Go Back   Cinemagia Forum > Totul despre filme > Film in general

Reply
 
Thread Tools Search this Thread
Old 19 Feb 2017, 13:59   #201
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Esti singurul user care are contributii constante si interesante pe forumul asta si "intreaga comunitate Cinemagia Forum " (eu?!) iti este recunoscatoare pentru asta. Nu sunt ironic cand spun asta si nu am fost nici cand am zis ca replica mea e meschina din mai multe puncte de vedere.
Dar cred ca genul asta de greseala e simptomatica pentru o problema mai generala pe care o ai (parca si Mercutio ti-a atras odata atentia cu privire la ea, dar nu cred ca o sa incerc sa o explic acum) si nu doar o simpla "eroare de logica". Eu unul m-am mai lovit de ea in discutia "aia" dintre noi...de aici si iritarea pe care mi-a produs-o... de aici si discutia asta care nu ar trebui sa aiba loc pe topicul asta but what the hell, oricum e prea multa liniste pe forum.
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 19 Feb 2017, 22:15   #202
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Asa e White. Forumul este al nostru Sa ne facem de cap ca doar suntem singuri (care mai posteaza).

Si acum terminand-o cu glumele, sa revenim la discutia serioasa pe care ai lansat-o. Chestia cu dubla negatie nu imi aduc aminte sa mi-o mai fi identificat cineva. Daca a facut-o (si vreau dovezi ), chiar nu am sesizat-o. Oricum, sper sa nu fi fost cazul si sa nu ma mai fi impiedicat si inainte in asa hal de propriile-mi ganduri. Dar si daca... nu e un capat de tara. Omul cat traieste invata.

Legat de o alta discutie a noastra, ea, polemica, nu avea nicio legatura cu o astfel de constructie nastrusnica. Pur si simplu discutam atunci daca un film e sau nu e optimist. Sau, ma rog, daca se poate sau nu privi astfel acea pelicula. Deci, nici o legatura cu cazul de fata.
Eu acolo mi-am sustinut punctu de vedere cu argumente "direct de la sursa". Adica na, citate cu subiect si predicat. Ba am inserat si complementele circunstantiale de loc si timp, specificand cand si unde au fost facute acele afirmatii.

Si in final, trebuie sa imi cer scuze pentru tonul sarcastic pe care l-am folosit in ultimul post. Am considerat ca acea formulare "comentariu meschin" se refera la review-ul meu si ca ar fi fost un atac nejustificat la ceea ce scrisesem. Acum am inteles si interpretarea celor scrise de tine, nu doar ceea ce mi s-a parut mie ca ar fi. Sorry man! Am luat-o personal si am reactionat sub impulsul momentului.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Mar 2017, 12:20   #203
White1
Guru
 
White1
 
Join Date: Apr 2010
Posts: 1,621
Problema mai generala la care ma refeream nu are legatura nici cu logica formularilor nici cu greseli gramaticale specifice (din astea am si eu destule) ci cu o anumita caracteristica a stilului textelor tale: e cateodata prea incarcat, hiperbolico-exaltat sau, ca sa citez un clasic nu-foarte-regretat al forumului, "prolix si stufos". Mercutio a formulat asa: "incearca sa fii mai atent la ce inseamna termenii pe care ii introduci, decat la retorica, pentru ca produci confuzii." (e in discutia despre The Killing of A Chinese Bookie din cadrul Turneului Iconoclast, daca nu ma crezi pe cuvant ). Am senzatia ca din cand in cand victima respectivelor "confuzii" esti chiar tu.

Ma confunzi cu userul Klute ceea ce pentru mine e in aceeasi masura imbucurator (Klute are un nivel de coerenta in exprimare mult mai ridicat decat al meu) si deprimant (of, credeam ca am capatat destula individualitate in ochii tai).
__________________
"Miserableness is like a small germ I’ve had inside me as long as I can remember. And sometimes it starts wriggling."
White1 is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 05 Mar 2017, 14:14   #204
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
White, klute, la fel de dragi imi sunteti amandoi. De asta nu fac diferenta intre voi. (demonstratia clara ca nu am parti-pris-uri)
Legat de turneul de care vb si de filmul lui Cassavetes, asa cum m-am exprimat la acea vreme si cu riscul de a ma repeta, nu mi s-a parut o capodopera pentru ca nu cred ca este. Indiferent ce incerca sa imi exemplifice Mercutio legat de lentile, de unghiuri de filmare, de luminozitate, si alte chestii stric tehnice, consider ca filmul falseaza chiar acolo unde incearca sa isi asigure puctul forte. Senzatia realitatii sumbre, petrecute la lumina serii, a unui misterios si obscur patron de club de noapte. Iar Ben Gazzara nu reuseste sa exprime toata acea aura de credibilitate grosiera si usor misterioasa pe care ar fi trebuit sa o aiba personajul sau. Sa nu mai spun de final care imi aduce aminte de Nicolaescu cu al sau Miclovan si cu "un fleac, m-au ciuruit". Nu gasesc nimic fascinant la o astfel de abordare si la astfel de caractere intruchipate in imagini. Dar e pur si simplu parerea mea. Si asta nu voia sa accepte sub nicio forma Mercutio. Ca nu m-a prins acel film. Asa cum nu am gustat deloc Indagine su un cittadino al di sopra di ogni sospetto, cu al sau aer satiric. Obositor si exagerat pentru mine
Si nu sunt singurul care vede, cel putin primul film, cel despre care faci vorbire, ca pe un esec. Mie imi place ca dupa ce vad un film sa caut indicii direct de la cei implicati. Asta ca un exercitiu, sa vad daca am pierdut ceva, daca am rastalmacit ceva intr-o maniera gresita. Si aici, surpriza, Gazzara insusi considera produsul finit ca pe un imens insucces declarandu-se dezamagit de rezultat. Cassavetes insusi nu reuseste sa ii contureze o forma finala si il lanseaza de mai multe ori in diferite versiuni total schimbate si cu zeci de minute de material taiat. Vincent Canby, o parere autorizata si pe care o mai cunsult din cand in cand, considera si el acest film un esec de proportii, confuz si debil. Iar cand ai un asa spate, mai ca prinzi aripi nu?

Legat de exaltarea posturilor, daca ea nu ar fi, nimic nu ar fi. Probabil ca acest gen de abordare ma defineste. Daca ceva imi place, o savurez ca pe o delicatesa. Daca gasesc parti bune, secvente, idei, incerc sa le amplific si sa ma bucur de momente. Dar daca ceva iese total din rapoarte, ale mele standarde, eu iau si eu pe camp dupa ea. In plus, titulatura sub care postez sugereaza clar ca e vorba de pareri si nu de critica. Nu sunt critic si nu imi propun sa devin. Imi place filmul si imi place sa discut depre el. Mai ales atunci cand auzi si alte pareri ce iti deschid noi orizonturi de intelegere si interpretare.

Ps. Astfel de discutii ma binedispun si contribuie mult la analizele viitoare. Cu atat mai mult cu cat sunt facute aici, in public si anima si forumul.
White, (diferit de klute), Iti lansez si tie provocarea sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun. Nu mai spun de criticul site-ului care vede melodrama la tot pasul.

Last edited by alali : 05 Mar 2017 at 14:25.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 12 Mar 2017, 17:11   #205
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Maturizare? Nicidecum! Acutizarea sentimentului de singuratate? Cu siguranta!

Moonlight (2016)



Moonlight (2016) este filmul unei dureroase boli ce contamineaza tot mai multi oameni ai zilele noastre: singuratatea. Structurat exact ca si un spectacol de opera, pelicula e compusa din 3 acte. Totul insa incepe asa cum ii sta bine unei compozitii de autor, cu o uvertura de scurta durata in care doar avem timp sa-l intalnim pe tacutul pusti ce va fi sub diferite forme, ghidul nostru in aceasta lume a strazii. Incepe actul I.
Little (Alex Hibbert), Chiron (Ashton Sanders)si Black (Trevante Rhodes) sunt cele trei chipuri care personifica acest caracter principal al povestii noastre. Daca pe pusti nu poti decat sa-l lauzi, el interpretand magistral un rol greu, expresiv si cu mare expunere, Black mi s-a parut foarte bine ales. Are acest Trevante Rhodes ceva al lui in priviri si in comportament incat m-a fascinat aparitia sa din acest film. Despre adolescentul Chiron, nu prea mi-am format o parere, sau ma rog, prefer sa mi-o pastrez pentru mine. El trece destul de neobservat; isi face treaba si gata. Singurul plus e ca ne-a razbunat prin acel scaun rupt de spatele insuportabilului coleg de clasa. Scena aia chiar ca a meritat. Din sala am auzit doar exclamatii de multumire si vorbe de sustinere care concluzionau la modul "chiar o merita!" sau "in sfarsit!"
Multi au concluzionat ca Moonlight este un film al maturizarii. Pe ce anume si-au argumentat oare acesti oameni catalogarea? Cand Chiron este un personaj complex insa stagneaza pe plan emotional, fiind unul si acelasi din copilarie pana la maturitate. Nu in asta consta toata discutia din restaurant cand Kevin ii replică lui Black că desi nu-l vazuse de mai bine de 10 ani, inca il cunoaste si il intelege pentru ca in realitate, nu s-a schimbat deloc? Poate ca cei care vad un parcurs initiatic, un drum al maturizarii se lasa pacaliti doar de transformarea fizica, care da, este spectaculoasa. Dar in spatele acestei schimbari radicale zace acelasi timid pusti, tacut si care e dispus sa asculte si sa ierte asa cum o face si cu maica-sa la clinica de dezintoxicare. Insa la nivel sentimental, Chiron este acelasi inocent ce nu a evoluat deloc. Ce cu adevarat se maturizeaza sau mai bine zis se matureaza in aceasta poveste de viata este sentimentul de goliciune si singuratate. El se simte inca din debutul peliculei si se cronicizeaza sub ochii nosti. Aidoma unei boli, cresterea exponentiala a acestei tulburari interioare a unui om, macina pe tacute persoana in care si-a gasit locas, unicul tratament disponibil fiind un umar pe care sa te poti sprijini si o persoana alaturi de care sa poti sa redevi tu insuti. Iar daca simti nevoia sa iti transformi intreaga viata, intreaga suferinta, propria persoana intr-o lacrima, intr-o picatura de apa si sa vrei sa te pierzi in imensul ocean al uitarii, sa nu iti fie jena sa o faci.
O particularitate a filmului este "inramarea vizibilului". Cu totul neobisnuita ca focalizare si cu cadre miscate sau care nu cuprind tot ce se intampla, de multe ori pierzandu-se o buna parte din locul unde se desfasoara actiunea sau din personaje (vezi scena inotului sau scena tavalelii din copilarie), impresia e ca asisti la o filmare haotica, din mana si care iti solicita la maximum atentia. Dar acest tertip are logica lui si da roade intrucat astfel concentrat nu ai cum sa nu participi alaturi de protagonist si sa il insotesti prin toate cele 3 etape ale evolutiei sale in drumu spre maturitate. Atentie, am spus maturitate nu maturizare!
Si imaginea are o finisare la fel de grosolana. Lumini care se reflecta mai tot timpul in lentila obiectivului sau cu tot felul de obiecte care la o expunere fara "aditivi" (adica fara filtre pretentioase si sofisticate adaugate filmarii) , se resfrang in camera si creaza un aspect de documentar. Iar asta se simte foarte bine, accentuand senzatia de real si de plauzibil a ceea ce vezi.
Tot la capitolul imagine sa remarcam multitudinea de cadre ce beneficiaza de un colorit suprarealist. Astfel nu mai e vorba despre o rasa anume, ci despre oameni albastrii, violeti, movi sau alte nuante obtinute prin expunerea la diferite nunante si intensitati ale luminii. Artificial artistic, dar daca sprijina teoria din titlu..., ce putem face?
Ca si un mic minus, meschin si carcotas, as pune aceasta latura sentimental-umana a traficantului de stupefiante. Fortata si nu prea, vina si mustrarile de constiinta sunt parte a povestii. Nu neg ca si acesti "comercianti" sunt oameni, dar parca prea li se ingroseaza aceasta latura in povestea noastra.
Concluzie: Un film de viata, cu o filozofie de analizat si la care merita meditat, real si interesant. Nota 8,58!

