[Pitbull]

"Clash of the Titans" - Un remake onorabil
...Dar cârpăceala 2D->3D nu merită

Mania remake-urilor din ultimii ani a dat la iveală un număr incredibil de monstruozităţi inutile - ciorbe reîncălzite cu malformaţii genetice de să fugi cât vezi cu ochii. Nu e de mirare, aşadar, că şi din partea acestei "Ciocniri a titanilor" mă aşteptam la o porţie similară de dezgust şi râs.
Însă, spre surprinderea mea - şi nu numai - de data asta avem de-a face cu un blockbuster fantastico-mitologic cinstit, care nu-şi propune neapărat să fie mai bun decât varianta iniţială din 1981 (scenariul: Beverley Cross; regia: Desmond Davies), ci doar s-o reaşeze strict conform cu nivelul de azi al efectelor speciale. La vremea lui, primul "Clash of the Titans" a impresionat în primul rând prin trucajele îndrăzneţe, novatoare şi, în parametrii epocii, destul de abile - precum şi prin fiorul epic adecvat subiectului. Aflat la al cincilea film, după primele două "Transporter","Danny the Dog" şi "The Incredible Hulk" (2008), cu care şi-a dovedit atât calităţile (bun narator în registrul super-acţuiunii) cât şi limitele (naiv şi superficial), Louis Leterrier a avut bunul simţ de a mărturisi din capul locului că n-a dorit de la actualul "Ciocnirea titanilor" altceva decât o regăsire a fascinaţiei pe care i-a produs-o, acum aproape treizeci de ani, cel dintâi. Un deziderat onest - şi cam utopic, de vreme ce am ajuns într-o eră când posibilităţile imageriei cinematografice depăşesc realmente orice limite, şi nimeni nu mai poate fi la fel de impresionat ca în diversele etape trecute ale pionieratrului... Efectele speciale sunt pe cale de a înceta să mai fie un scop în sine (ca de-atâtea ori pe vremuri, când spectatorii erau avizi după asemenea tururi de forţă mereu noi, incredibile şi nemaivăzute) şi, în curând, îşi vor ocupa definitiv locul de drept - acela de instrumente ale discursului cinematografic.
Discursul lui Leterrier, bazat pe reşaparea vechiului scenariu de către Travis Beacham, Phil Hay şi Matt Manfredi, nu e nici grozav, nici tâmpit - e perfect mediocru: legenda lui Perseu, mai croşetată pe ici, pe colo, şi nimic mai mult. Faţă de varianta anterioară, se menţine buna construcţie dramaturgică, se mai câştigă la nivel de ritm, dar se şi pierd o serie de calităţi: setup-ul e confuz şi îngrămădit, Andromeda se pierde-n peisaj, subplotul cu Pegas e complet ratat structural, finalul dezamăgeşte total. Din fericire, regia recuperează cât de cât din toate aceste pierderi, având atât simţul narativ alert cu care Leterrier ne-a obişnuit deja, cât şi capacitatea de a stăpâni cu mână sigură marile mijloace - mizascene grandios-elaborate prin decoruri somptuoase, o integrare organică a efectelor speciale în spectacol, etc. - ceea ce rezultă şi într-o anumită vibraţie epopeică, dacă nu egală cu cea din primul film, măcar nu lipsită totuşi de autenticitate. Contribuie în acest sens şi imaginea de o frumuseţe incontestabilă a lui Peter Menzies jr. (s-a filmat în decor real perin Tenerife, Etiopia şi Ţara Galilor), precum şi inspirata partitură originală a lui Ramin Djavadi.
După oroarea "Terminator Salvation" şi mediocritatea "Avatar", Sam Worthington ne oferă, în rolul lui Perseu, o surpriză destul de plăcută. Pe sub expresivitatea sa cam lemnoasă de la mama-natură, încep să se întrezărească aici şi ceva licăriri de umanitate - poate şi pentru că rolul e axat pe dilemele eroului vis-a-vis de dualitatea sa om/zeu (temă cam didactică, fie vorba între noi, şi care duce şi la un epilog anticlimactic, în care fosta proiectare pe cer a personajelor principale, sub formă de constelaţii, e înlocuită de niscaiva platitudini corecte politic). Liam Neeson şi Ralph Fiennes, în Zeus şi Hades, nici nu surprind, nici nu decepţionează - sunt aşa cum îi ştim, şi cum ştim că se comportă de obicei zeii box-office-ului în roluri de zei ai Olimpului sau ai vreunui alt pantheon. Altfel, mai sunt ceva nume prin distribuţie, dar nu lasă dâră-n urma lor.
Ca să nu lăsăm neluată-n seamă şi principala miză a filmului, efectele speciale, hai să zicem că scorpionii sunt mult mai buni decât antecesorii lor (inclusiv ca dezvoltare, nu doar la nivel de C.G.I.), Medusa câştigă mult prin formatul de piton la care au recurs acum, dar ca personaj şi fizionomie rămâne neînsemnată (oricum, elaborarea spaţială mult mai complexă a decorului din templul ei ruinat e un alt plus), iar bietul Pegas e ca un fel de n-ar mai fi: că-i negru în loc de alb, hai, mai treacă-meargă, să nu fim conformişti... Dar n-are pic de personalitate, aripile digitale îi stau lipite de flancuri cu cel mai vizibil scuipinol, şi apare fix de două ori: prima oară, ca să aflăm că e inccesibil, şi a doua oară hodoronc-tronc-deus-ex-machina (exact ca-n piesele antice, dar la modul tâmpit), ca să-l aducă pe Perseu înapoi în timp util pentru eclipsă. Până la urmă, Krakenul face toţi banii - e lucrat cu imaginaţie, e repulsiv cât încape, mare cât pasajul Basarab-Grozăveşti, şi dă bine când, fiind atât de uriaş, împietrirea îl cuprinde aşa, gradual şi radial, conferind atât credibilitate, cât şi vreo două twist-uri drăguţe (mâna care, împietrind când îi vine rândul, se rupe şi cade peste preotul fanatic şi acoliţii lui).
Pe scurt, un spectacol cinstit pentru cine are chef. Cu o precizare: vedeţi-l în 2D. "Covertirea" (falsă) la 3D a materialului filmat iniţial în cheie clasică e o labă tristă. Iluzia sterescopică rămâne subţire, iar imaginea, departe de a deveni mai expresivă, nu face decât să se complice inutil, ajungând confuză şi obositoare. Nu merită.

Pitbull (Mihnea Columbeanu)
17 aprilie, 2010, h: 12:00-12:43
Bucureşti, România