"Funny Games"

[illotempore2002]

dimpotriva, asta e virtutea acestui film, ca expune foarte laborios si captivant violenta despre care vorbim....

[Pauline Kael]

...

[Pauline Kael]

....

[Pauline Kael]

Mi-a placut" Funny games".M-a facut curioasa sa vad varianata in germana a aceluiasi Michael Haneke ,din 1997.Desi seamana foarte mult,sunt curioasa sa vad si alte nuante...
Mi-a placut Naomi Watts,Tim Roth din pacate nu a avut mult de oferit,dar a dat mai mult decat se putea,pustiul mi s-a parut cam fara zvac,dar ma rog ,probabil se cauta o figura nevinovata...
Mi s-a parut un film din acelea pe care nu le uiti in niciun caz a doua zi,si nici peste un an!
De la filmul asta nu ma mai pot uita la Formula 1
Realism spre naturalism

Filmul realist,spre un naturalism feroce: sa ne amintim scenele foarte reale,de parca am fi fost in locul personajelor,atunci cand au ramas singuri dupa uciderea(subiect tabu,dar tratat paradoxal cu delicatete) fiului,cum incercau in acea zapaceala ,cat de nepregatiti erau,sa usuce mobilul cu phoenul ,sa alerge in disperare inutila pe langa casa...linistea noptii,cadrele prelungite de parca noi,spectatorii am fi filmat totul.
Mesaje subliminale,shocking,regizorul nu se joaca,nu manipuleaza mintile noastre,ne prezinta doar o realitate cruda,perfect incadrabila in real,ceea ce e izbitor la aceste filme,este coespondenta de nedorit cu realitatea.
Ni s-au prezentat in direct stirile de la ora 5.Aceasta e realitatea.Si cand te gandesti cat de scarbita am fost la " Labirintul lui Pan".Dar aia e alta poveste,si nici macar.

E foarte "lucrat", pare fortat, si nu doar pe alocuri ... actorii sunt ok, dar incearca prea mult si cad in stereotipie ... unele fragmente sunt destul de neverosimile spre ridicole ... eu unul nu am fost convins nicio clipa de situatia respectiva, si nici n-am simtit vreo urma de compatimire pentru personajele victime ... nu mi-au placut nici tortionarii, Michael Pitt in special ... un plus poate pentru sfarsitul "neamerican"

Interesant punct de vedere,eu am laudat mai sus filmul,dar...
cam bate la ochi.In prima parte suntem vag amuzati si plictisiti de insistenta cu care se incearca sa se convinga ca urmeaza ceva rau.Aparent insa,totul decurge prea normal.De ce familia care va fi hartuita n-are nici o tresarire,tipii bizari sunt imbracati in alb,ca niste doctori-ingeri ai mortii si poarta amandoi manusi albe,chirurgicale.Sunt excesiv de politicosi ,pana la lacrimi..
Dar,pe de alta parte situatia e perfect plauzibila si verosimila,se poate intampla....Asta e si frumusetea filmului,ca iti pui o gramada de intrebari

[Pitbull]

Aprop, Pauline, pentru cä tot esti nouä pe forum... E recomandabil sä nu postezi mesaje succesive. Dacä-ti vin idei noi, le poti adäuga în mesajul deja scris (ultimul din thread, în cazul pe care-l discutäm, când nimeni n-a räspuns), folosind functia "Edit". Eventual, dacä e cazul, poti introduce notatia "Later edit" (sau L.E.), când consideri cä e necesar sä fie clar cä ai revenit ulterior asupra mesajului (de pildä, contrazicând sau completând o afirmatie anterioarä, pe baza unor lucruri aflate între timp).
Desigur, se poate poasta si succesiv, în cazuri speciale - de pildä:
- Revii la topic dupä un timp foarte îndelungat, iar säritura ar fi anormal de mare, în cadrul unui acelasi mesaj.
- Urmäresti anumite efecte (comice, de obicei), prin metoda repetärii sau a ritmärii. (Truc care mie, unul, îmi place destul de mult.)

