinerii vrunei parti in continuare, sunt exercitiile cu care iti framanti mintea de la jumatate filmului pana la final. Insusi faptul ca la inceput suntem alaturi de victima unei aparente indiferente si nepasari, ne consuma emotional atunci cand vedem unde se ajunge girand un asemenea mod de a actiona. E un joc din care McDonagh ne reliefeaza fiecaruia dintre noi greseala unei judecati pripite si lipsa luciditatii atunci cand incercam sa gasim dreptatea in afara unui cadru legal, imperfect dar necesar. Replica primita de seful politiei, (Woody Harrelson): "faptul ca dupa atata timp te-ai hotarat sa iti misti fundul si sa vii aici pentru a purta aceasta discutie, imi dovedeste ca actiunea mea da rezultate", devine o sabie cu doua taisuri in mana unui om impulsiv si dornic de justitie. Eu personal am fost castigat de partea lui Mildred, pentru ca ulterior, la momentul incendierii sau al sinuciderii, sa ma simt jenat ca fac parte din tabara acestei femei. Punct ochit punct lovit pentru regizorul McDonagh.
Interesant modul in care deznodamantul nu propune nici un fel de cainta sau schimbare reala a personajelor. Nici intriga nu se dezleaga asa cum ne-am obisnuit si cum ne-am fi dorit cu totii. Personajele devin doar tolerabile unele fata de altele, dar convingerile rasiste, indiferenta fata de cel ars in incendiu, dorinta de a pedepsi pe toti pentru propria durere, nu dispar. Sunt parte definitorie a oamenilor filmului si un simplu eveniment nu le poate anula ceva ce s-a inradacinat atat de profund in personalitatea lor. "Daca eliminam toti politistii rasisti, probabil ca mai raman vreo 3 de toti dar si acestia intoleranti cu homosexualii" este un alt truism spus de un regizor ce nu cunoaste menajamentul discursului politic corect. Toti suntem intr-o anumita masura rasisti. E de ajuns un anumit eveniment ca acest sentiment reprimat sa iasa la suprafata. Ca un exemplu, orice strain care ti-ar ucide un membru al familiei te va determina intr-o masura mai mare sau mai mica sa incepi sa urasti intreaga natie din care provine acel element particular. Iar daca e un conational, vei incepe sa nutresti sentimente cel putin de dispret pentru zona de tara din care privine respectivul, ori fata de cartierul in care locuieste sau macar familia din care se trage. Ceva tot se va schimba in interiorul tau.
Din interpretare, pe langa Frances McDormand ce isi merita oscarul fara doar si poate, mai apare, surprinzator, Sam Rockwell in rolul lui Dixon. Renuntand la cliseistica transformare a personajului negativ, directorul acestui proiect se limiteaza in a ne da posibilitatea sa intelegem motivele si structura acestui om al legii, debusolat si in final resemnat in propria mentalitate. Fara reminescente fortate, fara regrete ieftine. E acelasi om, mai intelept dar cu aceleasi apucaturi.
Concluzie: Un film ce trateaza corect si realist fenomenul rasismului, justitiei facute cu propriile maini si consecintele periculoase ale scopului de a obtine rezultate indiferent de mijloace. Nu e un promovator al acestor tendinte, cum gresit s-au mai gasit acuzatori, ci un partener corect de dialog pe aceaste teme. Astfel de lucruri se intampla, sentimentele exista in majoritatea oamenilor iar egoismul are repercusiuni dintre cele mai triste pentru cei din jur. Nota 7,79!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 09 Apr 2018, 17:21   #234
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
O lume, o religie si un intreg film, toate ca o povara apasand pe umerii lui Powell.