Ps. Am parcurs un comentariu al lui CTP, personaj pe care il gasesc interesant in materie de pareri pe care le emite, dar de data asta, analiza lui si "cumulul" de dramatism pe care il identifica in acest scenariu, nu l-am inteles. Negru, traficant de droguri si homosexual este pentru dnul Popescu ceva exagerat. Sa fie varsta cea ce il plaseaza pe respectabilul domn in afara peisajului? A mai fost un episod similar in aceste zile, cel al telefoanelor cu lanterne in care un alt domn nu intelegea de unde atatea astfel de dispozitive la un loc...
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 12 Mar 2017, 19:58   #206
rvn
Scorpia cinefiscalitatii
 
rvn
 
Join Date: Jun 2009
Posts: 4,621
Originally Posted by alali:
sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun.
ete! sunt multi care-l considera la fel, chiar daca nu si-au postat aici parerile.au facut-o, sunt sigura, in alte locuri, mai "vanzolite". totul se rezuma la conexiune.
rvn is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Mar 2017, 00:38   #207
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Originally Posted by rvn:
Originally Posted by alali:
sa discuti despre Moonlight pentru ca deocamdata, sunt cam singurul care a vazut in el un film bun spre foarte bun.
ete! sunt multi care-l considera la fel, chiar daca nu si-au postat aici parerile.au facut-o, sunt sigura, in alte locuri, mai "vanzolite". totul se rezuma la conexiune.
postarea era strict pentru acest loc. Doar nu am scris aici ca sa ma plang de nu stiu ce blog pe care il frecventezi tu, un loc cu public elitist, trendi si numeros, dupa cum spui singura. Unii mai fara "conexiuni" raman pe baricade.
Plus ca parerea "criticului" de serviciu e ... zdrobitoare.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 18 Mar 2017, 13:26   #208
rvn
Scorpia cinefiscalitatii
 
rvn
 
Join Date: Jun 2009
Posts: 4,621
Originally Posted by alali:
e nu stiu ce blog pe care il frecventezi tu, un loc cu public elitist, trendi si numeros, dupa cum spui singura..
n-ai nimerit. nu frecventez nici un blog.
rvn is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 24 Mar 2017, 20:39   #209
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Din stiluri diferite, Julia Ducournau obtine un debut de invidiat.

Grave (2016)



Un sandwich realizat dintr-o felie de Ginger Snaps (2000), la mijloc putin Ôdishon (1999) si felia care inchide, Låt den rätte komma in (2008), are ca rezultat un surprinzator fel de mancare cu o savoare noua, diferita, exotica chiar. Raw sau Grave sau Crudo, titulatura sub care l-am vazut eu, este un film aparte, demn reprezentant al genului gore.
Daca e de recomandari, desi am mari retineri, filmul neadresandu-se oricui, il recomand ca pe o productie reusita, cu un aer nou si oarecum unic in peisaj. Dar vegetarienilor e clar ca nu li se adreseaza; nici celor slabi de inger; nici celor care nu pot sa priveasca la televizor o operatie de orice fel sau macar o amputare cat de mica. Si pentru ca am patit-o pe pielea mea, nu-l recomand nici celor care consuma pop-corn in timpul vizionarii, pentru ca la un moment dat, consumul de floricele se va suprapune episodului de hranire al protagonistei noastre si, credeti-ma pe cuvant, nu va doriti asa ceva.
Faceam la inceput o lista de ingrediente din care pare sa fie compus acest film. Daca ar fi combinat toate senzatiile celor 3 filme pomenite, cu siguranta ca am fi asistat la o capodopera. Nu e cazul sa ridicam expectativele atat de sus. Raw are influente si idei preluate din cele trei, dar nu are si motivatia sau rezultatul acelora. Incepe cam ca si Ginger Snap, nonconformist, rebel si contemporan. Doua surori, desi in realitate doar pe cea mai mica o vedem in prima parte de film, care e clar, au ceva ciudat pe care nu esti capabil sa-l numesti. Din Audition preia tensiunea ce se acumuleaza din dozarea insuportabilului. Muzica sau mai bine zis semnalele sonore care cresc spre tonuri asurzitoare ajuta si ea la incarcare. Let the Right on In pentru simplul fapt ca e altfel decat predecesorii sai. Original si imprevizibil, filmul regizoarei Julia Ducournau exceleaza la modul cum reuseste sa amane incaperea actiunii. Toate evenimentele pregatesc declansarea intolerabilului, dar el pare ca nu se va mai produce niciodata.
Minusul pe care l-am sesizat si care a trasat tuse pe care nu mi le-as fi dorit in peisaj a fost dat de cateva scene ce nu isi aveau rost in economia povestii. Am incercat sa le inteleg rostul dandu-le tot felul de semnificatii, dar la final, inca tind sa cred ca filmul ar fi fost mai bun fara ele. Doar doua astfel de inutilitati am sa reamintesc aici: acea reminescenta de secventa cu cainele pe masa de autopsie de pe care zboara cearsaful. Care e logica si rostul ei? Plus ca tehnica de realizare este de un neprofesionalism cras. Mai ca se vede ata cu care este realizata acea dezvelire a lesului. Impardonabil! Apoi mai e acea scena din fata oglinzii in care mezina Justine, (Garance Marillier), simte nevoia sa-si linga reflexia. Explicatia ca prin acest gest se incearca adancirea complexitatii personajului acesteia, merge pana la un punct. Oricum tanara era evident intr-un pericol iminent de derapaj, iar aceasta situatie noua nu aduce nimic nou, doar transforma eroina aflata intr-o continua lupta cu sine, intr-o panarama de joasa speta. De ce ai dori asta cand pe tot parcursul povestii, atata inainte de acest episod cat si dupa, te chinui sa arati conflictul launtric in care ti se zbate protagonistul? Orcium, eu am incercat si reusit, sa-mi sterg acele momente din cronologie si astfel am obtinut un film bun.
Despre faptul ca din sala de cinema au fost spectatori care au simtit nevoia sa renunte la vizionare sau despre duritatea anumitor imagini s-a mai scris. E real si nu e nicio exagerare cum a fost in cazul altor filme despre care s-a vorbit la fel.
Filmul se incheie apoteotic. Finalul este ceea ce salta pelicula de la una altfel decat celelalte, la una chiar buna. Desi e usor de stiut acel deznodamant, el venind anticipat si logic, modul cum este el prezentat merita toate laudele. Este unul dintre finalurile reusite de film, atat dpdv al deznodamantului dar si ca montaj si regizare. Pana si genericul final are culoare si timpul de intrare foarte bine sincronizat.
Concluzie: Un film recomandat, dar pe riscul fiecaruia. Nota 8.00!

Ps. Mai citeam undeva cum ca filmul surprinde decadera unei tinere in patima alcoolului, printre multe alte vicii ce au fost enumerate acolo. Respectivul, e clar, nu a inteles nimic din gesturile disperate prin care protagonista incearca sa-si invinga pornirile, pofte care o oripilau, si mai ales durerile ce o faceau sa se zvarcoleasca in timpul somnului; practic, sa-si infraneze foamea.

Last edited by alali : 08 Apr 2017 at 15:08.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 Apr 2017, 11:40   #210
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Cele mai naive si frivole ganduri au iscat cel mai devastator seism...