[Pauline Kael]

Aprop, Pauline, pentru cä tot esti nouä pe forum... E recomandabil sä nu postezi mesaje succesive. Dacä-ti vin idei noi, le poti adäuga în mesajul deja scris (ultimul din thread, în cazul pe care-l discutäm, când nimeni n-a räspuns), folosind functia "Edit". Eventual, dacä e cazul, poti introduce notatia "Later edit" (sau L.E.), când consideri cä e necesar sä fie clar cä ai revenit ulterior asupra mesajului (de pildä, contrazicând sau completând o afirmatie anterioarä, pe baza unor lucruri aflate între timp).
Desigur, se poate poasta si succesiv, în cazuri speciale - de pildä:
- Revii la topic dupä un timp foarte îndelungat, iar säritura ar fi anormal de mare, în cadrul unui acelasi mesaj.
[b]- Urmäresti anumite efecte (comice, de obicei), prin metoda repetärii sau a ritmärii. (Truc care mie, unul, îmi place destul de mult[/b].)

Multumesc pentru intelegere,am incercat sa le aduc pe toate intr-o postare.Din pacate nu pot sterge cele doua mesaje goale de mai sus.
Imi plac efectele comice,daca le-am izbutit au fost involuntare.Despre truc,n-am prea inteles.Sper sa nu mai fac si alte prostioare,o sa fiu mai atenta.Si limita dvs are o margine :love: (alt emoticon mai simpatic n-am gasit).
On topic:Filmul asta,v-a placut asa si asa?

[Pitbull]

Cum spuneam si în primul mesaj, nu m-a därâmat, dar mi-a pläcut totusi mult; rezervele pe care le am fatä de el se referä la aspecte fine, de detaliu, nuantä, optiune... Voi spune mai mult în analizä, pe care - gata! - m-am hotärât sä i-o fac!

[Pitbull]

...Si - iat-o!


"Funny Games U.S." - O bijuterie cu mici stângăcii
Imaginea fidelă a propriilor noastre diformităţi

