170. Flăcările
I.
Vârfuri-vârfuri roșii,
se desprind din mamă,
vârfuri-vârfuri negre,
se desprind din tată,
mamă-i cerul,
tată-i pământul,
mamă-i sus,
tată-i jos,
vreau să fie invers,
să merg pe cer,
să pot vedea pământul-ntreg,
să-i privesc flăcările cum vor să mă prindă aici, sus,
și-n mijlocul lor,
o lumânare timidă,
ținută de propria-mi umbră,
ce construia ființa mea,
din vrajă,
cu puțin mortar, lut și poțiune de iarbă sălbatică,
în codrul ce nu arde,
să îi pogor toată înțelepciunea de o am,
să stau cu ea,
veșnică.
II.
În cameră,
o lumânare cu o foarte subțire siluetă dătătoare de o foarte groasă umbră,
îmi ține companie,
precum muștele de odinioară,
ori păianjenii din tinerețea albă,
ori molia de astă-iarnă,
de veghe,
arzând molcom,
câteodată mai ieșind un fum negriciu, -nălțându-se, crin portocaliu,
tremurând-n extaz.
III.
Grup de rebeli adunați-n jurul unui mănunchi de lemne uscate,
buchet destinat să ardă-n flori portocalii,
tăcem,
veghind festivalul creaturilor de foc,
ce se nasc sub privirile noastre,
tremurători și liniștiți,
copii ca și noi,
jucăuși ca și noi,
păstrând magia momentului,
până când vom afla focul de pe cer,
fotografiem cu ochii fulgii de foc-nconjurați de nisip,
privirile noastre-ni-s captivate de triunghiul concentric cu magma de sub noi și stelele de sus,
și ni se pare că dacă absorbim flăcările,
ne vom încălzi sufletele înfrigurate.
2010