À bout de souffle (1960) aka Breathless (1960)



Dezordonatul genial al cinematografiei, Godard este acel nihilist ce a distrus orice norma si orice regula ce guvernau realizarea unui film pana in acel moment. Nu o sa incerc aici sa fac o prezentare a activitatii acestui regizor. Nici macar o epitoma a activitatii sale. Dar pentru o incursiune in universul protestant al "celui mai impertinent" cineast, trebuie obligatoriu mentionata si activitatea sa de critic de film, mai ales cea din perioada '56-'65, cand adus de Bazin la Cahier du Cinema, a avut privilejul sa ii aiba camarazi pe Truffaut, Rivette, Chabrol sau Rohmer. Desi cei enumerati sunt si cei care au reprezentat La Nouvelle Vague - Noul Val al cinematografiei franceze -, Godard este, de departe, cel mai revolutinoar si mai vehement dintre ei, operele sale de inceput, redand ad litteram, manifestul acestui curent de afront la vechiul stil de a face film.
Curiosii care au avut un cat de mic contact cu articolele sale, "Godard on Godard" a lui T. Milne fiind si cea mai accesibila sursa pentru documentare, au putut sesiza probabil si stilul usor haotic, (referire stricta la perioada mai sus amintita), al articolelor sale. Idei sclipitoare terminate prin saltul la altele la fel de interesante; inserari si imperecheri cu tot felul de trimiteri spre productii similare, cat si spre alte domenii ale artei, si multe alte astfel de digresiuni si fragmentari ale gandurilor nelinistitului si foarte tanarului critic.
La fel e si À bout de souffle (1960), lungmetrajul de debut. Tot scenariul pare structurat ca un interviu, fiind probabil cel mai apropiat exemplu de film realizat in stil Cinema Verite autentic, avand un pronuntat caracter de documentar. Pare ca regizorul si-a continuat seria de texte publicate pana atunci doar in paginile revistelor cu care colabora, el avand dealtfel la activ si critici structurate astfel incat par ca redau dialoguri avute cu diferiti interlocutori, pe marginea unui subiect anume sau a unui film in particular.
La finalizare, Breathless, caci asa e cunoscuta pelicula in versiunea engleza, avea aprox. 3 ore. Godard a cerut sfaturi de cum sa ii reduca din dimensiune, iar insusi Melville i-a sugerat sa elimine scenele inutile, ce nu aduc nimic contributiv povestii. Insa impulsivul rebel a comis o alta nefacuta, decupand in interiorul unui cadru. Asa au aparut acele salturi, jumps cut-uri cum mai sunt ele numite, montaje cu materiale scurte, de ordinul secundelor, atat de utilizate astazi in realizarea spoturilor publicitare tv.
Faptul ca acest efect de salt temporal s-a creat intamplator, el nefiind scontat ca rezultat la inceputul realizarii acestui proiect, nu scade cu nimic din meritele vizionare ale regizorului. Era in fiinta acestui copil prodigios, toata aceasta agitatie si neliniste ce i-au caracterizat in fapt, intreaga opera si activitate. Truffaut consemneaza in memoriile sale ca "ceea ce l-a impresionat cel mai puternic... a fost rapacitatea cu care acest tanar de 20 de ani absorbea informatiile." Mai spune el ca "daca se afla la cineva in vizita, deschidea si 40 de carti din care citea prima si ultima pagina". Cand vine vorba de filme, acelasi Truffaut isi aminteste ca "iubea cinemaul la fel ca oricare dintre noi, doar ca el era capabil ca in aceeasi dupa-amiaza sa vada cate 15 minute din 5 filme diferite".
Titlul peliculei de debut pare ca incearca sa surprinda toata aceasta repezeala ce il defineste pe cineastul francez. "Cu sufletul la gura" sau "Fara suflare" - ori ideal rastalmacit "Pe Nerasuflate" -, este descrierea perfecta si a personajelor angajate in discutii haotice despre lucruri curente, banale si fara consistenta. Nici legatura intre conversatii nu e o necesitate in aceasta productie de autor. Temele dialogurilor sunt date de lucruri frivole si neimportante, incepand cu cele mai banale gesturi cum ar fi grimasele facute in fata oglinzii din baie si mergand pana la cele mai tabu subiecte exprimate pe ecran, cum ar fi sexul libertin, relatiile multiple sau crima fara remuscari. Conversatii absolut neobisnuite pana la acea vreme. Si cand vine vorba de felul in care sunt atacate aceste subiecte in timpul discutiilor, maniera dezinhibata, lipsa de seriozitate si teatralitatea interpretativa exagerata, fac din acest film unul imposibil de imaginat macar pentru anul in care a avut lansarea pe marele ecran. Si totusi, cel lipsit de scrupule asa cum il cataloga o parte a presei vremurilor sale, a propus publicului larg aceasta creatie iesita din tipare.
Ca o paranteza la tema publicitara si a prezentei materialelor stil reclama in productiile acestui regizor, sunt diferite analize care aprofundeaza tot acest subiect ce transcede intreaga creatie a maestrului, lucrari care desconspirand modul si grija pe care Godard o aloca creari acestor materiale atat de importante pentru el. Toate revistele si articolele ce apar in prim-plan sau afisele, pozele si prezentarile de diferite "marci" inventate, sunt minutios analizate si construite. Godard chiar marturisea ca desi cumpara toate ziarele existente pe piata in fiecare zi, citeste de multe ori doar portiunile ce sunt dedicate reclamelor, acestea fiind in viziunea sa, singurele elemente care iti pot dezvalui modul in care o societate evolueaza, tendintele si directia spre care se va merge in viitor si pasii ce s-au facut in trecut pentru a ajunge la prezentul atat de familiar tuturor. Practic, patrulaterele comerciale erau pentru regizorul francez, cel mai precis manometru ce ii puteau indica starea actuala a lumii reale.
Concluzie: Despre gandirea si filosofia filmica a lui Godard s-au scris numeroase lucrari si inca continua sa faca obiect de studiu pentru specialisti. A bout de souffle este compendiumul tuturor acelor euforii tineresti, idei si credinte ce promovau disparitia oricaror norme si prejudecati, iar importanta filmului pentru evolutia miscarii cinematografice post Breathless este incomensurabila. Nu are poveste decat la nivel de schita iar improvizatia reprezinta regula numarul 1 in aceasta constructie. Nu are nici suspans sau punct culminant desi ofera un deznodamant doar ca sa bifeze si sa implineasca toate momentele subiectului. Tot ce inseamna fond este sacrificat in numele formei si al ideii, o idee de schimbare radicala a tot ce a existat pana atunci. Nota 7,50 pentru produs, nota 10 pentru tsunamiul declansat.

Last edited by alali : 14 Apr 2017 at 17:01.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 01 May 2017, 22:41   #211
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Galactici din viitor, nostalgici ai anilor 70 + fascinantul Goot, cel atat de guraliv

ca tot suntem sub zodia gardienilor in aceste saptamani, o readucere aminte a ceea ce a fost prima parte.



Guardians of the Galaxy (2014)



Iata asadar ca au aparut niste demni urmasi ai lui Iron Man, Spider Man sau ai super-eroilor din The Avengers. Gardienii Galaxiei sunt o combinatie surprinzator de placuta intre infractionalitate, trecut tumultuos, loialitate si umor. Dar nu acel umor provenit din glume sau gag-uri. Ala nu asigura o calitate certa si de durata. Comicul acestui film vine din combinatia dintre caracterul introvertit al fiecarui personaj ce accepta o colaborare corecta de dragul grupului si care nu vrea in ruptul capului sa se schimbe sau sa se dezica de ceea ce a fost si inca este si caracterul misiunii ce cere o doza uriasa de altruism, atitudine deloc specifica dubioaselor personaje. E conjunctura ce va da o nota de amuzament oricarei situatii, fara sa mai fie nevoie de improvizatie sau de prea multe cuvinte.
Realitate sau plauzibilitate pentru evenimente, fie ele chiar petrecute intr-un viitor indepartat si cu care ne-a obisnuit Marvel pana la acest film? Cui ii pasa de acest aspect! Cei 5 sunt eroii spatiului nemarginit, nu se supun asadar regulilor si principiilor care guverneaza viata pe pamant. Iar noi suntem alaturi de ei pentru ca, pur si simplu, ne plac aceste personaje. Au ceva ce nu se poate intelege decat insontindu-i si lasandu-i sa actioneze asupra ta. Sa isi exercite numarul de magie, iar atractia cu siguranta nu va intarzia sa apara.
Povestea e fantastica si cam atat. Prin faptul ca ea ne poarta imaginatia prin locuri imposibile, e suficienta. Planetele abandonate, minele din interiorul craniilor unor fiinte celeste sau inchisorile spatiale unde se aduna toata scursura universului, toate sunt extrem de bine realizate, avand un echilibru corect intre umbra si lumina. Exact in nota personajelor despre care am si vorbit.
Atentia la detalii pe care o arata echipa tehnica si nu numai ea, e incredibila. Machiajul e o arta in sine aici. Ore intregi pierdute zilnic pentru ca Drax sau Gamora sa arate impecabil.
Efectele sunt sarea si piperul filmului. Fiind in fond un S.F. de aventura intergalactic, spectatorul asteapta sa vada la tot pasul nemaivazutul, imposibilul si inimaginabiul. Si nu va astepta prea mult, nefiind dezamagit de ceea ce ii va oferi filmul. Pacat de efectul 3D pentru care m-am si agitat sa ajung la cinema. Chiar vazusem un trailer pe care cinemaul il proiectase inaintea unui alt film si am ramas uluit de cum a fost realizat efectul de adancime si spatialitate. Eram sigur ca voi asista la cel mai bun film de acest tip. Insa porverbul ca: la pomul laudat sa nu te duci cu sacul, s-a adeverit inca o data. Inceputul e demential din acest punct de vedere, dar se stinge repede... Scenele de lupta sunt tot un hibrid intre 2D si 3D, iar spre final, cu greu iti mai aduci aminte de ce ai ochelarii pe nas. Bineinteles ca fara ei vezi un film incetosat, asa ca se dovedesc obligatorii. Dar asta ajunge pe final sa fie unicul rol al ochelarilor, sa faca sa devina imaginea clara si nimic mai mult.
Muzica trebuie sa aiba un paragraf propriu pentru ca prin ea se incearca si o educare a noii generatii de cinefili. Ei afla ca a existat muzica si inainte de a se fi nascut si mai ales cantata de alti artisti decat de cei cu care s-au obisnuit si pe care ii venereaza, adolescenti din randurile lor. Un "Come and Get Your Love" a celor de la Redbone, cantec lansat in 1973 ce deschide intr-un mod fantastic actiunea filmului, iata ca poate fi cool si peste 40 de ani. Si nu se opreste aici cel ce a gandit coloana sonora ca un omagiu adus muzicii anilor '70. Introducand melodia celor de la Jackson 5, "I Want You Back", practic ii invata pe cei mai tineri spectatori ca Michael Jackson a cantat si inainte de a deveni solist; un soc probabil pentru cei ce il cunosc ca un star alb al muzicii pop sa il vada in aceasta ipostaza pe rege. Despre "Hooked On A Feeling" - Blue Swede, mai are rost sa mai vb? A ajuns sa se identifice cu imaginea celor 5 personaje si asta nu e rau. Interesant in modul in care este servita aceasta doza nostalgica de muzica e faptul ca ea vine pe un suport total necunoscut adolescentilor acestor timpuri: caseta audio. Un dispozitiv straniu, dintr-un trecut indepartat este inca folosit in viitor, la multi ani lumina de la aparitia lui: walkman-ul, unicul capabil sa redea toata aceasta muzica nemuritoare de pe misterioasa banda magnetica.
Concluzie: O inspirata combinatie de retro cu prezentul si chiar cu viitorul. O poveste numai buna pentru ca personajele sa se dezvolte si sa se faca cunoscute si indragite. Ajuta si atmosfera sumbra, perfect creata, dar si coloana sonora impecabila. Filmul a fost bun, iar pentru genul lui eu cred ca e crème de la crème. Nota 7,88! Frumos!