S-a comentat mult pe seama caracterului particular al acestui "self-remake" la doar zece ani diferenţă, şi cum încă n-am văzut varianta din 1997, voi face abstracţie de relaţiile între filmul original şi cel american - care, oricum, ar merita să fie tratate într-o analiză aparte - discutând, ca atare, "Funny Games U.S." strict ca pe un film de sine stătător.
...Ceea ce deja oferă cu prisosinţă material de dezbateri, din moment ce avem de-a face cu un film extrem de substanţial, la cel mai subtil mod. De-a lungul veacurilor, multe specii şi genuri artistice s-au lăsat ispitite de fascinaţia Răului (cu R mare) - şi, inevitabil, de cele mai multe ori cădeau în câte o extremă sau alta: didacticism moralizator, puseuri eroic-grandilocvente, identificări riscante dar expozitive, etc. Poate cel mai reprezentativ exemplu care-mi vine-n minte se găseşte în opera Divinului Marchiz, mai cu seamă în monumentalele «Justine - ou Les Mahleurs de la vertu» şi «Juliette - ou Les Prosperités du vice», cu genialele lor monologuri filosofice de apologie a răului absolut.
Raportul dintre Haneke şi această modalitate de abordare funcţionează tocmai pe baza distanţei extreme care le desparte. În primul rând, dacă Sade se lansa, pe lângă detaliatele sale dezvoltări orgiastic-malefice, şi în toate acele verbiaje ample şi stufoase, Haneke în schimb recurge la o formulă mult mai economică şi implicită - nu numai în planul cuvântului, ci şi la nivel de ansamblu: un scenariu extrem de simplu (fără a fi simplist!), o regie tăioasă şi exactă, şi un dialog care, deşi e relativ abundent, acţionează mai mult prin ricoşeuri. Rezultatul e unul dintre cele mai nasoale filme ale ultimelor decenii: acumulează treptat o stare de cuţit în burtă care se răsuceşte inexorabil (putem să-i zicem şi tirbuşon, sfredel, sau burghiu), iar când ieşim din sală, ne cam uităm în urmă să vedem dacă nu cumva lăsăm o dâră de maţe pe jos.
Motivaţia acestui disconfort extrem stă tocmai în paradoxala sinceritate/parşivitate a autorului, care-şi atrage spectatorii în capcană prin manipulări la fel de abile ca ale celor doi tineri gay cu mănuşi albe (deşi parametrii diferă). Ar fi o ipocrizie să nu recunoaştem că toţi avem doza noastră de fascinaţie morbidă - explicată absolut legitim de psihologie. Atâta numai că, obiectiv vorbind, această trăsătură ne face doar mai funcţionali, nicidecum mai buni - dimpotrivă. Ne asigură acea doză de homo homini lupus în principiu necesară supravieţuirii, dar de prea multe ori degenerată în răutate gratuită. Drumul e lung, şi transcende hotarul moral, de la plăcerea crudă a pumnului pe care i-l dai mitocanului din piaţă care-ţi încalcă dreptul la demnitate, şi voluptatea perversă cu care alergăm la cinema ca să savurăm suferinţele atroce ale unor oameni nevinovaţi - adică exact ceea ce facem când intrăm la "Funny Games".
În această zonă ideatică se situează nu numai substratul moral al filmlui, ci şi cheia concepţiei sale artistice - cu împlinirile şi lipsurile ei. Principala eroare a lui Hanneke este tocmai aceea de a se fi oprit undeva la jumătate cu implicarea directă a spectatorului. Teoretic, ne-am putea imagina o menţinere exclusiv în zona sugestiei (păstrând neadulterat spectacolul ca atare şi distanţa dintre el şi public), dar opţiunea autorului de a ne interpela direct este, totuşi, justificată şi consistentă, aşa că se cuvine s-o acceptăm - cu condiţia de a fi fost dusă până la capăt. Practic, punctul culminant al acestui artificiu, şi indiscutabil cea mai reuşită secvenţă a filmului (cineva o declara "genială", şi aşa ar fi fost într-adevăr, dacă întregul sistem era desăvârşit) este controversata imagine cu telecomanda: profitând de un moment de neatenţie a torţionarilor, una dintre victime reuşeşte să înhaţe puşca şi să-l găurească pe unul din ei; celălalt ripostează prompt, luând telecomanda videoului şi derulând accelerat înapoi... însăşi secvenţa la care am asistat! Când se reia, ucigaşul reuşeşte să dezarmeze în ultimul moment victima disperată. Implicaţiile sunt clare: graniţa dintre realitate şi spectacol se estompează, identitatea dintre mânuitorii de arme şi cei de telecomenzi se strânge, iar responsabilităţile etice devin tot mai greu de eludat.
Din păcate, celelalte elemete menite să întregească procedeul sunt puţine la număr, rarefiate şi plasate arbitrar în structura dramaturgică: câteva angajări ale spectatorilor prin privitul în obiectiv şi adresare directă (inclusiv - previzibil! - în cadrul final). Puţin, prea puţin, faţă de ambiţia unei asemenea metode care avea şansele de a face mult mai bine pe ecran ceea ce făcea la modul naiv Brecht pe scenă - şi referindu-se la răul visceral din noi toţi, nu demonizând subiectiv adversarul politic. Aş fi simţit nevoia unei mult mai atent gradate construcţii, bazată iniţial pe elemente pregătitoare şi în mare parte neobservate, în toată jumătatea dintâi a filmului, astfel încât abordările directe, o dată ce devin explicite, să fie nu neapărat mai numeroase, ci în orice caz mult mai percutante; şi, în consecinţă, mai incomode.