Jesus of Nazareth (1977)
by Franco Zeffirelli



Cu siguranta nu e cel mai perfect film din cate s-au turnat pana in acest moment. Fiind conceput direct pentru micul ecran, pe parcursul sau apar toate acele mici neajunsuri specifice unui proiect de mici dimensiuni, desi fortele puse in miscare la realizarea sa sunt de-a dreptul halucinante. Decorurile in stil arab, desertice dar totusi gandioase nu au fost greu de gasit, la locatie fac referire, bineinteles, pentru ca din punct de vedere financiar, a muta o intreaga echipa de filmare pe continent African, in cele doua tari pre Sahariene, Maroc si Tunisia, trebuie sa fi constituit o provocare. Apoi multimea de figuranti, vestimentatia acestora saurecuzita folosita nu are cum sa nu te impresioneze, tinandu-se cont ca asistam la o realizare dedicata micului ecran. Din neajunsurile la care faceam referire as aminti in special replicile versificate, unele preluate aproape intregral din biblie. Este felul in care Franco Zeffirelli, un crestin practicant, decide sa isi arate afiliatia la cultul din care face parte. Nu e cea mai fericita formula regizorala si e clar ca ii indeparteaza pe toti cei ce nu impartasesc valorile Nou-Testamentare. Insa era de asteptat din partea unui om ce a coordonat multe evenimente importante din viata Bisericii Romano Catolice.
Distributia e aiuritoare. Laurence Olivier, Peter Ustinov, Anne Bancroft, Anthony Quinn, Rod Steiger sau Ernest Borgnine sunt actorii care cucerisera deja un Oscar inca inainte de a se inrola in acest proiect. Olivier insusi cochetand de atatea ori cu lista finala de nominalizati, incat nici Powell, protagonistul si cel ce conduce in fata camerelor aceasta armata de staruri, un cred sa fi avut prezente ca principal in filme in care fusese distribuit. Daca listaei de mai sus ii adaugam pe urmatorii: James Mason, Ian Bannen, James Earl Jones, Valentina Cortese si Ralph Richardson, alti nominalizati in urma prestatiilor oferite la prestigioasele distinctii, va puteti face o imagine fidela de ce a insemnat gestionarea intregii realizari. Si tineti cont ca, asa cum spuneam mai sus, pe toti acesti galonati actori ii conduce unul mult mai putin cunoscut. Ideea cu care ramai dupa ce vizionezi Jesus of Nazareth e ca toti cei prezenti au tinut sa faca parte din aceasta punere in scena a vietii Mantuitorului mai abititr decat au fost interesati de partea financiara. Lucru ce se transmite si prin intermediul imaginilor, fiind probabil unica diferenta si singura care i-a asigurat succesul de pubic, comparativ cu Fratello sole, sorella luna (1972), un esec al unei realizari nu la fel de liniare si clare ca cea de fata.



Intrucat scopul acestei pelicule este sa portretizeze un personaj legendar, o icoana a perfectiunii umane, o sa raman tot la interpretare, punctul forte ce a transformat acest film intr-unul ritualic, perioada Sarbatorilor Pascale identificandu-se din ce in ce mai mult cu vizionarea sa. Ciudat e ca asta se intampla in Europa Rasariteana si nu in cea apuseana asa cum ne-am fi asteptat si cum probabil ar fi fost normal, tinand cont de ponderea pe culte religioasa a populatiilor tarilor respective. Machiajul este unul din asii pe care Zeffireli i-a utilizat perfect ca sa-si redimensioneze personajul principal. Un detaliu cum e cel al conturului ochilor si asa foarte expresivi, o linie inchisa, tusata in partea de sus si una alba in partea de jos, ii confera expresiei faciale a lui Powell un aspect nepamantean. S-a ajuns pana in punctul in care actorul sa faca apel la public ca cei ce detin instantanee de-ale sale extrase din film, sa nu le mai venereze intrucat el nu e decat un actor ce a aceptat un rol pentru a-si asigura subzistenta si nu vreo reprezentare tip icoana.
Acest aspect demonstreaza perfect impactul emotional pe care un asemenea produs tv l-a avut asupra publicului. Tragic pana la suferinta, durerea emanata din fapte te compleseste din ce in ce mai puternic, odata cu inaintarea in sinopsis. Evenimentele brutale, puterea nedreptatii asupra adevarului si umilinta ori chinurile la care sunt supuse persoanele prezente in poveste, iti frang sufletul si iti ranesc inima. Morala e atat de penetranta ca nimeni nu are cum sa ramana indiferent.
Coloana sonora se ridica si ea la inaltimea mesajului. Marturisesc ca atunci cand am reascultat in acest an tema principala alcatuita de Maurice Jarre, dupa mult timp de la ultima vizionare, parca ceva mi-a reconfirmat faptul ca ceva minunat asa cum e Invierea pentru orice credincios crestin, e pe cale sa se infaptuiasca cat de curand. ( https://www.youtube.com/watch?v=0jy10lNNDFk )
Concluzie: Un film ce traieste prin personajul central al naratiunii sale. O istorie a triumfului bunatatii si iubirii asupra oricaror uneltiri si pizme. Aceasta captare pe pelicula a celui mai important episod din viata crestinatatii, insasi ratiunea existentei acestei miscari religioase, nu are scopul de a modifica legea veche ci de a o implini, confirmandu-ne, daca mai era nevoie, ca noi iudeo-crestinii nu putem niciodata sa ne dezicem de trecut.
Daca vreti sa vedeti ce inseamna sa porti pacatele acestei lumi pe umeri, nu-ti ramane altceva decat sa te inarmezi cu compasiune si sa urmaresti una dintre cele mai bune ecranizari biblice facute vreodata. Nu revolutioneaza arta, nu readapteaza faptele astfe incat sa asigure imprevizibilul ori tensiunea ci pregateste omul pentru acceptarea celui mai mare mit din cate exista intre filosofiile religioase. Nota 9,00 pentru indemplinirea dificilei misiuni de a patrunde pana in strafundurile fiintei oricui este dispus sa creada.

alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 May 2018, 18:25   #235
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Gustul ultimelor cirese, savurate astfel, incat sa il iei cu tine pentru totdeauna.