Ps. I am Groot! I am, Groot! I, am Groot!

Last edited by alali : 01 May 2017 at 22:44.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 08 May 2017, 01:41   #212
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Cele 12 portrete ale aceleiasi drame.



Vivre sa vie: Film en douze tableaux (1962)


Este filmul manual ce iti exemplifica perfect necesitatea unei revizionari inainte de a incepe sa arunci cu pareri sau presupuneri de ce anume crezi ca s-a dorit sa se transmita sau de ce anume crezi ca s-a intamplat in ce tocmai ai vazut pe ecran. De mult nu am mai trait o senzatie atat de intensa de drama genuina, cum am simtit acum, revazand genericul de inceput al acestui film. Stiind deznodamantul, stiind povestea si modul in care ea se va dezlega, portretul Nanei, (Anna Karina), suprapus peste compozitia Vivre Sa Vie a lui MICHEL LEGRAND iti smulge inima din loc prin anticiparea destinul tragic al frumoasei eroine. O astfel de emotie nu ai cum sa o incerci "la prima aruncatura de ochi" deoarece nu cunosti finalitatea a ceea ce vei vedea, iar o intuire a sfarsitului, cand vine vorba de realizarile lui Godard, iese din calcul.
Revizionarea este practic dictata si de spoilerele ce sunt introduse permanent pe parcursul proiectiei. Acele titluri ale tablourilor filmului, 12 la numar, dezvaluie cam tot ce ar putea sa genereze suspans si tensiune. De ce? Pentru ca aceasta creatie nu traieste prin clasicul stil de intriga. Nu conteaza daca urmatorii pasi sunt cunoscuti, importanta e captarea, intelegerea si analizarea cat mai aproape de real a vietii, un tip anume de viata, viata Nanei si numai viata ei.
Cadrele sunt lungi, fara taieturi repetate, iar cand necesitatea o cere, decupajele sunt line si nederanjante. Dialogurile sunt si ele inchegate, cu scop precis si cu rost in conturarea eroinei. Parca nu vorbim despre Jean-Luc, nu? Nimicurile din primele doua filme au acum greutate si sunt adevarate tratate de filosofie. Prin ele, Nana isi umple un contur pe care pana atunci doar si l-a schitat personajul sau.
Godard reuseste prin tablourile sale sa creeze un personaj palpabil, pe care sa-l putem compatimi, anuland in acelasi timp caracterul critic moralizator, atat cat exista el in fiecare dintre noi. Diminuand premisele pana aproape de negarea lor, nici un spectator nu stationeaza in analiza personajului Nana prin prisma informatiilor de inceput pe care ni le ofera filmul. Este o mama care si-a abandonat caminul, sotul, copilul, in cautatea implinirii visului de a deveni actrita. Nici macar greutatile si lipsa unui acoperis nu o determina sa revina acasa. Ea cauta fericirea, iar Godard reuseste purificarea acestui caracter de tot ce este denigrant si injositor, redand-o publicului ca pe o faptura nefericita, capabila sa isi asume viata asa cum si-a creat-o, dar si care nazuieste spre mai mult, mult mai mult. Fericirea poate insemna bani iar asta risca sa ii transforme eroina intr-o faptura superficiala si materialista? Nu conteaza. Tabloul se schimba si personajul evolueaza.
Muzica e sublima; desi intrerupta de nenumarate ori, ea isi continua firul melancolic, vaietul plans, marsul funebru ce o bantuie pe frumoasa muza chiar de la prima secventa. E destin, e coincidenta sau e alegere constienta asa cum spune Nana despre responsabilitatea fiecarei actiuni, a fiecarui gest pe care il face? Probabil toate la un loc cunoscandu-i munca acestui regizor. La el, in lucrarile lui mai exact, nimic nu e simplu, nimic nu e ceea ce pare, nimic nu e acum sau atunci deoarece timpul e rupt si reinnodat ori de cate ori doreste creatorul acelei lumi, diosul ce i-a insuflat viata.
Desi mai temperat, Godard ramane tot atat de provocator cum a fost si in primele 2 filme ale sale. Recitand in interioru naratiunii unele prevederi legale din cele ce alcatuiau asa zisa Lege a Rusinii, legea prostitutiei, regizorul cauta sa aduca tabuul in atentia publicului larg. Cauta scandal sau macar polemica, orice care sa-l scoata din platitudine. Camera in schimb este timida. Ea nu invadeaza aceasta lume periferica cu aceeasi neobrazare cu care scriptul trateaza astfel de subiecte interzise. Avand un balans lateral, obiectivul pare un personaj indiscret ce trage cu ochiul la ceva ce il intriga prin noutatea temei. Discutia dintre Nana si "raul" proxenet, a doua din parcursul literar al filmului, este simptomatica pentru intreaga maniera de filmare.
Concluzie: O rascolitoare poveste despre ce e fericirea. Drama a unui vis, a unei aspiratii, Traindu-si Viata inseamna asumarea de decizii si intelegerea consecintelor. Turnurile unei vieti sunt stiute doar de o forta exterioara noua, un arhitect al lumii reale, probabil acelasi care ii vorbea Ioane d'Arc in secventa din filmul lui Dreyer, secventa introdusa atat de ostentativ in continutul acestui film. El, dirijorul suprem, este regizorul cu care Godard incearca sa poarte un dialog in acest film, ca de la creator la creator.
Nota 9,00 pentru tragedia Nanei, a lui Godard si a intregii lumi cinematografice.

Last edited by alali : 08 May 2017 at 01:48.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 04 Jun 2017, 19:58   #213
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Un film croit perfect pe marimea eroului sau.

Braveheart (1993)



Braveheart este filmul unui personaj de dimensiuni epice. Aproape nimic din ceea ce inseamna actiune in film nu se bazeaza pe fapte reale sau nu are sustinere istorica. Totul pleaca de la o legenda populara scotiana, un fel de Stefan, Domn cel Mare al Bucovinei. Doua sunt ghidajele principale, elemente pilon, de referinta, (aidoma martorilor in tencuiala unui perete). Existenta unui rasculat pe nume William Wallace si omorarea sa prin torturare, gandita sa serveasca de exemplu pentru posibili viitori temerari in astfel de actiuni. In rest, asa cum am mai spus, nimic nu are un fundament adevarat, totul in film fiind gandit pe calapodul imaginii eroului din povestirea ecranizata. S-a cautat in permanenta imbunatatirea acesteia, retusarea tuturor trasaturilor care ar fi putut prejudicia portretul celui mai bun, corect, cinstit si curajos scotian din cati au existat vreodata. Situatia acestor multiple inadvertente este surprinsa de doi cercetatori ai istoriei medievale scotiene, Sharon L. Krossa si Peter Traquair. Sharon, in culegerea sa, (Scottish Medieval Bibliography; War of Independence (1296-1328); Regarding the Film Braveheart), colectie ce are un genial subtitlu ce s-ar traduce cam asa: "Filmul al carui nume nu ar trebui niciodata pronuntat", dupa ce incearca sa insiruiasca tot ceea ce nu are corespondent in evenimente istorice, nume, date, haine, caractere, evenimente, se da batuta, concluzionand: "in short, just about nothing is accurate". Mai mult umor are insa Peter care in cartea publicata in 1998, "Freedom's Sword: Scotland's Wars of Independence" afirma ca reprezentarea lui Wallace din film este o "farcical representation as a wild and hairy highlander painted with woad (1,000 years too late) running amok in a tartan kilt (500 years too early)."
Iar ca sa incheiem comparatiile istorice si sa ne intoarcem la productia cinematografica, o realizare ce graviteaza doar in jurul unui personaj, sa mai spunem doar ca totul pleaca de la un conflict fictiv, o inventie literara neconfirmata de nici o sursa credibila, "prima nocte" si sfarseste cu o proclamare publica a unei patrii doar a scotienilor, timp in care, istoric vorbind, Scotia era independenta. Chiar si acest curent nationalist este anacronic dupa majoritatea istoricilor, (personal nu am o parere fundamentata despre ce anume ii mana in lupta pe acesti rasculati, nededicandu-ma unui studiu amplu asupra campaniilor militare desfasurate
in sudul Scotiei - de la Stirling pana-n Glasgow -, la sfarsit de secol 13, inceput de secol 14).
Impresionant la aceasta ecranizare este portretul lui Wallace. Extrem de bine realizat, complet si bine argumentat prin faptele ce-i sunt creditate in film, eroul Regatului Scotiei este o legenda atat din punct de vedere fizic, etic, comportamental cat si ca strateg si coordonator de campanii militare. Meritul este exclusiv al lui Gibson, cel care a sacrificat totul in numele sau, el interpretandu-l pe Primul Gardian al Scotiei. A mers pana intr-acolo incat la batalia de la Podul Stirling nu a avut nevoie de vreun pod pentru a transpune in detaliu ceea ce a fost prima mare victorie impotriva englezilor.
Incepand de la acest film extrem de violent, scenele barbare avand un grad extrem de duritate iar detaliile minutios prezentate facand multe priviri sa se ascunda pentru un moment de ceea ce se intampla pe ecran, drumul regizorului Gibson pare ca era predestinat sa culmineze cu The Passion of the Christ (2004), (putem include in lista si Apocalypto (2006), chiar daca e cu doi ani mai tarziu decat filmul biblic).
Discursurile motivationale, desi sunt atat de laudate, au un oaresce patetism in cuprinsul lor, exact ce cauta un public de larg consum, intr-o sala de cinema. Important e ca nu strica atmosfera in care ai intrat, fiind in limita decentei si in spiritul a ceea ce ai vazut pana atunci.
Concluzie: Esential e sa ramanem cu ideea clara de ca asistam la un film artistic si nu la un biopic sau si mai rau, la un film istoric. Daca vreti istorie, urmati sfaturile dr. Sharon Krossa care recomanda citirea cartilor de specialitate si lasati filmul sa-si depene fictiunea asa cum a fost ea gandita de catre autorul ei. Tot din pelicula apreciati structura si mai ales modul de alcatuire a personajului principal, un curs practic, cu aplicatie, ce ar trebui analizat de cei ce sunt in etapa de studiu a celei de a 7-a arte. Si un ultim amanunt, filmul a fost clasat pe locul secund intr-un top al celor de la The Times, intitulat "most historically inaccurate movies". Nota 8.00!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 11 Jun 2017, 15:26   #214
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Le mépris (1963) aka Contempt (1963)



