Cinemagia Forum - View Single Post

halebardul · 29 Jun 2009, 14:00

http://www.cotidianul.ro/vaslui_poli...ent-89847.html

Vaslui: Poliţist, compliment
28 Iun 2009 Alexandra Olivotto

Rafale de aplauze la avanpremiera celui de-al doilea lungmetraj de Corneliu Porumboiu în oraşul său natal. Poveştile poliţiştilor vasluieni au şi savoare, şi senzaţional, exact elementele pe care cineastul le-a ţinut în frâu pentru ca viaţa să nu-i bată filmul.

După premiera internaţională de la Cannes şi cea românească de la Cluj (TIFF), “Poliţist, adjectiv” a dat piept cu spectatorii vasluieni în weekendul trecut şi întâlnirea s-a lăsat cu ovaţii la ambele proiecţii. Grosul echipei a fost de faţă, de la regizor, actorul principal, Irina Săulescu, Vlad Ivanov, Ion Stoica şi Marian Ghenea. Rendez-vous-ul cu poliţiştii locali a fost încă şi mai spumos, iar Dragoş Bucur nu a scăpat netachinat.

“Ai stat atâtea zile pe un singur caz. Ei, ce viaţă pe tine!”, îi spune comisarul Liviu Munteanu, ofiţer specializat la Serviciul Investigaţii Criminale, poliţistului din film. E cu mâna în ghips, dar a primit doar jumătate din zilele de concediu care i-ar fi fost necesare ca să se refacă.

Asta e, merge la muncă, şi-şi pune colegul să scrie rapoartele şi să le semneze. Nu ştiu câte cazuri a rezolvat, pare să aibă o “bibliografie” bogată, dar de făcut din vorbe şi din stand-up comedy face pe oricine. Se consideră “poliţist, compliment” şi foloseşte din plin auto-zeflemeaua: povesteşte cum a fost şef de grupă la Academia de Poliţie numai pentru că nu făcuse arest şi cum i se refuzase permisie pentru propria nuntă. Comandantul îi spusese că dacă are cine să-i filmeze ceremonia nu mai e nevoie de mire.

Mihai Carp, comisar-şef şi totodată şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Vaslui, chiar e însurat cu o profesoară, situaţie pe care o joacă în film Dragoş Bucur şi Irina Săulescu: “Şi eu, şi soţia ne-am regăsit în filmul lui Corneliu Porumboiu”. Doamna Carp îl completează: “Unu, sunt tot profesoară, aşa coincidenţă... Doi, când m-am măritat, tot numai ochiuri ştiam să gătesc. M-am regăsit şi în faptul că deseori corectăm greşeli de scriere şi ortografie, mai ales că noile reglementări au apărut acum doi ani şi până şi noi avem probleme. Cred că filmul va convinge că meseria de poliţist este foarte grea, trebuie să faci multe sacrificii în viaţa de familie. Vin acasă, zic ei că s-au gândit la problemele noastre, dar au în cap altceva, ca şi poliţistul din filmul lui Corneliu Porumboiu, care vrea să descopere adevărul. Noi, soţiile, suntem sacrificate. Aţi văzut cât timp petrecea ea (Irina Săulescu - n.r.) singură?”. Cu un aspect al rolului ei, doamna Carp nu e de acord: “Eu, când vine el acasă, n-aş fi stat să ascult muzică, aş fi sărit pe el, îmi face plăcere să vorbim, să discutăm, să ne povestim”. În plus, profesoara de geografie nu se uită niciodată în dosarele soţului.