Ta'm e guilass (1997)
aka
Taste of Cherry (1997)

by Abbas Kiarostami



Exista un anumit timp in viata unor oameni ce traiesc cu un ultimatum pus de medici ori pe care si-l stabilesc ei insisi, timp in care lucrurile au o cu totul alta importanta si o valoare imposibil de intuit pana atunci. In acea perioada, lucrurile neinsemnate par a capata o importanta primordiala iar cuvintele, cele mai banale, glasuiesc adevaruri existentiale. Oare cat de plina s-ar dovedi o viata traita la intesitatea ultimelor clipe, zi de zi, ora de ora, toti cei 60-70 ani sau poate mai mult, atat cat ii e dat omului sa existe. Un rasarit de soare sau o luna plina ne-ar umple inimile cu a lor frumusete cat sa ne copleseasca intreaga existenta. Iar asta s-ar putea intampa zilnic, de nenumarate ori pe zi, ora, minut. Gustul dudelor proaspat culese sau cel al cireselor nu ar avea echivalent pentru a putea fi comparate si descrise. Si totusi nu ne bucuram de aceste minunatii decat atunci cand e prea tarziu.
Domnul Badii, (Homayoun Ershadi) este personajul ce se agata cu disperare de orice vorba ce i se adreseaza desi declara ferm ca nu are nevoie de consiliere sau de sfaturi. Disperarea ce se citeste pe chipul acestuia, reactiile demente si actiunile impulsive tradeaza deznadajduirea. Tot filmul este construit dintr-un dialog intre acelasi Badii si diferiti interlocutori cu care intra in contact, pe rand, unu cate unu, pana cand il gaseste pe cel pe care il cauta de atata timp. Si cum 80% din timp actiunea se petrece in interiorul vehicolului de teren pe care il conduce Badii, discutia este una directa si fata in fata. Din lipsa de fonduri banuiesc, regizorul apeleaza la o filmare stanga-dreapta, neexistand cadre comune cu cei doi interlocutori. Abbas Kiarostami este in marea majoritate si cameramanul ce ii filmeaza cand pe unul cand pe celalalt participant la discutii, schimbandu-se de pe locul pasagerului pe locul soferului si invers, in functie de cine trebuie sa ia cuvantul. Pe langa limitarea impusa de costuri, aceasta maniera de a permuta intre interlocutori lasa o senzatie de confesiune privata, ceea ce si constituie multe din replicile acestui film.
M-a dezamagit in schimb finalul, unul dintre cele mai surprinzatoare finaluri din cate mi-a fost dat sa vad. Insa surpriza nu este asigurata prin intorsatura pe care o ia situatia ci prin insasi ideea de a taia brusc si sadic o naratiune liniara si cursiva ce mergea bine. Am vazut ca regizorului iranian nu ii place filmul facut pentru a spune o poveste anume. Ca doreste ca atunci cand parasesti sala de cinema sa existe ceva care sa iti deranjeze rutina fireasca si sa te chinuie in permanenta cu intrebari multe zile dupa ce ai incheiat vizionarea. Consider totusi ca subiectul in sine era capabil sa constituie prin el insusi o tema de analiza si gandire. Motivul nedivulgat pentru care se declanseaza toata aceasta situatie bilversanta, oferea destule intrebari si suficient mister intregului film. Sa mai alegi si un final deschis, practic neterminand filmul, pare totusi prea mult. Vorbesc strict dpdv personal.
O sa ma intorc la acele detalii extrem de importante pentru existenta personajului principal si despre care pomeneam intru inceputul acestui review. Sunt cateva imagini care suprapuse pe situatia data, au incarcaturi imposibil de intuit in prealabil. Tot acel pamant pietros, specific zonei geografice unde se desfasoara lucrurile, pare ca se pravale de-a dreptul peste Badii. Umbra lui de multe ori se contopeste cu umbra masinilor si utilajelor ce varsa fara oprire minereu in haurile gata sa inghita orice le cade in interior. Doar ca o persoana nu are cum sa isi gaseasca sfarsitul devorat de hraparetele masini intrucat ele sunt protejate sa evite asemenea accidente. Nimic rau nu se poate intampla si totusi iminenta si senzatia grea, apasatoare nu te paraseste nici o clipa.
Marturisesc ca am participat la aceasta calatorie-cautare cu toata fiinta mea. Ideea m-a fascinat si povestea mi-a placut pana cand a sosit acest final dupa noaptea grea ce s-a asternut peste poveste. Pacat de aceasta decizie nefericita de a extrage spercatorul din transa in care intrasera cu greu, tinandu-se cont ca legatura cu protagonistul nu este una usor de realizat, acesta nebeneficiind de nici un fel de background. Te trezesti brusc din acest zbucium pe viata si pe moarte, atat de bine dozat si prezentat, iar asta se resimte la fel de neplacut ca trezirea de dimineata cand suna ceasul desteptator si te desteapta din somnul cel mai dulce.
Concluzie: Unul din filmele de suflet al regizoarei Agnes Varda, motiv pentru care am si aflat de el si ii multumesc astfel pentru recomandarea pe care a facut-o public. Superb dezvoltat, dramatic articulat, o capodopera fara final; practic unica tristete din aceasta pelicula. M-a capacitat mult, m-a stimulat cum rar mi s-a intamplat cu alte filme insa m-a abandonat exact cand aveam cea mai mare nevoie de ghidara regizorala. Nota 7,55 pentru o poveste ce pare ca va urma, desi stim cu totii ca asta nu se va intampa niciodata.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Jun 2018, 00:15   #236
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Cei mai patrunzatori ochi de copil, conduc spre o poveste minunat...