1. Frustrarea unui regizor revarsata asupra propriului copil;

In incercarea de a transmite un mesaj personal si pentru a minimaliza impactul unui astfel de gest asupra productiei finale, Godard imparte timpul alocat acestui film in doua parti ce se amesteca cu greutate, jumatati aproape indisolubile una in alta. Si totusi, produsul final ramane unitar, mai ales prin introducerea Odiseei lui Homer ca liant al celor 2 planuri distincte. Faptul ca reinterpretarea epopeii grecesti se transpune in viata conjugala a celor doua personaje principale, reuseste prin genialitatea ajustarii detaliilor sa argumenteze povestea despre rafuiala personala si astfel filmul sa nu para divizat si greu de urmarit de catre spectator.
Drama artistului sau uciderea cinemaului european de catre influentii producatori croiti pe stil american sunt temele ce ii intuneca viziunea artistica a tanarului regizor francez. Incercarea de a analiza tragedia cuplului, emanciparea femeii sau imbinarea actului de creatie cu viata de familie, sunt deraiate intentionat de pe ruta fireasca cu care eram obisnuiti, in incecrcarea de a face loc vocii furibunde ce se vede obligata sa ia atitudine impotriva terfelirii valorilor artistice.
Obligativitatea introducerii scenelor nud cu cea care reprezenta personalitatea cinematografica a momentului, Brigitte Bardot, Camille in rolul ei din film, in incercarea de a maximiza profitul obtinut de pe urma proiectiei, il determina pe Godard se caute razbunare utilizand arsenalul din dotare; iar acest lucru se intampla in cel mai crunt mod cu putinta: portretul zugravit finantatorului de film este chintesenta grotescului si mitocaniei umane. Incult pana la ridicol, vulgar si badaran, un parvenit in toata puterea cuvantului, Jerry, (Jack Palance) - posibila oglinda a producatorului lui Le Mepris, Joseph Levine, este probabil imaginea tuturor frustrarilor si umilintelor indurate de regizor. Introducerea acestui personaj vorbeste de la sine de tensiunile acumulate si inmagazinate de Jean-Luc. Jerry il contracta pe Paul, (Michel Piccoli), pentru a-i scrie povestea asa cum si-o doreste el, stiind cu siguranta ca acest scriitoras va accepta propunerea si se va injosi deoarece are nevoie de bani, ceea ce pentru el ca milionar nu reprezinta o problema. Pozitia pe care o ia asistenta in momentul in care acesta scrie cecul sau hohotele vulgare la vederea pe ecran a unui nud, - trimitere explicita catre impunerea ce i s-a facut - surprind lipsa de educatie pe care o emana orice iubitor de zei ce mai are si impresia ca intelege aceasta stare intrucat si el e unul dintre ei. Replica lui Fritz Lang, personaj ce intruchipeaza viziunea artistului de geniu in acest film este tot atat de explicita ca si trasaturile mitocanesti ce i se atribuie lui Jerry, doar ca mult mai patrunzatoare si mai erudita: "nu zeii i-au facut pe oameni Jerry, ci oamenii pe zei".
Constient de derapajul sau, Godard isi face si o autocritica subtila atunci cand il pune pe producator sa recite o maxima-indemn ce se vrea o mea culpa si o recunoastere a dificilei situatii in care s-a ajuns: "Inteleptul nu il asupreste pe calalalt cu suprematia lui si nu il umileste pentru neputinta lui", insa concluzioneaza tot printr-un astfel de citat ce de aceasta data ii este oferita lui Fritz: "producatorul e acel lucru de care ma pot lipsi cu usurinta".
Acestea fiind faptele, ar fi multe de discutat despre cat si mai ales unde e adevarul celor doua tabere. Daca creatorul de arta, regizor si scenarist in cazul nostru, este dispus sa inteleaga diferenta dar mai ales importanta fiecarui pion ce se implica in procesul de realizare a unei opere sau daca o astfel de analiza ii depaseste capacitatea sa de a interactiona cu realitatea cotidiana sau cu simtul sau practic, lucru deloc neobisnuit la artistii ce cautau sa se distanteze total de tot ceea ce i-ar putea distrage de la ideile lor. Bussines man-ul isi are talentul sau de a face banii pe care ulterior ii cheltuie asigurand finantarea actului artistic iar creatorul are datoria sa cosmetizeze dorintele acestui om al cifrelor cu viziunea sa unica si plina de semnificatii. Ceea ce Godard si realizeaza in scena de inceput a filmului, cand asigurandu-se ca bifeaza norma ce i s-a impus, reuseste sa depaseasca vulgarul situatiei si sa realizeze o contemplare a frumusetii naturii feminine, materie prima avand din belsug.
Si iata-ne ajunsi, mai greu decat mi-am imaginat, dar aceste amanunte atat de stringente in economia peliculei trebuiau spuse, la partea romantica-dramatica a peliculei.

.................................................. .................................................. .........................................

2. O alta fila in tomul "Cum sa intelegi femeia", compus, imaginat si dezvoltat de Godard.


Inceput asadar cu un momet plin de erotism poetic, efect obtinut datorita maiestriei cu care Godard slefuieste imaginea, filmul sare prea brusc inspre ispita si totul se tulbura atunci cand frumoasa Camille este coplesita de opulenta si mai ales de fermitatea si hotararea cu care se afiseaza Jerry. Desi pare superficiala si poate chiar frivola atitudinea tinerei sotii, lucrurile nu sunt deloc atat de simple pe cat pot parea ele in urma citirii catorva randuri asternute in scris. Bulversata, Camille incearca sa regaseasca siguranta si dragostea in propriul camin, doar ca se loveste de alte incertitudini, cele ale sotului ei, Paul. Modul in care acesta o ofera celui bogat este tot atat de dezgustator pentru sensibila muza cum este insasi prezenta acestui personaj autosuficient si ingamfat. Faptul ca Paul, desi constient de tot ceea ce se intampla in jurul sau si al Camillei, continua sa o impinga pe aceasta in bratele celui care se va dovedi in final pentru superba blonda, biletul de evadare din acest mariaj transformat in cosmar, va fi regretat abia cand totul va fi sa fie tardiv si cand nimic nu ar mai putea recupera ceea ce s-a pierdut definitiv.
Superbele colaje, doua la numar, ce ii dezvaluie lui Paul adevaratele intentii ale producatorului cu privire la frumoasa sa sotie dar si faptul ca mariajul lui a ajuns la sfarsit, aduc mult cu tehnica brevet a lui Godard de "taiere in cadru", doar ca aici au un rol bine determinat si acompaniate de acea muzica meditativ-contemplativa, rememoreaza si omagiaza frumusetea feminina, cu toate micile ei cochetarii. Acele gesturi, acele piruete vatre obiectiv sau acele atingeri din subtile, greu de descifrat de partea masculina, chiar daca totul se intampla sub privirile acestuia, descriu cum nu se poate mai fidel firea inaccesibila, incapatanata si misterioasa a femeii moderne, cocheta si patrunzatoare in egala masura.
Intrebarile dintru inceput si raspunsurile "corecte" oferite de Paul, unele mai reusite decat altele, nu par sa il fi ajutat pe eroul povestii defel. E limpede acum, la terminarea filmului ca diafana prezenta cauta mai mult. Ce? Mi-e imposibil sa spun intrucat si eu fac parte dintre aceste capuri patrate ce scriu mereu la aceeasi carte despre Descifrarea Sentimentelor Feminine si a Comportamentului Acesteia. Iar ori de cate ori se incepe un nou volum, simt ca o luam de la capatsi ca tot ce s-a deja scris in cele precedent se contrazic si se anuleaza unele pe altele. Romanul feminin tipic.
Iar Godard, aidoma scriitorului britanic William Golding, stie ca: "femeile sunt nebune atunci cand pretind ca sunt egale barbatilor, ele fiind net superioare acestora si intotdeauna au fost".
Finalul este ciudat prin dramatismul lui. Lipsa de reactie la aceasta tragedie, continuarea vietii in cea mai simpla forma cu putinta, socheaza si bulverseaza spectatorul care nu prea poate sa treaca chiar atat de iute de la episodul in care cei doi soti tocmai isi marturiseau iubirea "totala, tandra si tragica", la aceasta acceptare indiferenta, oarecum impaciuitoare a disparitiei pentru totdeauna. Sa se fi stins o dragoste adevarata cu asa o repeziciune? Imposibil! Si totusi Godard a ales un astfel de final.
Despre genericul de inceput o sa spun doar ca iarasi a gasit controversatul regizor o cale prin care sa desfiinteze un tipar arhifolosit prin acea recitare a colaboratorilor la acest proiect. Culorile au si ele probabil un rol, alternanta filtrelor folosite de catre cameramani la filmarea scenei tandra de la inceput si prin care se obtine o imagine rosie, apoi alba si apoi albastra. Imi scapa insa ca si semnificatie; Adica, in afara faptului ca reprezentand steagul Frantei, intareste ideea de productie Franceza ce isi plaseaza actiunea in Italia si ca mai accentueaza si aceasta increngatura de nationalitati pe care filmul o contine, (cei doi protagonisti sunt francezi ce locuiesc in Italia si care au intrat intr-o relatie contractuala cu un producator american ce a angajat ca si regizor un neamt), alta insemnatate nu prea vad. Chiar as fi interesat daca cineva poate sa-mi decripteze acest amanunt ce pentru mine ramane un mister.
Concluzie: Cel mai dur film-protest al lui Godard, dar si probabil, cel mai sensibil din cate a realizat. Beneficiind de un buget consistent, regizorul l-a cooptat in proiectul sau pe consacratul regizor german Fritz Lang, caruia ii si acorda un spatiu privilegiat in care ii pomeneste cu un profund respect, unele din creatiile sale. A cooptat-o si pe zeita cinematografului francez, incantatoarea Brigitte Bardot, actrita pe care tinea cu tot dinadinsul sa o aiba intr-unul din proiectele sale. O analiza a feminitatii, o incercare de a patrunde in tainele acestor fiinte diafane dar pe care a dorit sa le lase nedescifrate si la fel de misterioase pentru ca asa si trebuie sa fie o femeie. Nota 7,77!
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 03 Jul 2017, 22:59   #215
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Tristul Cant al Durgai.