Pe Corneliu Porumboiu, Mihai Carp l-a ajutat cu sediul Poliţiei municipale (“chiar am amenajat cum vrea dumnealui”) şi cu logistica; s-a filmat o lună, iar “activitatea noastră a fost concentrată în câteva birouri”. Pentru documentare, Porumboiu a avut în staff un poliţist care a lucrat la antidrog, dar şi ajutor din partea lui Carp; “m-am uitat şi eu pe scenariu. Aţi văzut că subiectul nu e atât activitatea unui poliţist, cât psihologia lui, mai interesantă ca idee de poliţist”. Întrebarea “cu care dintre ei, cel jucat de Dragoş Bucur sau acela al lui Vlad Ivanov, v-aţi identificat?” se impune. “Mi-au plăcut mult actorul, verticalitatea lui Dragoş, faptul că nu vrea să facă flagrantul şi a încercat să îşi impună punctul de vedere”, răspunde prompt Carp. El a lucrat la Crimă organizată, chiar a condus departamentul înainte de a ocupa actuala poziţie, a avut cazuri cu droguri, iar pe acela din “Poliţist, adjectiv” îl consideră “unul relativ simplu”. Probleme cu traficul de droguri a avut în zona Bârladului: “Se pleacă o pulbere de informaţie şi apoi avem o multitudine de metode secrete”, iar “satisfacţia e deplină când ajungi să prinzi adevăratul traficant”. Primul lui caz la antidrog a fost un turc “care apucase să distribuie multă heroină, de confiscat, am confiscat câteva grame”, iar cea mai mare captură a fost peste un kilogram de canabis. “De multe ori, noi nu mergem doar pe constatare şi pe arestatul consumatorului, ne interesează de la dealer înapoi, noi trebuie să tăiem sursa, să stopăm aprovizionarea, asa că ne axăm pe furnizori. Aţi văzut, strugurele nu se taie de la mijloc...”, subliniază Carp.

“Chiar i-am căutat un cusur procedurii din «Poliţist, adjectiv»şi nu i-am găsit”, spune comisarul de poliţie Radu Corozel, şef Serviciu Investigaţii Criminale, care îmi povesteşte cum arăta un filaj de-adevăratelea: “Urmăream nişte traficanţi de uraniu îmbogăţit. Am primit nişte date că nişte cetăţeni moldoveni vor să vândă plutoniu ştiam noi iniţial, ambele foarte radioactive. A durat filajul trei zile şi trei nopţi chiar prin zona unde suntem”. Adică la o aruncătură de băţ din piaţa din “A fost sau n-a fost”. “Minus 30 de grade afară, individul stătea pe o stradă unde nu aveam nici măcar stâlpul după care se mai dădea Dragoş Bucur în film. Mereu ai sentimentul că eşti descoperit, că persoana respectivă îşi dă seama, chiar dacă mă uitam de după colţ doar câteva secunde. Se întâmplă exact cum vezi în film, când trebuie să porneşti se întâmplă ceva. Eram cu nişte Dacii din 1900 toamna, benzina avea apă în ea, şi stând la minus 30 de grade, a îngheţat pe conductă şi acolo a rămas. Şi stai să-l urmăreşti trei zile şi când el pleacă, maşina ta nu porneşte!”.

Are numai poveşti una şi una din viaţa reală: “Într-o seară, tot din filajul ăsta, eram cu un coleg şi ca să ne mai încălzim, am găsit un dop de bere pe gheaţă şi-l dădeam cu piciorul de la unul la altul. Nu vă spun cum se uita lumea la noi, ditamai oamenii cum jucam noaptea fotbal în centrul oraşului pe frigul ăla... După asta, tot ca să ne încălzim, am intrat într-o clădire a Poştei. Nu puteam să le spunem celor de acolo ce facem sau că suntem de la poliţie, noi voiam de fapt să supraveghem, şi ne-o dat afară paznicul: «N-aveţi voie, ieşiţi afară»“. “Dar nu puteaţi să-i arătaţi pe furiş o legitimaţie, ceva?”. “Nu, pentru că tipul pe care îl urmăream stătea la o persoană din apropiere şi nu ştiam ce relaţii sunt între paznic şi el, ne era frică, să nu se afle”.

Măcar finalul îndelungului filaj a fost unul fericit: “Până la urmă, i-am arestat, pentru ei a fost o surpriză, unul a încercat să fugă şi am sărit cu pistoalele. Aveau ca o minge de plumb, o ţinea în buzunar la geacă. Când i-am întrebat ce au acolo au zis că e doar plumb din care vor să îşi facă o antenă ca să prindă nu ştiu ce post de televiziune. Am încercat cu un aparat de detectare a radiaţiilor ca să vedem dacă înăuntru era ceva radioactiv şi nimic. Am trimis bila la Centrala atomo-nucleară de la Turnu Măgurele. Acolo au secţionat-o şi au găsit 6,3 grame de uraniu îmbogăţit, ca valoare era estimat la vreo 50.000 de dolari. Profesorul de acolo ne-a arătat în nişte cărţi care sunt efectele imediate: dacă stai nu în apropiere, ci în aceeaşi cameră cu substanţa, în câteva ore îţi cad mâinile. Pur şi simplu. Au luat vreo şapte-opt ani pentru trafic cu substanţe”, povesteşte Corozel.