Ladri di biciclette (1948)



Venit dupa un adevarat taifun alimentat de controversele aparute pe marginea ultimei ecranizari a lui De Sica, Sciuscia (1946) si implicit negasind finantare pentru noul sau proiect, Ladri di Biciclette (1946) a fost la un pas a fi transformat intr-o productie de studio, in care impunerile producatorilor l-au avut in vederi pentru rolul principal cand pe Cary Grant, cand pe Henry Fonda. Din fericire, simtul de cineast autentic nu l-a tradat nici de aceasta data pe cel aflat la conducerea proiectului si non-actorii alesi au transmis exact ce se dorea de la exponentul neo-realismului italian. "Doar viata reala", deviza sub care a activat intregul cinema din cizma intre 1944 si 1953, nu putea gasi un alt frontispiciu de afis mai potrivit decat cel al aceastei ecranizari, o imortalizare pe pelicula a zbaterilor si neajunsurilor cotidiene ce au macinat o intreaga societate.
Desi totul e natural, filmat la lumina zilei, atentia, meticulozitatea si migala cu care s-au aranjat toate detaliile cadrelor acestui film, uimesc lumea cinematografica chiar si in zilele noastre. Prezent la o scena ce se filma in oras, in plina zi, David Lean dublul laureatul cu oscarul pentru regie, isi maturiseste uluiala ce l-a cuprins vazand abilitatea lui De Sica de a manipula masele.
Influentele altor creatori de film, din ceea ce se vede pe imaginile exemplului supus discutiei, sunt multiple. Parinti ai cinematografiei ruse cum e Eisenstein iti creaza impresia ca au segmentul lor in care au contribuit la regizarea acestei pelicule. La fel si cinematografia germana isi regaseste similitudinile in constructia anumitor secvente. Chaplin apare cu iconica imagine a disperarii asezate in fund, pe bordura de la marginea trotuarului. Dar chiar si avand aceste similitudini, De Sica e unic. Umanismul lui, unul dintre cele mai autentice simtaminte de compasiune pentru fiinta umana, au influentat si o sa continue sa influenteze cineasti, atata timp cat lumea filmului va continua sa existe.
Emotionant, pe langa povestea in sine este legatura ce se creaza intre cele doua personaje ce cauta bicicleta furata. Vorbim aici de o genialitate nativa, imposibil de invatat asa ceva in scoala, si care explodeaza literalmente atunci cand cele doua tipologii se alatura in film. Insasi faptul ca Antonio, (Lamberto Maggiorani) si Bruno, (Enzo Staiola) nu apeleaza la o relatie de subordonare tata-fiu ci se constituie in parteneri egali de viata, sporeste realismul si da frau liber emotiilor genuine. Bruno nu doar isi insoteste tatal in cautarea sa ci povesteste intregul film folosindu-si privirea de copil inocent dar care intelege toate greutatile casei parintesti. Ochii lui scruteaza situatii, oameni si fapte. Cat de curios privesc ei grupul de misionari ascunsi de ploaie, sub streasina! Cum se abtin aceste micute oglinde ale unui suflet tot la fel de micut, din plans cu mandria celui sarac dar cinstit, atunci cand pe nedrept primeste o palma. Tot cu ochii Bruno demonstreaza ca intelege decizia luata la disperare de propriul tata. Panica izvorata din neputinta se citeste pe tot chipul acestui copil, dar mai ales in ochii sai. Cu o privire inocenta il dezarmeaza pe acuzatorul tatalui, salvand astfel restul de onoare ce ii mai ramasese parintelui sau. Lipsit de aparare si expus ca orice copil in fata adultului impunator, acea privire plansa rusineaza adultul.