Pather Panchali (1955)
aka
Song of the Little Road (1955)




Debutul cel mai impresionant in regie, din cate am apucat eu sa vad, Tristul Cant al Drumului, (nicidecum asa cum l-am vazut tradus in romana, oarecum batjocoritor ]Cantecul Potecii), reprezinta intersectia ului cu umanitatea. Un umanitarism personificat ce izvoraste din fiecare om ce apare in acest film al regizorului Satyajit Ray. Acest cineast nu a folosit pentru acest proiect actori profesionisti si nici nu si-a cosmetizat interpretii. Fara machiaj, fara masti pe care sa si le insuseasca, trairile devin atat de palpabile incat ajung sa incomodeze pe spectator. Chiar si personajele ce sunt create spre a fi expuse in fata lumii intregi, rolurile ce au fost interpretate, sunt normale si nu arhetipuri. Mama, acel animal feroce, hiena cand vine vorba sa isi protejeze progeniturile, pare inumana atunci cand o alunga pe batrana. Lupta launtrica este permanent prezenta in sufletul acesteia, dar duritatile ce nu contenesc sa ii ameninte minimul necesar supravietuirii, fac ca decizia sa fie categorica si condamnabila in ochii indiscreti ai publicului ce asista resemnat la acest spectacol trist. Pana si proprii copii o acuza in felul lor pentru o astfel de atitudine. Totul se schimba si sentimentele noastre incep sa se amestece atunci cand drama loveste implacabil. Daramat, personajul mamei devine iarasi sensibil si expus. Tot acest mix de sentimente ingrozeste pe privitor la gandul ca o analiza mai atenta, i-ar putea dezvalui ca si in el exista o astfel de dualitate nedorita, dar profund omeneasca.
Tatal este un alt studiu de caz. Sacerdot, asa cum vom afla in partea a doua intitulata Aparajito (1956), calmul si aparenta lipsa de preocupare, tensioneaza si mai mult lucrurile. O multumire deranjanta pe care acest om o afiseaza indiferent de situatie, (de luat in calcul ca este singurul actor profesionist din intreaga distributie), pare ca provoaca soarta la a oferi ce e mai rau. Este un adult in mintea copiilor. Si am ajuns si la capitolul inocenta, prezenta sub forma celor doi pui de om. Durga, cea care fura realmente rolul principal, adjudecandu-si-l intr-o maniera categorica, reda imaginea copilului din orisicare. Ea isi rascumpara orice fapta reprobabila prin bunatatea ce ii izvoraste dintr-o inima pura. Nimic si nimeni nu o poate acuza. Gestul lui Apu din final tocmai asta si simbolizeaza, o pastrare a imaginii curateniei perfecte. Impresia finala e ca filmul tocmai acestui personaj trebuia sa ii poarte numele. Un Cantecul Durgai sau Ultimul Cantec al Durgai ar fi fost o descriere perfecta.



Ceea ce il face pe Ray, regizorul cel mai apropiat de omul adevarat, alaturi poate de Bresson sau De Sica, este ca nu isi propune prin acest film sa surprinda vreun eveniment major, istoric vorbind, si astfel realizarea lui sa capete o valoare universala. Satul cu locuitorii sai este singurul cu importanta aici. Alegand o familie cum sunt multe altele, filmul nici nu creaza modele de comportament, tipare umane de urmat, dar nici nu prezinta un caz izolat, lipsit de importanta. Prin grija regizorului indian, atentia la depanarea povestii si mai ales chibzuinta cu care intruduce punctul culminant, echilibrul este pastrat si locuitorul napastuit al satului indian, cel care insumat la altii ca el alcatuiesc marea Indie, ramane in centrul atentiei si el va reprezenta singurul punct de interes din tot filmul. Tot in aceeasi nota a concentrarii intregii viziuni asupra omului este si mentionarea doar in trecere a evenimentelor importante din viata unui om. Desi nu ar fi avut nimeni ce sa ii reproseze daca ar fi cuprins in film ritualuri de nunta, inmormantare, nastere sau anumite festivitati religioase cum e Puya - sarbatoarea adorarii zeilor hindu -, iar evolutia narativa ofera toate aceste posibilitati, asa cum face de exemplu Parajanov in Umbrele Strămoșilor Uitați (1965), Satyajit Ray renunta si la aceste elemente specifice pentru a surprinde doar esentialul.
Interesant si "mitul" trenului, element de progres si dezvoltare si un semnal ca pana si in acest capat de lume aflat la marginea padurii, schimbarea va veni. Tot aceasta masinarie, prevesteste si transformarea curiosului Apu, ce a ramas cu promisiunea surorii sale cum ca vor merge si vor vedea bestia mecanica ce lasa in urma o dara neagra de fum.
Concluzie: Acuzat pe nedrept ca este lent si ca prezinta elemente lipsite de importanta, primul film al Trilogiei lui Apu reda exact acele evenimente ce raman in urma unei persoane dragi ce a disparut. Neesentiale pentru unii, amintiri vii ce evoca persoana pierduta pentru cei rapusi de durere. Este inacceptabil sa nu faci o corelatie intre copilul Apu sau mama acestuia si urmele lasate de cea care a fost si va fi pentru ei Durga. Nota 9,08!

Ps. Privind din aceasta perspectiva, spuneti-mi, va rog, daca poveste nu capata un cu totul alt inteles.

Last edited by alali : 16 Jul 2017 at 22:54.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 16 Jul 2017, 22:39   #216
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Drama dintr-o maturizare fortata.

Aparajito (1956)
aka
The Unvanquished (1956)



Prima continuare a lui Pather Panchali (1955), caci trilogia se incheie cu cea de a treia parte intitulata Apur Sansar (1959), si lansat la doar un an distanta de predecesorul sau, Aparejito (1956) confirma delicata analiza pe care Satyajit Ray o aloca personajelor pe care le creaza. Mult mai animat ca primul, ca deh, Calcuta nu e satul indian ancestral, vatra de la care ia nastere viata in aceasta indepartata si necunoscuta tara si care a asigurat cadrul scenic in prima parte, pelicula despre care facem vorbire este exact pe gustul meu, evenimentele finalizandu-se intocmai cum, daca ar fi fost sa fiu intrebat, as fi spus ca vreau sa se petreaca si sa se finalizeze. Si totusi nu e Pather Panchali. Lipseste melodicitatea simplitatii si sfintenia copilariei din prima parte, imi lipseste natura si imi lipseste obarsia Indiei, cea autentica. Acolo saracia sau suferinta isi aveau timpul lor ca sa se consume. Totul era autentic si sincer acolo, chiar si rautatea fiind una pur umana. Durerea iti era impartasita de intreaga natura. Bucuria sau necazul, adica rasul sau plansul rasunau natural facand ca intregul spatiu sa freamate alaturi de personajul in cauza. Nu spun ca in aceasta a doua parte ar fi ceva fals sau prefacut; doar ca emotiile si deciziile ce trebuiesc luate sunt mai dificile si mai complexe.
Construit pe sentimentul vinovatiei, sequel-ul incepe cu imaginea de tata care nu mai e acelasi din prima parte. Desi inca mai transmite naivitatea enervant de molipsitoare, scena in care isi mananca laptele nu are cum sa nu te umple cu voie-buna, el totusi va face sacrificii mari, culminand cu cel suprem, doar ca sa ii asigure familiei traiul decent pe care tot el si-l impune ca fiind necesar pentru cei ai casei sale, dupa tragedia de care, cu siguranta, se simtea responsabil. Insa nu astfel se poate inlocui pierderea unui copil, iar viata nu va intarzia sa ii arate asta.
Drama dupa drama, viata acestei familii bengaleze pare pecetluita inca dinainte de a i se da o cat de mica sansa la fericire. Toata aceasta etapa din viata deja adolescentului Apu este una de trecere. Acum asistam la adevaratul drum pe care eroul nostru il va parcurge si care ii va asigura tranzitul de la copilarie la maturitate.