Nu a fost singurul caz spectaculos şi prin fapte, şi prin temperatură. “Tot aşa, la minus 30 de grade, urmăream un profesor de fizică ce avea 50 de kilograme de mercur, care încap într-o sticlă de doi litri, dar care cântărea 50 de kilograme. Nu puteai s-o ridici de jos. Profesorul venise cu ea în oraş, a văzut că nu reuşeşte s-o vândă şi o ţinea într-o sacoşă de rafie la un prieten, care l-a dus cu maşina şi l-a lăsat în afara oraşului ca să ia o maşină de ocazie. Noi acolo l-am prins şi l-am întrebat «cu cine ai adus-o până aici» şi ne-a zis că a dus-o singur. «Cum să cari dumneata 50 de kilograme doi kilometri? » «Nu, că eu am muşchi şi pot s-o duc». «Bine, facem reconstituirea şi dacă eşti mincinos»... A dus-o 100 de metri şi dup-aia: «Vă spun sincer, am venit cu ăla cu maşina»“, îşi aduce aminte şeful Serviciului Investigaţii Criminale.

Radu Corozel a lucrat şi în Franţa, de fapt, “A fost sau n-a fost?” l-a văzut într-un cinema din Montparnasse. A fost cerut de poliţia din Hexagon şi selectat apoi pe sprânceană, asta pentru că francezii aveau probleme cu românii: a fost detaşat acolo patru luni, apoi rechemat trei luni. Are şi de acolo multe de povestit: “Românii au speriat Anglia şi Franţa cu «pisicuţele». Sunt nişte cipuri care se montează în fanta în care bagi cardul, îţi citesc şi memorează caracteristicile cardului. Ei lasă pisicuţa o săptămână, timp în care copiază 50-100 de carduri, apoi ei pun informaţiile pe carduri blanc. Nu ştiu PIN-ul, dar sunt multe magazine de electronice care nu ţi-l cer. Sau rămân noaptea în magazine, se dau după un frigider sau o maşină de spălat, se închide, bagă pisicuţa, a doua zi ies şi se întorc după două săptămâni. Altă metodă era să-şi creeze pe net o pagină falsă de produse electronice, care costau mult mai puţin decât toate celelalte, iar cine cumpăra le dădea datele de pe card cu care ei cumpărau alte produse, dar şi alea trebuiau s-ajungă la ei. Făceam flagrantul când căpătau coletul”. Povestirile lui Corozel îţi aduc aminte, prin contrast, de metodele de furat mai “naive” pe care le foloseau românii anilor ’90 în Germania. Lucrau în doi: pentru început împachetau o cărămidă ca pe un cadou - pachet pe care scriau o adresă fictivă. Unul ducea coletul, altul o sticlă de şampanie. Prindeau cetăţeanul neamţ, îl întrebau dacă adresa e corectă, apoi îl loveau cu cărămida de jos în sus. Dacă mai mişca, celălalt îi dădea în cap cu sticla.

Nu doar de hoţi s-a îngrijit în Hexagon şeful Serviciului Investigaţii Criminale din Vaslui: “În Franţa m-am ocupat de grupuri infracţionale. La ei, cerşetoria nu este pedepsită prin lege, dar organizarea unei reţele de cerşetori este. Urmăream liderul cum lua femei şi copii handicapaţi, îi lăsa la diferite magazine, apoi venea la două-trei ore şi lua banii de la fiecare, numai monede de eurocenţi, o pungă mare şi schimba la diferite magazine. Susţinea sus şi tare că nu el i-a organizat, dar am avut grijă să-l filmăm, o săptămână am făcut numai asta”, detaliază comisarul, care precizează că “ei nu mai fac filajul cum l-aţi văzut dvs. în «Poliţist, adjectiv», au aparatură, microfoane, monitorizare prin satelit şi aşa mai departe”.