Un lait-motiv al operelor acestui realizator de film, onoarea, are si aici un rol central. Daca in celelalte 2 parti ale trilogiei neorealiste, ea apare cumva perfecta si definitiva, aici omul, in situatii adevarate, uita pe moment de tot ceeace ce ii amintea de integritate, singura posesie ce mai valora ceva in viata acestui sarman. (Miracol la Milan prezinta onoarea celui inocent care spune "buna ziua" pur si simplu. Umberto D. merge cu onoarea pana la suicid.) Hotii de Biciclete renunta la idealismul acesta romantic si dupa un cumul de farse pe care soarta nu pridideste a le scoate in calea protagonistilor, pozitionandu-i pe cei ce simte ca intreaga lor existenta atarna de o bicicleta, - il pozitioneaza spuneam, chiar pe ruta unei intreceri cicliste unde vehiculele cu doua roti se perinda prin fata "statuii disperarii personificate"; sau parcarea stadionului din Milano ce se vede la doar o strada distanta si in care odihnesc mii de biciclete -, sfarseste prin a-i neaga singura posesie si cea mai sfanta a acestor oameni saraci, care mai au doar cinstea ca avutie pe acest pamant.
Comicul situatiei si circularitatea scenaristica prin care Antonio este trimis la ghicitoare, este probabil cel mai trist umor din cate s-au vazut intr-un cinematograf.
Finalul il gaseste pe Antonio exact in situatia de la inceput cand, fluierand a paguba, in genul vagabondului lui Clouzout, nu catadicsea nici a se ridica si a asculta cele cateva oferte de munca ce aveau sanse infime sa il nimereasca tocmai pe el. Doar ca acum se schimbase paradigma iar Antonio avusese ceva pe care risca sa il piarda, o speranta de mai bine, iar asta il chinuie infiorator. Dimineata era unul dintre cele cateva mii de someri. Seara insa devenise un om care isi pierduse slujba. Pentru el, sansa aia infima pe care a castigat-o nesperat, nu se mai intrezareste ca fiind posibila niciodata.
Concluzie: O minunata naratiune vazuta nu prin, ci de ochii unui copil. Impresionant cum indiferenta si resemnarea de la inceput, atunci cand Antonio nu spera la nimic, se metamorfozeaza direct sub ochii nostri iar perspectiva pierderii postului oferit chiar in acea zi, nu pare sa-l intoarca la stadiul initial ci mult mai rau, impingand personajul in pragul disperarii. Un demn reprezentant al noului val de realism cinematografic italian, care insa nu contine decat o situatie cu adevarat autentica de real, cea a necesitatii de a face pipi - a se vedea Umberto D., o mostra de a realiza film sub normele curentului neorealist -. O critica a degradarii umane si a indiferentei. Lipsa de compasiune si dorinta de a ajuta nu apar deloc atunci cand Antonio sufera de pe urma unei nedreptati ce i s-au produs insa atunci cand acesta recurge la gestul reprobabil, spiritul civic il pedepseste crunt tot pe el. Nota 9,51.

Ps. Interpretarea pustiului este uluitoare si nu doar ca se ridica la nivelul actului actoricesc al partenerului sau dar in multe ocazii, pare ca preia fraiele, si totul e pe merit. Cea mai buna prestatie a unui copil din toate cate exista si, probabil, vor exista. Iar copii prodigiosi au fost intotdeauna in lumea filmului...
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 Jun 2018, 14:18   #237
1MicuCelUmilSiViril
Guru
 
1MicuCelUmilSiViril
 
Join Date: May 2015
Posts: 534
L'été en pente douce (1987)
Filmul arata o nu chiar asa de "dolce vita" frantuzeasca, dar "dolce".
Scene din viata de papagal sau viata ca o petrecere de prost gust!
Cu Jacques Villeret, Jean-Pierre Bacri, Pauline Lafont, mari actori si toti au avut ce sa arate
Film dupa cartea scrisa de Pierre Pelot.
Somnul insulei (1994)
Unul din putinele filme romanesti postdecembriste.
1MicuCelUmilSiViril is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Aug 2018, 03:15   #238
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Western-ul secolului 21.

Hell or high water (2016)