La fel ca si in prima parte, o alta prezenta feminina ii confisca prim-planul tanarului Apu si toata lumina reflectoarelor ce altfel ar fi trebuit sa se orienteze spre protagonist, sunt acum ale ei. Sarbajaya, mama lui Apu. Ea este de aceasta data personajul care va suporta egoismul si incapatanarea specifice tineretii. O incercare peste care incearca sa treaca cu stoicism.
Apu, (pronuntat Opu), nu se va trezi insa decat tarziu si desi toate par ca ii stau impotriva, viata insasi lasand impresia ca nu ii harazeste nimic placut in viitorul acestui baietandru, el va incerca sa ia cea mai inteleapta decizie din intreaga sa existenta.
Modificarea interioara a tanarului s-a produs si e ireversibila iar ritualurile traditionale sunt serios analizate acum de catre Apu. Si totusi hotararea lui va fi una profund emotionala si de ce nu, emotionanta.
Stilul in care este compus acest film este tot la fel de narativ ca si primul. Se diminueaza considerabil poezia din imagini, dar chiar si asa, cadrele expresive in care dialogul este de subordonat vizualului au o pondere semnificativa. Daca primul film se dedica strict celor 4 personaje plus bunica, acesta portretizeaza si viata sociala a anilor '20. Se parcurge putin sistemul educational, statutul femeii ramase vaduve in acei ani tulburi sau functionarea unui negot. Totul surprins pe pelicula si transmis posteritatii, dar mai ales totul incorporat perfect in corpul acestei povestiri, asa cum doar Satiajyt a fost capabil sa le exprime.
Concluzie: Un film de trecere intre un debut impresionant si o minunata incheiere, pe masura primei parti. Mult mai concis si mai calibrat pe actiune, chiar daca prin actiune se va intelege trecerea inexorabila a timpului si odata cu el, modelarea caracterului viitorului om, cap de familie si model la randul lui. O punte fundamentala asadar in trilogia lui Satiajyt Ray, Aparajito este filmul ce il va defini pe Apu ca persoana ori ca personaj in partea de incheiere. Nota 8,33!

Last edited by alali : 16 Jul 2017 at 22:50.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 29 Jul 2017, 16:56   #217
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Timp de 100 de minute am participat la cel de al 2-lea Razboi Mondial.

Dunkirk (2017)



Ca senzatie, ca atmosfera, filmul a fost extraordinar. A inceput abrupt si, dupa cativa pasi, alaturi de grupul de soldati englezi, bubuitul asurzitor de foc de arma te arunca direct in teatrul de operatiuni militare, cu tot cu fotoliu si, eventual, cu popcornul din dotare. Clar, e un film care trebuie urmarit in cinema, pentru ca o casa, indiferent de camera unde se va face vizionarea, fiind prea mica pentru asa un ecou, pentru asemenea detunaturi.
Putine dialoguri, personaje traumatizate si situatii limita. Totul gandit pentru a asigura o experienta socanta, de tipul celei suferite de soldatii acelor vremuri. Un specialist in domeniu spunea ca sonorul din film ar fi cu mult peste ceea ce auzeau si simteau soldatii, atunci, pe malul marii. Un camp deschis, asa cum este plaja, disipeaza mult din decibelii impuscaturilor de orice fel, fie arme, mortiere sau bombe. Insa, regizorul stie ca un sunet de calitate tine captiv privitorul in actiunea filmului, il terorizeaza si il tintuieste definitiv, aidoma copilandrilor-soldati, inrolati in siruri interminabile si innebuniti de groaza la fiecare suierat de glont sau uruit de avion.
Personajele sunt doar de moment, cu ele incepe actiunea filmului si cu ele se si termina. O viata de dupa imagine nu li se asigura. Sunt ca niste naluci care se dizolva dupa lasarea cortinei, devenind acei eroi necunoscuti pe langa statuia carora trecem zilnic, fara sa realizam ca si ei au fost, candva, persoane reale (au trait, au iubit si au suferit ca noi). Filmul insa nu se poate trece cu vederea tot atat de usor precum personajele din el. Oroarea razboiului, desi e un front vestic, lucrurile petrecandu-se mult mai profesionist fata de tot ce am vazut in productiile rusesti, de exemplu, ramane cu tine si te va marca intens. Nu e mizerie, nu e umilinta, nu e dezumanizare in cel mai profund grad, insa e frica; acea spaima aidoma mortii. In fond, asta e si "farmecul" acestei ultime productii a lui Nolan: ca nu iti umple capul cu povesti particulare. Solidaritatea ori patriotismul, dar nu cel verbal, ci unul practic, aplicat, reprezinta cheia acestei constructii de proportii aproape epice. Pacat de acel moment usor lacrimogen, frumusel, n-am ce sa spun, dar care cam trage filmul spre stereotipurile blockbuster-elor. Bine macar ca nu se intinde prea mult, ca dimensiune.?*
Prezentele feminine tind spre zero. In afara celor doua figurante, care au si cate o replica, nimic. Iar asta iarasi e bine. Si nu, nu sunt misogin, doar ca vreau sa vad un film barbatesc despre adevarata armata si nu despre indragostiti ce poarta poza iubitei, mototolita in captuseala mantalei. E un timp si pentru astfel de momente, dar nu acest fapt este surprins in film.
Am tot vazut laudata coloana sonora. Sincer, eu nu am prea sesizat-o pe parcursul vizionarii. In afara unor acompaniamente ce care amplificau actiunea, sunete in crescendo mai mult decat muzica in adevaratul sens al cuvantului, nu am sesizat altceva. Sau poate am fost eu prea prins cu de-ale razboiului si nu am mai dat atentie acestui aspect, desi ma indoiesc. Mi-a placut, totusi, acel ritm cardiac pe care fondul sonor l-a asigurat. Parea o bataie de inima din ce in ce mai rapida, gata-gata sa iti sparga pieptul, timpanele ori creierul. Toata aceasta orchestratie contribuie la cresterea tensiunii si nu diminueaza cu nimic starea de razboi care te cuprinde inca de la inceput.
Concluzie: Un film despre un caz real, care te introduce, in cel mai natural mod cu putinta, in mijlocul evenimentelor. Senzatia apasatoare de prezent este de neinlaturat si, prin ea, descoperi camarazi de arme, la limita sanatatii mintale ca si tine. Groaza, stresul, frica, lasitatea sunt omniprezente si asta intareste placerea sadica a vizionarii. Peste toate, ca un topping, vine sunetul, atentie, doar cel din sala de cinema, sunet autentic ce iti va face sa iti inghete sangele in vene.
Nota 8,11 pentru un film deosebit, realizat de un prodigios regizor, tanar si nelinistit. Big Like, Nolan !

Last edited by alali : 06 Sep 2017 at 17:49.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 30 Jul 2017, 18:12   #218
robertsandu
Veteran
 
robertsandu
 
Join Date: May 2012
Posts: 224
Da. Am vazut si eu filmul azi si pot spune ca e cel mai atipic film regizat de Nolan. Incet, incet, tipul se apropie de maturitatea sa artistica. Daca e sa compari filmul asta cu primele lui filme, gen Batman Begins sau Prestige sau altele, diferenta e ca de la cer la pamant. Inca nu reuseste sa fie autentic 100%, in sensul se simt anumite influente mainstream in continuare, dar, oricum, e o imbunatatire masiva. Deja Nolan gandeste mai mult ca un artist-cineast si mai putin ca un 'asamblator' de cadre sau 'trickster' care cauta sa te surprinda la nivel superficial, pentru a te lasa dorind mai mult la un nivel artistico-emotional, ca sa zic asa. A inceput sa realizeze, incepand cu Interstellar si continuand acum cu acest Dunkirk ca poti transmite mai mult prin imagine, sunet, decat o poti face prin dialoguri, prin trucuri de montaj sau prin twist-uri mai mult sau mai putin inspirate.

La o adica, o scena in care vad un mic gest sau o anumita mimica pe fata unui personaj imi este mai utila pentru a intelege ceva despre acel personaj, decat o intreaga secventa de tip backstory in care imi este practic servit direct tot ce trebuie sa stiu despre el, despre viata lui, sau despre motivatiile lui, ca si cum regizorul vrea sa se asigure ca oricine va intelege exact ce trebuie despre acel personaj. Dupa mine, daca esti un regizor suficient de mare, 1) nu-ti pasa de cei care nu inteleg ce vrei sa spui, daca scopul tau nu este sa faci un film popular, si 2) stii ca audienta ta, cea pe care o vizezi, n-are nevoie de mai mult decat deja i-ai oferit prin imagine, sunet, unghiuri de filmare etc. La un moment dat, presupun ca te saturi sa faci filme mainstream si vrei si tu, ca regizor, sa te ocupi de un proiect care te bucura si te ambitioneaza mai mult pe tine, decat pe oricine altcineva. Cam asta zic eu ca e etapa prin care trece regizorul Nolan.

Nu stim mai nimic despre personajul lui Tom Hardy in film. Nu-i stim numele, nu-i vedem aproape nicio clipa fata. Uneori sunt cadre detaliu pe fruntea lui, a carei incruntare si destindere te fac sa intuiesti cam ce se petrece in capul si in sufletul lui. E sucifient. Stim deja ca cine a ajuns in acel moment, in acel avion, trebuie sa fie un anumit tip de om. Nu-i nevoie sa-mi arati flashback-uri in care sa-mi faci efectiv dovada caracterului lui. Simt deja ca-l cunosc pe omul asta. Ca regizor, daca ajungi sa transmiti mai mult, prin mai putine artificii, deja evoluezi. Daca ai nevoie de foarte mult material ca sa transmiti o idee, inseamna ca mai ai de munca.Nolan te face in filmul asta sa simti ca cunosti personajele fara a le cunoaste de fapt. Asta ii permite sa nu iasa din actiune, sa nu sparga atmosfera filmului cum s-ar spune, fara sa piarda din emotia pe care filmul reuseste sa o transmita aproape de la cadru la cadru. Pentru ca nu e o emotie transmisa explicit, ci sugerata.