Îl întreb pe Corozel cum stau cu drogurile la Vaslui. “Au fost şi sunt probleme, chiar anul ăsta au fost arestaţi nu ştiu câţi tineri care cultivau canabis pe la ţară, amatorisme sau puşti de bani gata care dau 500.000 pe un gram de haşiş, dar droguri injectabile nu-s.” “Cât despre Agenţia Naţională Antidrog (ANA), ce fac ei pentru prevenire?”, iar răspunsul lui Corozel vine prompt. “Păi auzisem la un moment dat că vor să le dea seringi celor care se droghează ca să nu se îmbolnăvească. Asta sună ca şi când ai adăuga o bandă la o şosea ca să circule şi beţivii”, susţine comisarul.

Cât despre “Poliţist, adjectiv”, Corozel crede că “reflectă atmosfera austeră de la noi şi ea se regăseşte în mentalitatea unor colegi mai în vârstă. După mine, subiectul acestui film este conflictul dintre generaţii, şi în final se vede cine câştigă. Încă sunt împământenite expresia «Ordinul se execută, nu se discută», care era valabilă în armată, chiar dacă acum, de câţiva ani, suntem civili, şi imposibilitatea tinerei generaţii de a avea o părere. Umorul de limbaj şi de situaţie care este flagrant şi specific lui Corneliu Porumboiu”. Judecând după reacţiile spectatorilor, Corozel e greu de contrazis.

Receptare macro şi micro
La cele două proiecţii ale lui “Poliţist, adjectiv” de la Vaslui părea că toată lumea participase la film. “Eu am scos, cu mâna mea din depozit, calculatoarele alea”, spunea o spectatoare. Nu e de mirare că regizorul îşi considera publicul copt pentru lungmetrajul dublu premiat la Cannes: “Nu m-am gândit că este un film abstract pe care publicul vasluian nu l-ar înţelege. Un film poate fi citit la un moment dat. De fapt, este un film despre care s-a scris foarte mult, dacă te mai uiţi şi la critică, poate poţi să citeşti mai bine. Este adevărat, nu este pentru un public care crede că cinematograful e doar de divertisment. Cinematografia e o artă care are 100 de ani, care are codurile ei şi, bineînţeles, publicul meu e unul care e consumator frecvent de cinema”, a declarat Corneliu Porumboiu corespondentului NewsIn. Colegul de bancă din liceu şi generală al cineastului i-a făcut o critică foarte pertinentă, încheind-o cu cuvintele: “Ştiu că poţi mai bine de atât, Cornele!”.