Dincolo de această semi-împlinire, dar tot în asociere cu ea (pe partea reuşitelor, de astă dată) "jocul comic" al lui Haneke se distinge printr-o capacitate remarcabilă de a compune starea de teroare fără ieşire. În mod semnificativ, acest lucru se simte încă dinainte ca mecanismul morţii să se pună în funcţiune - jocul iniţial de replici, manevrarea abilă a capcanelor verbale şi de convenţie socială care vor atrage victimele în plasa celor doi călăi, creează din start o paranoia subtilă, ca suport pentru oroarea concretă de mai târziu. Foarte inspirat aleasă este şi discreţia modului de a filma asasinatele propriu-zise - în special uciderea copilului, absentă din imagine, astfel încât spectatorul este propulsat într-o halucinantă spirală a îndoielilor: oare chiar l-au omorât...? Poate, totuşi, nu... De altfel, această atrocitate reprezintă axa unui alt punct de vârf al filmului - momentul când devine clar că nu mai e nici o cale de scăpare, că s-a ajuns în zona fără întoarcere. Admirabil cadrul de câteva minute, larg şi fix, cu picioarele băiatului împuşcat în dreapta şi mama chinuindu-se îndelung să scape din legături - un cumul de elemente care, inclusiv prin poziţia lor în structura dramaturgivă, împing tensiunea la cote paroxistice (cu atât mai mult cu cât, aşa cum spunea şi Andrei Gorzo, prin sacrificarea copilului Haneke violează un tabu fundamental al percepţiei filmice; dacă, după "Sabotage", Hitchcock îşi recunoştea greşeala, atât sub acest aspect, cât şi prin încălcarea regulii de bază care spune: "suspense nu înseamnă o bombă cu ceas care explodează, ci o bombă care nu explodează", la Haneke avem de-a face cu o erezie asumată conştient, şi cu riscurile de rigoare. Va rima, în final, cu lichidarea aproape neglijentă a femeii, dincolo de care nu mai e loc decât pentru reluarea ciclului de la început. Ce-i drept, trucul cercului care se închide e arhi-fumat - dar, prin nivelul de-a dreptul indigest al disconfortului impus de Haneke, devine acceptabil încă o dată. (Din păcate, mai puţin acceptabile rămân proporţiile realiste ale şirului de crime: au exterminat o familie, şi încă una, iar acum tocmai o prind în laţ pe a treia... Dă-o-ncolo de treabă, oricât ar fi ele de vile pe malul lacului, de pustietăţi şi de weekend, trăim totuşi în societate, nu pe versanţii din Himalaya... Iar cei doi ucigaşi, deşi psihopaţi, nu sunt totuşi nişte idioţi, să nesocotească atât de total riscul demascării. De asemenea, nici episodul central, cu încercările membrilor familiei de a scăpa, sau măcar de a chema în ajutor, de fapt doar zbătându-se ca şoarecii hărţuiţi de pisică, nu păcătuiesc prin exces de credibilitate.)
Faţă de toate aceste elemente de conţinut şi poveste, cu plusurile şi minusurile lor, o reuşită indiscutabilă o reprezintă stilul lui Haneke de a filma - precis, neutru, aseptic aproape, lăsând să se desfăşoare în voie degringolada umană pe care o consemnează cu falsă detaşare. Concepţia estetică a regisorului se mariază perfect cu tipologiile şi ţinuta celor doi criminali - rar am simţit o asemenea repulsie ca faţă de acel Paul al lui Michael Pitt, într-un tandem echilibrat cu Peter (drăguţă ironie apostolică!) - Brady Corbett: doi băieţi angelici, cu suflete pur satanice. În contrapunct cu ei, Naomi Watts, Tim Roth şi Devon Gearhart (Ann, George şi Georgie) compun o familie potrivit de agreabilă ca să înceapă prin a ne inspira un ataşament firesc, dar fără dulcegării care să împingă totul pe o pantă lacrimogenă neavenită.
Finalmente, revenind la implicarea socială - şi, dincolo de ea, umană - se remarcă la nivel concluziv efectul marcant al cursei etice întinse de Haneke publicului. Într-adevăr, filmul e controversat pe bună dreptate şi, în mare parte, prost înţeles - sau, mai bine zis... înţeles incomod de bine! Am constatat cel puţin un caz de reacţie furibundă, din partea unui profil psihologic similar cu al diabolicilor Petru şi Pavel - cu două excepţii: îi lipseau atât incontestabilul lor rafinament, cât şi curajul de a-şi pune mănuşile albe, spre a purcede la treabă. Nu e decât, pe un alt palier, acelaşi tip de reacţie ca a jupânilor Dumitrache faţă cu "...noaptea furtunoasă" - atâta numai, că aici e pe viaţă şi pe moarte. În ultimă instanţă, cu izbânzi şi lipsuri, "Funny Games" îşi onorează totuşi misiunea de oglindă care, cu detestabilă fidelitate, restituie imaginea propriilor noastre diformităţi.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12-13 iulie, 2007,
Bucureşti, România