Mi-a placut. Eu zic ca-i cel mai bun film al lui Nolan de pana acum, sau cel putin asta e senzatia pe care am avut-o la prima vizionare. Peste Interstellar si destul de mult peste The Dark Knight.

Last edited by robertsandu : 30 Jul 2017 at 18:25.
robertsandu is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 23 Aug 2017, 01:28   #219
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Cea mai romantica scena filmata vreodata.

Apur Sansar (1959)
aka
The World of Apu (1959)




Dupa o prima parte poetica, in care toate cadrele, toata povestea, toate imaginile aveau o anumita incarcatura artistica si o continuare pragmatica in care accentul cade strict pe latura practica a vietii, apare aceasta incheiere, unde dragostea si chiar speranta incarca atat de tare atmosfera, incat doar vizionand poti intelege sublimul situatiei.
Tot o drama, dar o drama a iubirii adevarate, filmul contine, probabil, cea mai romantica scena din istoria cinematografiei. Momentul trezirii de dimineata are, pe langa magia tineretii si amorul specific unui cuplu aflat la inceput de drum si un umor cum nu am mai intalnit.
Biografia, caci intreaga trilogie este un biopic in trei parti, este acum limpede prin insasi vobele protagonistului, personaj care rezuma primele doua parti in cea mai pura si frumoasa forma, pe care doar parintele acestui film era capabil sa o transmita.
Filmul se intoarce din nou acolo unde a inceput, in satul idian. Nu e acelasi loc cu cel de obarsie al lui Apu, dar este la fel de reprezentativ ca acela. Acolo timpul trece greu si obiceiurile par ca nu se schimba niciodata. Apu are si o reactie pe masura gandirii arhaice a acelor oameni atunci cand isi intreaba prietenul daca se intorc in evul mediu. Inutila reactie, asa cum singur isi va da seama. Satul isi are propria lui viata, propria lui stiinta, o lume paralela in care orice lucru se explica simplu si pe intelesul tuturor. Nu are rost sa cauti explicatii atata timp cat exista cate o zeitate care sa aiba in grija fiecare lucru si fiecare etapa din viata unui persoane.
Interesant e ca omul de stiinta Apu este mai atras de litere decat s-ar fi lasat sa se intrevada din cea de a doua parte. El compune, recita si citeste cu patos. Tot el descrie dragostea fara sa fi iubit macar, doar asa cum si-a imaginat-o din scrierile celor pe care i-a citit deja. Insa totul se schimba cand decide sa se lase imbratisat de credintele si obiceiurile acestei superstitioase societati rurale. Ea, spiritualitatea, isi recastiga locul pe care si-l facuse inca din vremea copilariei, vreme cand asista de pe acoperisurile constructiilor situate pe malul fluviului Gange la serviciile religioase pe care tatal sau le practica.



Desi constituie o noua drama din viata celui ce da numele intregii trilogii, filmul este unul eminamente pozitiv. Viata insasi reprezinta o binecuvantare a naturii, a divinitatii, a orice exista si guverneaza regulile acestei lumi, indiferent de credintele fiecaruia. Sau mai bine zis, indeplinind credintele fiecaruia, fie el naturalist, om de stiinta, persoana religioasa, etc.
Pelicula este mult mai cizelata ca si stil, notandu-se mult experienta deja acumulata de Satyiajit in cele 4 proiecte anterioare acestuia. Montajul este neted, imaginea curata si cinematografierea expresiva, cu mult fata de primele doua parti.
Doar ca nu i se da ragaz umanului sa si exprime ceea ce simte. Evenimentele sunt abundente, mai fura din timp si ritualul de nunta ce este descris destul de amanuntit, asa ca omul, detaliul ce il plaseaza pe regizorul indian intre cei mai profunzi umani regizori, are spatiu putin ca sa se manifeste.
Concluzie: Emotionanta si molipsitoare poveste de dragoste, minunat presarata cu momente romantice de o autenticitate imposibil de reprodus, filmul este o sarbatoare pentru oricine este sau a fost macar o data indragostit. Nota 9,09!
Concluzie trilogie. Este una din rarele colectii de filme ce se poate grupa sub un singur element definitoriu. Aici e cazul personajului principal Apu, caruia i se descrie viata autentica, asa cum e ea traita si resimtita de orice indian de conditie medie. Saracia, lipsurile, chiar si moartea fac parte din cotidian si formeaza omul, pregatindu-l sa inteleaga viata la adevarata intensitate la care si trebuie traita.
Satyiajit Ray realizeaza o trilogie a sarbatoririi darului de a fi viu, un indemn de a aprecia familia si o demonstratie ca oricate lovituri ti-ar da destinul, cineva acolo sus te vegheaza si isi revarsa harul sau peste ceea ce vrei sa infaptuiesti.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Old 06 Sep 2017, 17:18   #220
alali
Guru
 
alali
 
Join Date: May 2011
Posts: 871
Orasul se schimba iremediabil;doar Lou se incapataneaza sa-l tina la fel in inima lui

Atlantic City (1980)



Este povestea unui oras incarcat de istorie, dar care e pe cale sa si-o piarda, pentru a face loc noului, comercialului ori nevoilor actuale. Un om fara istorie, dezamagit de propriul trecut, plafonat, dar care chiar daca e la varsta senectutii, 70 ani, simte ca poate schimba ceva, daca nu pentru cei din jur, atunci, macar pentru el insusi. Si astfel sa poata reinvia, chiar si pentru un moment, astfel incat sa isi imbogateasca trecutul, cel atat de fad si de banal in cazul lui.
Louis Malle realizeaza un film document, ramas pentru istorie, o marturie a ceea ce a fost. Reuseste intr-un mod unic sa imbine patina timpului trecut, sa pastreze farmecul si nostalgia acelor vremuri, amestacand totul cu aerul nou ce tinde sa-l inlocuiasca pe cel atat de rarefiat al unui timp demult apus. Creat in asa fel incat sa poata surprinde transformarile unei decade intregi, anii '70, filmul s-a adaptat in permanenta cu unicul scop de a imbina vechiul Atlantic City cu cel nou, ce se intrevede din ruinele cladirilor demolate la cerere sau din santierele rasarite pretutindeni. "I improvised more than I usually do, but it had to do with the material and the fact that we were constantly adjusting to what was going on in Atlantic City" declara Louis Malle in cartea sa Malle on Malle. Tot el marturiseste ca a cautat sa surprinda tot ceea ce era istoric, tot ceea ce era unicat, doar pentru a ramane ca marturie surprinsa pe celuloid si astfel sa fie vazut peste veacuri. A schimbat un cadru al unei scene doar pentru a surprinde pe fundal demolarea unei anumite cladiri. A cerut expres ca scena de pe peronul autogarii sa fie filmata in vechiul amplasament al celebrei linii 720B a companiei TNJ, chiar daca aceasta, la acea vreme era dezafectata. Ba mai mult, a pus soferul sa imbrace un costum original al soferilor de autobuze din perioada cand aceasta statie era functionala. Mai e si celebra constructie Lucy. Acel elefant gigantic, imobil construit in 1881, si care in acea perioada tocmai fusese renovat, dupa ce se pusese in discutie chiar demolarea lui. Acum cladirea a intrat in patrimoniul National Register of Historic Places. Pentru acest caz special, Malle a creat in finalul filmului un cadru dedicat acestei ciudate constructii care sa ii captureze unicitatea pe pelicula asa cum a facut cu mai toate cladirile cu valoare istorica sau culturala din orasul situat pe coasta Atlanticului de Nord. Legat de scena uciderii sotului lui Sally, (Susan Sarandon), din parcarea supraetajata cu lift, Malle declara: "an absurd structure I have never seen anywhere else. It was so inconvenient, but it was typical of the place..."
Scenariul semnat John Guare propune in idilicul decor despre care deja am vorbit si o poveste captivanta a unui pseudo-erou ce isi cauta cu ultimele forte gloria si nemurirea. Usor erotica, povestea seamana cu cea a unei ultime lovituri date vietii. O agatare de cea din urma sansa de a deveni cineva sau ceva de care macar cunoscutii sa isi mai aduca aminte. Burt Lancaster pare ca isi ecranizeaza chiar finalul propriei viati. Asemenea lui Lou, actorul ce desi a mai profesat inca 10 ani dupa ce a incheiat filmarile la acest film, pare aici ca si-a jucat incheierea pe care o merita o adevarata legenda a tografiei.



Jocul actoricesc, desi impecabil, este umbrit de valoarea istorica a ceea ce filmul a surprins in interiorul imaginilor sale. Dar, sa reamintim totusi, ca vorbim de un film nominalizat la premiile Oscar, sectiunea Cel Mai Bun Actor Principal. Ba mai mult, filmul este unul dintre putinele din istoria de aproximativ 100 de ani, de cand se decerneaza aceste distinctii, nominalizat la toate cele 5 categorii importante ale ravnitelor statuete: Cel mai bun Film, Cel mai bun Scenariu, Cel mai bun Actor in rol Principal, Cea mai buna Actrita in rol Principal, respectiv Cel mai bun Regizor.
Concluzie: Un film de vizionat, bun spre foarte bun, cu o actiune inchegata, cu multa nostalgie dar si cu mult sentiment. Un 7,67! pentru o productie marca Louis Malle.

Last edited by alali : 09 Sep 2017 at 15:30.
alali is offline   Reply With Quote sendpm.gif
Reply


Thread Tools Search this Thread
Search this Thread:

Advanced Search

Posting Rules
You may not post new threads
You may not post replies
You may not post attachments
You may not edit your posts

vB code is On
Smilies are On
[IMG] code is On
HTML code is Off
Forum Jump


All times are GMT +2. The time now is 14:58.


Powered by vBulletin - Copyright ©2000 - 2024, Jelsoft Enterprises Ltd.
jinglebells