29 Jun 2009, 14:00	#25
halebardul Guru Join Date: Feb 2009 Posts: 1,916	http://www.cotidianul.ro/vaslui_poli...ent-89847.html Vaslui: Poliţist, compliment 28 Iun 2009 Alexandra Olivotto Rafale de aplauze la avanpremiera celui de-al doilea lungmetraj de Corneliu Porumboiu în oraşul său natal. Poveştile poliţiştilor vasluieni au şi savoare, şi senzaţional, exact elementele pe care cineastul le-a ţinut în frâu pentru ca viaţa să nu-i bată filmul. După premiera internaţională de la Cannes şi cea românească de la Cluj (TIFF), “Poliţist, adjectiv” a dat piept cu spectatorii vasluieni în weekendul trecut şi întâlnirea s-a lăsat cu ovaţii la ambele proiecţii. Grosul echipei a fost de faţă, de la regizor, actorul principal, Irina Săulescu, Vlad Ivanov, Ion Stoica şi Marian Ghenea. Rendez-vous-ul cu poliţiştii locali a fost încă şi mai spumos, iar Dragoş Bucur nu a scăpat netachinat. “Ai stat atâtea zile pe un singur caz. Ei, ce viaţă pe tine!”, îi spune comisarul Liviu Munteanu, ofiţer specializat la Serviciul Investigaţii Criminale, poliţistului din film. E cu mâna în ghips, dar a primit doar jumătate din zilele de concediu care i-ar fi fost necesare ca să se refacă. Asta e, merge la muncă, şi-şi pune colegul să scrie rapoartele şi să le semneze. Nu ştiu câte cazuri a rezolvat, pare să aibă o “bibliografie” bogată, dar de făcut din vorbe şi din stand-up comedy face pe oricine. Se consideră “poliţist, compliment” şi foloseşte din plin auto-zeflemeaua: povesteşte cum a fost şef de grupă la Academia de Poliţie numai pentru că nu făcuse arest şi cum i se refuzase permisie pentru propria nuntă. Comandantul îi spusese că dacă are cine să-i filmeze ceremonia nu mai e nevoie de mire. Mihai Carp, comisar-şef şi totodată şef al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Vaslui, chiar e însurat cu o profesoară, situaţie pe care o joacă în film Dragoş Bucur şi Irina Săulescu: “Şi eu, şi soţia ne-am regăsit în filmul lui Corneliu Porumboiu”. Doamna Carp îl completează: “Unu, sunt tot profesoară, aşa coincidenţă... Doi, când m-am măritat, tot numai ochiuri ştiam să gătesc. M-am regăsit şi în faptul că deseori corectăm greşeli de scriere şi ortografie, mai ales că noile reglementări au apărut acum doi ani şi până şi noi avem probleme. Cred că filmul va convinge că meseria de poliţist este foarte grea, trebuie să faci multe sacrificii în viaţa de familie. Vin acasă, zic ei că s-au gândit la problemele noastre, dar au în cap altceva, ca şi poliţistul din filmul lui Corneliu Porumboiu, care vrea să descopere adevărul. Noi, soţiile, suntem sacrificate. Aţi văzut cât timp petrecea ea (Irina Săulescu - n.r.) singură?”. Cu un aspect al rolului ei, doamna Carp nu e de acord: “Eu, când vine el acasă, n-aş fi stat să ascult muzică, aş fi sărit pe el, îmi face plăcere să vorbim, să discutăm, să ne povestim”. În plus, profesoara de geografie nu se uită niciodată în dosarele soţului. Pe Corneliu Porumboiu, Mihai Carp l-a ajutat cu sediul Poliţiei municipale (“chiar am amenajat cum vrea dumnealui”) şi cu logistica; s-a filmat o lună, iar “activitatea noastră a fost concentrată în câteva birouri”. Pentru documentare, Porumboiu a avut în staff un poliţist care a lucrat la antidrog, dar şi ajutor din partea lui Carp; “m-am uitat şi eu pe scenariu. Aţi văzut că subiectul nu e atât activitatea unui poliţist, cât psihologia lui, mai interesantă ca idee de poliţist”. Întrebarea “cu care dintre ei, cel jucat de Dragoş Bucur sau acela al lui Vlad Ivanov, v-aţi identificat?” se impune. “Mi-au plăcut mult actorul, verticalitatea lui Dragoş, faptul că nu vrea să facă flagrantul şi a încercat să îşi impună punctul de vedere”, răspunde prompt Carp. El a lucrat la Crimă organizată, chiar a condus departamentul înainte de a ocupa actuala poziţie, a avut cazuri cu droguri, iar pe acela din “Poliţist, adjectiv” îl consideră “unul relativ simplu”. Probleme cu traficul de droguri a avut în zona Bârladului: “Se pleacă o pulbere de informaţie şi apoi avem o multitudine de metode secrete”, iar “satisfacţia e deplină când ajungi să prinzi adevăratul traficant”. Primul lui caz la antidrog a fost un turc “care apucase să distribuie multă heroină, de confiscat, am confiscat câteva grame”, iar