"... si oricum nu avem pe cine suna. Oamenii astia sunt pe cont propriu." Suna o linie din textul filmului. E clar deci pentru orice privitor: Texasul e tinutul dur al celor ce isi iau destinul in propriile maini. Sa ceri cooperarea localnicilor pare inutil. "Daca ajung sa se intalneasca cu mine, o sa se afle la capatul gresit al funiei." Asta e atitudinea unui texan neaos atunci cand e intrebat daca a vazut un dat in urmarire.
Inca din titlu, expresie ce s-ar traduce "Fie ce-o fi", regizorul David Mackenzie isi avertizeaza publicul ca urmeaza sa patrunda intr-o lume dura, unde compasiunea, mila sau moralitatea nu sunt scrise in codul genetic al incapatanatilor localnici. Personajele sunt si ele la fel de indaratnice. Empatizezi cu ele pana la un punct, poti chiar sa le intelegi deciziile si actiunile, dar trebuie sa te delimitezi de violentele gratuite, crime sau comportamentul disctructiv. Nu poti sa te identifici cu nimeni si cu nimic din tot ce apare in peisaj. Sigur nu vei sprijini partea legii, a administratiei, implicit banca, dar nu ai voie sa te pozitionezi nici in tabara razvratitilor. Relatiile create intre cei personificati in acest film sunt si ele tot in tenta personajelor, la fel de confuze si dificile. Oameni reticenti intalnesti la tot pasul in acest tinut arid. Acestia vor refuza colaborarea cu autoritatile, indiferent de fapta ce s-a comis, pentru simplul motiv ca institutiile bancare practica aceasta politica de monopolizare a tuturor proprietatilor ce le pot cadea in maini. E iarasi o decizie imorala dar aparent corecta. Ce sa mai vorbim in vant. E spiritul western in care personajul pozitiv, cel bun pe care trebuie sa-l urmam, sfarseste prin a insira cadavre si intr-o parte si in alta, totul in numele dreptatii si a corectitudinii.
Infruntarea dintre cei doi rangersi e emblematica pentru istoria acestui pamant. Invadatorii si victimele invaziei sunt acum camarazi. cei ce au suferit cel mai mare genocid de pe suprafata acestei planete, indienii, au detinut odata, inainte de venirea strabunicului omului alb, tot ce se vede cu ochii, intregul pamant pe care ocupatorii au venit si si l-au insusit. Acum si lor le este furat, nu printr-un razboi de aceasta data ci prin intermediul bancilor. Drama deposedarilor impinge la gesturi disperate. E Hell Or High Water, e care pe care.
Constructia tip western e un dat in acest film. Nu ai fi avut cum sa filmezi in aceste tinuturi fara sa captezi si spiritul locului, accentul unic al oamenilor de aici sau calaretii ce isi mana cirezile de vite spre locuri mai sigure.
Intorsatura din final, deconspirarea mintii criminale, e oarecum surprinzatoare. Intregul film e intr-o mai mica sau mai mare masura predictibil. Sfarsitul nu avea cum sa faca nota aparte de corpul povestii in sine. Insa nu pot sa spun ca nu am apreciat aceasta alegere de a incheia o astfel de poveste aparte. E vorba totusi de un film unic in peisajul ultimilor ani si de aceea merita toata atentia si aprecierea noastra. Sa speram ca Hell or High Water a fost doar inceputul filmelor ce rostesc cu voce tare realitati actuale, incomode la auz. Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) probabil cea mai buna pelicula dintre toate cele noua nominalizate la premiile Oscar, categoria Best Motion Picture, pare ca preia stafeta de la realizarea regizorului David Mackenzie, continuand scandarile foarte deranjante pentru unele administratiile ce nu doresc astfel de discutii dificile, purtate pe marginea unor probleme spinoase, ce sunt mult prea dificil de remediat si aproape imposibil de eradicat.
Concluzie: Un clasic devenit inca din faza de productie. O provocare la a polemiza pe marginea politicilor monetare nationale ori a istoriei oamenilor locului. Actorii sunt in nota filmului, adica discutabili. Se poate vorbi si de bine daca e sa analizam prestatiile lor, dar la fel de usor se pot aduce si argumente negative. Cei doi serifi: Jeff Bridges si Gil Birmingham, ok. La fel si perechea de nelegiuiti: Chris Pine si Ben Foster in ordinea maeficitatii lor si a rolurilor jucate in compunerea planului de actiune, ok si ei. Restul personalului ce apare e de umplutura. Nota 7,74!

Last edited by alali : 08 Aug 2018 at 04:03.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 21 Aug 2018, 13:14   #239
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Carol sau accesul in culisele lui Far From Heaven (2002)

