|
''Câinele îşi aşeză unul dintre capete pe genunchiul stăpânului, pradă mângâierilor obişnuite. Înserarea lâncezeşte sub crengile grele ale teilor din grădină. Pleoapele animalului tremură uşor, gata să se deschidă de teamă că degetele nu îşi vor repeta mişcarea odată ajunse pe ceafa lată. Îşi potoleşte dorul de îndată ce creştetul aspru simte iar apăsarea mâinii dragi.
Ochiul stăpânului fixează cerul obosit. Pare preocupat de soarta soarelui care se stinge lent, împroşcând cu seva sa norii înghesuiţi să îl privească. Ştie că soarele exultă sinucigându-se în fiecare sfârşit de zi pentru ca în dimineaţa următoare să-şi recucerească locul cu o prospeţime inepuizabilă. Totuşi, în fiecare seară gravitatea gestului îl nelinişteşte: dacă din prea multă extravaganţă, nechibzuitul cascador face o mişcare fatală? Dacă a doua zi refuză pur şi simplu să răsară, invocând vreun capriciu de stea fără căpătâi? E cu neputinţă, îşi aminteşte el şi cu o încruntare abia schiţată goneşte gândul nebunesc şi-şi reia veghea, aprinzând pe rând luminile de pe stradă.
Miezul roşu se prelinge pe frunzele copacilor şi pe uluca veche dinspre casă. Stăpânul îşi sprijină alene spinarea de gardul putrezit, iar botul câinelui îi împunge pieptul până-şi face loc sub coaste, însetat. Nările îi şuieră înecându-se în roşu aprins şi iarba arsă de la picioarele sale se deschide în verde. Colţii lucesc dezgoliţi şi timpul întârzie în tandreţea umedă a atingerii, cuibărindu-se cu nostalgie între ei.
Cu capul întors spre drum, adulmecă şi aşteaptă. Fălcile uriaşe stau încleştate, îngroşând întunericul cu un mârâit întrerupt. Dincolo de trunchiurile groase se sting lumile nebotezate şi neputincios, aerul cade rostogolindu-se din faţa sa.''
Elena Toma - ''Fragmente de proza''-
|