cea mai mare captură a fost peste un kilogram de canabis. “De multe ori, noi nu mergem doar pe constatare şi pe arestatul consumatorului, ne interesează de la dealer înapoi, noi trebuie să tăiem sursa, să stopăm aprovizionarea, asa că ne axăm pe furnizori. Aţi văzut, strugurele nu se taie de la mijloc...”, subliniază Carp. “Chiar i-am căutat un cusur procedurii din «Poliţist, adjectiv»şi nu i-am găsit”, spune comisarul de poliţie Radu Corozel, şef Serviciu Investigaţii Criminale, care îmi povesteşte cum arăta un filaj de-adevăratelea: “Urmăream nişte traficanţi de uraniu îmbogăţit. Am primit nişte date că nişte cetăţeni moldoveni vor să vândă plutoniu ştiam noi iniţial, ambele foarte radioactive. A durat filajul trei zile şi trei nopţi chiar prin zona unde suntem”. Adică la o aruncătură de băţ din piaţa din “A fost sau n-a fost”. “Minus 30 de grade afară, individul stătea pe o stradă unde nu aveam nici măcar stâlpul după care se mai dădea Dragoş Bucur în film. Mereu ai sentimentul că eşti descoperit, că persoana respectivă îşi dă seama, chiar dacă mă uitam de după colţ doar câteva secunde. Se întâmplă exact cum vezi în film, când trebuie să porneşti se întâmplă ceva. Eram cu nişte Dacii din 1900 toamna, benzina avea apă în ea, şi stând la minus 30 de grade, a îngheţat pe conductă şi acolo a rămas. Şi stai să-l urmăreşti trei zile şi când el pleacă, maşina ta nu porneşte!”. Are numai poveşti una şi una din viaţa reală: “Într-o seară, tot din filajul ăsta, eram cu un coleg şi ca să ne mai încălzim, am găsit un dop de bere pe gheaţă şi-l dădeam cu piciorul de la unul la altul. Nu vă spun cum se uita lumea la noi, ditamai oamenii cum jucam noaptea fotbal în centrul oraşului pe frigul ăla... După asta, tot ca să ne încălzim, am intrat într-o clădire a Poştei. Nu puteam să le spunem celor de acolo ce facem sau că suntem de la poliţie, noi voiam de fapt să supraveghem, şi ne-o dat afară paznicul: «N-aveţi voie, ieşiţi afară»“. “Dar nu puteaţi să-i arătaţi pe furiş o legitimaţie, ceva?”. “Nu, pentru că tipul pe care îl urmăream stătea la o persoană din apropiere şi nu ştiam ce relaţii sunt între paznic şi el, ne era frică, să nu se afle”. Măcar finalul îndelungului filaj a fost unul fericit: “Până la urmă, i-am arestat, pentru ei a fost o surpriză, unul a încercat să fugă şi am sărit cu pistoalele. Aveau ca o minge de plumb, o ţinea în buzunar la geacă. Când i-am întrebat ce au acolo au zis că e doar plumb din care vor să îşi facă o antenă ca să prindă nu ştiu ce post de televiziune. Am încercat cu un aparat de detectare a radiaţiilor ca să vedem dacă înăuntru era ceva radioactiv şi nimic. Am trimis bila la Centrala atomo-nucleară de la Turnu Măgurele. Acolo au secţionat-o şi au găsit 6,3 grame de uraniu îmbogăţit, ca valoare era estimat la vreo 50.000 de dolari. Profesorul de acolo ne-a arătat în nişte cărţi care sunt efectele imediate: dacă stai nu în apropiere, ci în aceeaşi cameră cu substanţa, în câteva ore îţi cad mâinile. Pur şi simplu. Au luat vreo şapte-opt ani pentru trafic cu substanţe”, povesteşte Corozel. Nu a fost singurul caz spectaculos şi prin fapte, şi prin temperatură. “Tot aşa, la minus 30 de grade, urmăream un profesor de fizică ce avea 50 de kilograme de mercur, care încap într-o sticlă de doi litri, dar care cântărea 50 de kilograme. Nu puteai s-o ridici de jos. Profesorul venise cu ea în oraş, a văzut că nu reuşeşte s-o vândă şi o ţinea într-o sacoşă de rafie la un prieten, care l-a dus cu maşina şi l-a lăsat în afara oraşului ca să ia o maşină de ocazie. Noi acolo l-am prins şi l-am întrebat «cu cine ai adus-o până aici» şi ne-a zis că a dus-o singur. «Cum să cari dumneata 50 de kilograme doi kilometri? » «Nu, că eu am muşchi şi pot s-o duc». «Bine, facem reconstituirea şi dacă eşti mincinos»... A dus-o 100 de metri şi dup-aia: «Vă spun sincer, am venit cu ăla cu maşina»“, îşi aduce aminte şeful Serviciului Investigaţii Criminale. Radu Corozel a lucrat şi în Franţa, de fapt, “A fost sau n-a fost?” l-a văzut într-un cinema din Montparnasse. A fost cerut de poliţia din Hexagon şi selectat apoi pe sprânceană, asta pentru că francezii aveau probleme cu românii: a fost detaşat acolo patru luni, apoi rechemat trei luni. Are şi de