[gionloc]

de ce spui ca paul si peter sint gay? (acu ca zici m-am gindit la aspectul asta, dar, pina la urma, are vreo relevanta? nu imi imaginez ca Haneke ar fi vrut ca ei sa arate in vreun fel - ca orientare sexuala).

in ceea ce priveste interpelarea spectatorului de catre film, nu is de acord cu tine. chiar dca filmul austriac o face mai bine (cu greseala sa cu tot), si in cel american creca-i suficient ceea ce e prezent, dintr-un motiv pe care il dau mai jos.



(mic) SPOILER legat de filmul AUSTRIAC

venind dinspre filmul austriac pentru mine latura asta era clara (in sensul existentei ei, stiam ca va fi si aci) - insa in povestea US e mai putin consistenta decit in cea A. filmul austriac facea clar inca dela inceput despre ce e vorba - cind anne cauta ciinele, paul (arno frish - mai carismatic decit pitt) se intoarce, priveste insistent si trage cu ochiul. in versiunea US e un zimbet neclar, o sugestie mai putin evidenta. apoi mai e o questiune pe care o aminteam in scrierea mea despre funny games us: faptul ca unul dintre moentele astea de interactiune film-spectator a fost eliminat din varianta US; in filmul din 97, imediat dupa minutul 90, baietii spun ca trebuie sa-si continue jocurile fiindca, deocamdata, nu exista material suficient pentru un lungmetraj...

Sfirsitul pasajului cu SPOILER



din punctul asta de vedere filmul austriac sta mai bine (cu greseala aia cu tot, nu stiu daca cineva a realizat ca era minutul 90 in timp ce vedea filmul) decit cel american. insa o constructie atenta a acestor detalii - cu introducere pregatitoare, intriga, desfasurare si punct culminant - ar fi fost cu adevarat daunatoare: momentele astea tre sa fie lovituri de maciuca, sa sparga dimensiunea interna a filmului (maltratarea), sa aiba rolul unor rupturi in pelicula, sa produca dezorientarea necesara nasterii unor intrebari (esentiale) in spectator, or daca stai sa pregatesti asta, daca faci portii, duci lingura la gura si subliniezi asta, nu mai ai efectul-maciuca (si tot ceea ce aduce el). si fara el nu mai ai filmul, in fapt.

[Pitbull]

Cei doi sunt gay nu într-un mod tezist (fie homofob: uite, poponarii! fie homo-friendly: uite, säracii!), ci neutru, strict ca particularitate (puteau fi la fel de bine membri ai altei minoritäti - sexuale, etnice, vegetariene, etc. - sau nici mäcar, ci doar detinätori ai unei caracteristici proprii exclusiv lor - de exemplu: credeau cu tärie în ascultatul muzicii de-a-ndoaselea); totul, cu rol de completare a profilului lor aparte. (Tocmai de aceea, homosexualitatea lor nu e subliniatä ostentativ, ci se simte discret, firesc, din diverse detalii si nuante subtile; e mai mult perceputä ca o "stare", decât indicatä concret... Acest lucru face foarte posibil si sä mä însel, sä mi se fi pärut mie, doar - desi nu cred...)

Apropo de afirmatiile tale din a doua parte, privind implicarea spectatorilor, sunt întru totul de acord cu ele, în principiu: da, totul trebuia sä fie implicit si surprinzätor, pentru a functiona eficient - acele "lovituri de mäciucä" la care te referi. Dar, totusi, pe dedesubt calculul trebuia sä fie atât de exact, pe cât te temi tu cä, dimpotrivä, ar fi castrat impactul. De-aia am si sugerat, la un moment dat, folosirea unor elemente perceptibile doar inconstient, si descifrate ca atare doar retrospectiv.
De altfel, asta se leagä cu ceea ce spui tu despre filmul austriac - care, ca atare, cred cä era într-adevär mai reusit la acest nivel.

[Pauline Kael]

Pit,fa ceva la cronicile astea,nu le pot citi(reciti),se vad niste caractere,niste cuneiforme,nu pot,am si fotofobie,si hipermetropie si miopie si de toate.:mad: :oops:
Nu am strabism.

[Pitbull]

Paftiţ...!

[Pauline Kael]

Paftiţ...!

Huh?:eek:
Multumesc,gata ,se poate citi.

[Pitbull]

Huh?:eek:

Adică "Poftiţi" cu accent rusesc.