Carol (2015)
by Todd Haynes


Cu 13 ani in urma, Todd Haynes aducea pe ecarne drama Cathyei, o sotie ce descopera cu stupoare tendintele homosexuale ale sotului ei. In Carol, noua productie a aceluiasi regizor, intram cum s-ar zice, in culisele filmului din 2002 si aflam amanunte la fel de sfasietoare si din perspectiva celui ce nu mai vrea sa isi reprime sentimentele reale doar de dragul etichetei. Si nu e unica reflexie in oglinda a celor doua filme. In zadar vin comentariile lui Haynes care tin sa ne precizeze ca nu exista nimic ce sa lege ambele proiecte, ca ele sunt total diferite.
Da, sunt diferite dar asta nu face ca filmele sa fie doua realizari diametral opuse. Modul in care se conjuga verbele "a interzice", "a se conforma" sau "a iubi", este absolut identic. De la atentia oferita detaliilor constructiilor decorurilor ce recreaza o atmosfera fidela Americii anilor '50, o tara inca extrem de conservatoare si pana la modul in care li se ofera protagonistilor alibiuri pentru impulsurile manifestate, intreaga maniera creationala poarta aceeasi amprenta Todd Haynes. Casatoria Cathyei se destrama in urma deciziei sotului de a renunta la tot pentru a-si urma inima. Carol, o sotie neglijata de un sot ostatic al parerilor unor parinti ce controleaza si dicteaza toate deciziile unui matrimoniu, pare impinsa sa isi gaseasca refugiul in bratele cuiva caruia sa ii pese si de ce simte ea ca femeie. Alibiuri oferite ambelor prezente feminine.
Dar Carol (2015) e mai sensibi si asta se percepe imediat. E rafinat si subtil ca esenta unui parfum scump. E culoare si compozitie ce aminteste de claritatea dar si moderatia tonurilor lucrarilor lui Johannes Vermeer. E clasa si eleganta in aceeasi masura.
Cu o imagine nici calda dar nici rece, (alternanta se produce doar in cazurile extreme), filmului nu ii poti pretinde o nota de distinctie mai elevata in ceea ce inseamna cinematografie. Pictural, fiecare frama in parte nu e departe de a putea fi considerata o opera de arta, un tablou. Din acest punct de vedere, al imaginii si al fotografiei, Carol pare ca poate exista chiar si fara Carol. Societatea pe care o reda cu atata fidelitate, lumea aceea retro, frumusetea din spatele unor tabuuri si restrictii, oamenii aflati in plin proces de emancipare, toate aceste elemente ar fi in stare sa alcatuiasca in orice moment un deocumentar de calitate in sine.
Insasi protagonistele (si aici se pare ca identificam cea mai importanta realizare a acestei pelicule, spun se pare pentru ca desi am urmarit nenumarate interviuri cu Todd Haynes, nu l-am auzit niciodata rostind explicit acest amanunt), devin arhetipuri ale unor categorii ce intra in coliziune in aceasta poveste cu iz revolutionar. Personajul intrepretat de Cate Blanchett, cel ce da si titlul proiectiei, reprezinta partea in mare masura partea conservatoare, clasa mijlocie de sus, daca e sa impartim lumea in acelasi fel cum o facea socilogul Norman Goodman. Bine, poate e fortat de spus ca acest caracter intruchipeaza conservatorismul in interiorul sau, dar cercul in care se invarte, familia, prietenii, totul e din acea mentalitate. Partea de jos a paturii de mijloc, exemplificata aici de Therese, (Rooney Mara), e si tipologia care a dictat schimbarile profunde ce aveau sa vina doar cativa ani mai tarziu, intregul proces culminand cu revolutia sexuala a unei societati tot mai libertine. Eticheta pe care trebuie sa o adopti in public va sfarsi prin anihilarea celor conservatori de catre noua gandire. Era si normal daca e sa privim pondrerea clasei respective in intrega populatie, fata de bucatica privilegiatilor, cei ce pastreaza traditia, un procent infim din acelasi total.
Concluzie: O opera de rafinament, in special pe partea artistica a imaginii si fotografiei. O realizare la cele mai inalte standarde de documentare careia din pacate ii lipseste palpitatia unei intrigi, extraordinarul sau genialul structurii interioare a personajelor. Totul e plat, oarecum banal. E atractie, e descoperire de sine si la final lasa senzatia ca incorporeaza in poveste si ceva iubire. Insa nu contine unicitatea ce sa marcheze noile generatii, ce sa faca realizarea aceasta cinematografica, o lucrare nemuritoare. Cartea aparuta in 1952, cu siguranta ca a avut un impact teribil asupra populatiei unei lumi dominate de practici moralo-religioase asa-zis corecte. Filmul, nu. Nota 7,27!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 28 Sep 2018, 00:00   #240
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Contemplarea femeii, asa cum doar in romanele clasice o mai intalnesti.

La collectionneuse (1967)
.................................................. ..................................by Eric Rohmer