acolo multe de povestit: “Românii au speriat Anglia şi Franţa cu «pisicuţele». Sunt nişte cipuri care se montează în fanta în care bagi cardul, îţi citesc şi memorează caracteristicile cardului. Ei lasă pisicuţa o săptămână, timp în care copiază 50-100 de carduri, apoi ei pun informaţiile pe carduri blanc. Nu ştiu PIN-ul, dar sunt multe magazine de electronice care nu ţi-l cer. Sau rămân noaptea în magazine, se dau după un frigider sau o maşină de spălat, se închide, bagă pisicuţa, a doua zi ies şi se întorc după două săptămâni. Altă metodă era să-şi creeze pe net o pagină falsă de produse electronice, care costau mult mai puţin decât toate celelalte, iar cine cumpăra le dădea datele de pe card cu care ei cumpărau alte produse, dar şi alea trebuiau s-ajungă la ei. Făceam flagrantul când căpătau coletul”. Povestirile lui Corozel îţi aduc aminte, prin contrast, de metodele de furat mai “naive” pe care le foloseau românii anilor ’90 în Germania. Lucrau în doi: pentru început împachetau o cărămidă ca pe un cadou - pachet pe care scriau o adresă fictivă. Unul ducea coletul, altul o sticlă de şampanie. Prindeau cetăţeanul neamţ, îl întrebau dacă adresa e corectă, apoi îl loveau cu cărămida de jos în sus. Dacă mai mişca, celălalt îi dădea în cap cu sticla. Nu doar de hoţi s-a îngrijit în Hexagon şeful Serviciului Investigaţii Criminale din Vaslui: “În Franţa m-am ocupat de grupuri infracţionale. La ei, cerşetoria nu este pedepsită prin lege, dar organizarea unei reţele de cerşetori este. Urmăream liderul cum lua femei şi copii handicapaţi, îi lăsa la diferite magazine, apoi venea la două-trei ore şi lua banii de la fiecare, numai monede de eurocenţi, o pungă mare şi schimba la diferite magazine. Susţinea sus şi tare că nu el i-a organizat, dar am avut grijă să-l filmăm, o săptămână am făcut numai asta”, detaliază comisarul, care precizează că “ei nu mai fac filajul cum l-aţi văzut dvs. în «Poliţist, adjectiv», au aparatură, microfoane, monitorizare prin satelit şi aşa mai departe”. Îl întreb pe Corozel cum stau cu drogurile la Vaslui. “Au fost şi sunt probleme, chiar anul ăsta au fost arestaţi nu ştiu câţi tineri care cultivau canabis pe la ţară, amatorisme sau puşti de bani gata care dau 500.000 pe un gram de haşiş, dar droguri injectabile nu-s.” “Cât despre Agenţia Naţională Antidrog (ANA), ce fac ei pentru prevenire?”, iar răspunsul lui Corozel vine prompt. “Păi auzisem la un moment dat că vor să le dea seringi celor care se droghează ca să nu se îmbolnăvească. Asta sună ca şi când ai adăuga o bandă la o şosea ca să circule şi beţivii”, susţine comisarul. Cât despre “Poliţist, adjectiv”, Corozel crede că “reflectă atmosfera austeră de la noi şi ea se regăseşte în mentalitatea unor colegi mai în vârstă. După mine, subiectul acestui film este conflictul dintre generaţii, şi în final se vede cine câştigă. Încă sunt împământenite expresia «Ordinul se execută, nu se discută», care era valabilă în armată, chiar dacă acum, de câţiva ani, suntem civili, şi imposibilitatea tinerei generaţii de a avea o părere. Umorul de limbaj şi de situaţie care este flagrant şi specific lui Corneliu Porumboiu”. Judecând după reacţiile spectatorilor, Corozel e greu de contrazis. Receptare macro şi micro La cele două proiecţii ale lui “Poliţist, adjectiv” de la Vaslui părea că toată lumea participase la film. “Eu am scos, cu mâna mea din depozit, calculatoarele alea”, spunea o spectatoare. Nu e de mirare că regizorul îşi considera publicul copt pentru lungmetrajul dublu premiat la Cannes: “Nu m-am gândit că este un film abstract pe care publicul vasluian nu l-ar înţelege. Un film poate fi citit la un moment dat. De fapt, este un film despre care s-a scris foarte mult, dacă te mai uiţi şi la critică, poate poţi să citeşti mai bine. Este adevărat, nu este pentru un public care crede că cinematograful e doar de divertisment. Cinematografia e o artă care are 100 de ani, care are codurile ei şi, bineînţeles, publicul meu e unul care e consumator frecvent de cinema”, a declarat Corneliu Porumboiu corespondentului NewsIn. Colegul de bancă din liceu şi generală al cineastului i-a făcut o critică foarte pertinentă, încheind-o cu cuvintele: “Ştiu că poţi mai bine de atât, Cornele!”.