Iata-ne in fata primului tom al operei de mari proportii ce cauta sa identifice seductia feminina, "Farmecele, Capriciile si Sex appeal-ul Evei", avand in loc de prefata shortul La boulangere de Monceau (1962) iar ca introducere mediometrajul La carriere de Suzanne (1963). Scurtmetrajul din '62 e mai mult un exercitiu cu camera de filmat. Interesul nu deriva atat din scenariu cat e asigurat de imaginile cu caracter documentar surprinse dintr-un Paris in plina expansiune, un oras boem si plin de viata, urbe ce cu fiecare anotimp devenea tot mai libertina iar tineretul ce-i curgea pron venele asfaltate, mai nonconformist; Exact perioada in care cinemaul francez cunostea un nou avant. Apar si in acest filmulet cateva intrebari ce strabat transversal toata filmarea. Sunt grinzile pe care s-au construti toate cele 6 povesti morale, asa cum sunt ele grupate si recunosccute acum in lumea filmului. Ultima astfel de interogatie, cea din final, "Oare cat m-o fi asteptat?" creaza si cele mai puternice framantari in constientul unui las, asa cum se proclama insusi naratorul.
Cariera Suzanei, a doua astfel de poveste din cele sase, pare o schita a ceea ce vom vedea in filmul al 3-lea, La Collectionneuse, asta daca e sa tinem cont de anul realizarii acestor lucrari si nu de ordinea peliculelor in boxurile nou lansate, unde filmul aftal acum in discutie e al 4-lea, dupa Ma nuit chez Maud, chiar daca ultimul e terminat in 1969 iar Colectionara in 1967. In realizarea review-ului, eu o sa tin cont de cronologia anilor considerand astfel ca asa se poate observa cu adevarat etapele regizorale pe care autorul le-a parcurs si evolutia viziunii sale artistice.
La Collectionneuse e despre Haydee, (Haydee Politoff), in pofida faptului ca intreaga istorie ne e povestita de personajul masculin Adrien, (Patrick Bauchau), cel ce deturneaza intreaga valoare morala a ceea ce vom vedea. Caracterizarile depreciative la adresa frumoasei frantuzoaice sunt usor de inteles, venind din partea cuiva care doar ravneste la fructul interzis. Revelatoare sunt gandurile referitoare la Suzane, ce si incheie filmul, moment in care Bertrand recunoaste ca cea pentru care simtea doar mila, e acum vesela si ca ea e cea care i-a invins pe ei toti chiar inaintea liniei de finish.



Toata situatia din La Collectionneuse iti poate lasa gustul unui tratament misogin. Ideea unei lumi a barbatilor care controleaza femeia dupa bunul plac, e de cateva ori rostita chiar si prin cuvinte. "Va face tot ce eu ii spun" ii zice Adrien colectionarului de antichitati chinezesti; "Ma culc cu tine cand vreau eu. / inca din prima clipa cand am vazut-o am si facut dragoste cu ea.", cuvinte aruncate cu dispret de celalalt personaj masculuin, Daniel, (Daniel Pommereulle), doar pentru a lasa impresia unei superioritati indiscutabile a lor, a barbatilor asupra lui Haydee.
Personajul feminin e altfel structurat. Fara inhibitii, mult mai matura decat partenerii cu care imparte aceeasi casa, ea isi asuma propriul comportament, nesfiindu-se de actiunile intreprinse. Spre deosebire, Adrien, un pseudo-filosof autointitulat artist, cauta o justificare care sa scuze modul parazitar in care isi duce existenta, incercand sa transforme in ceva nobil statutul de cersetor - catalogare facuta de catre bogatul amic. Cu toate argumentatiile gasite, motivari menite sa-l convinga mai intai pe el si apoi pe interlocutor, concluzia e clara. Asa-zisul artist duce o viata fara niciun tel sau viitor.
Filmul lui Rohmer e minunat in primul rand datorita prezentei lui Haydee Politoff. Modul in care camera o contempla in deschiderea proiectiei, vorbeste de la sine despre veneratia pe care regizorul o confera femeii. Inregistrarea pare o mangaiere in care nu exista contact fizic, o soarbere din priviri. Iar cand spun privit, nu ma refer la acel gen de admiratie ci la o dorinta febrila, la pofta carnala si dorinta pacatoasa. Asta simti in mai toate momentele in care obiectivul de filmat surprinde prim-planuri cu parti din trupul voluptos al zeitei-muza. Femeie sa fii si tot vei simti erotismul acelor imagini.
Peisajele, minutios selectate si de multe ori redate in doua-trei cadre distincte, doar pentru a descrie mirificul locatiei, potenteaza senzualul. Soarele atinge pielea asa cum ar fi vrut insusi Adrien sa o faca. Pe langa prezenta inefabila si panorama, al treilea punct de interes il reprezinta caracterul meditativ al gandurilor narate. De aici si factura morala a naratiunii. Decizia ultima luata de Adrien nu inseamna automat si preluarea puterii. In fond, el e cel ce oscileaza intre diferite stari. Haydee isi continua linia comportamentala tipica personajului ei. Ca e morala, imorala, scandaloasa, o priveste doar pe ea.
Concluzie: O realizare de roman, o analiza demna de o lucrare de specialitate si o neascunsa adoratie fata de femeie din partea lui Rohmer. Nicicand o EA nu a fost mai jignita prin monologuri venite din partea unor personaje de calitate indoielnica, dar nici mai divinizata prin imagini demne de un indragostit iremediabil. Nota 7,99!

Last edited by alali : 28 Sep 2018 at 00:03.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 03:51.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells