[robertsandu]

Excelent film.

Da... ce pot să spun... îmi plac și filmele mai neagitate, mai așezate, care transmit mult tocmai prin ceea ce nu este spus. Harry and Tonto e o dramă de fapt, cu accente hazlii presarate ici și colo, dar care nu schimba impresia ca în viața lui Harry (jos pălăria pentru Art Carney, dacă n-aș ști că e film artistic, aș zice că-și joacă propria viață într-un documentar) e o anumita amaraciune, care vine din realizarea unui fapt dureros și până la urmă perfect normal. De la o anumita varsta, când lumea și-a pierdut răbdarea cu tine, când poate modernitatea te-a lăsat în urmă și tu ai încetat să mai ții pasul, iar copiii tăi sunt prea ocupati cu problemele din propria lor viață ca să se mai intereseze de a ta, trebuie să cauți bucuria în lucrurile mici. În relația cu un animal de companie (apropo, motanul e absolut adorabil), în scurta conversație pe care o ai cu un străin, poate în revederea, fie și pentru câteva minute, a unei persoane cu care n-ai mai vorbit de mult. Sau -- de ce nu? -- poate în plăcerea călătoriei.

Dacă avem un Harry care pare înțelegător și bun la suflet, asta se întâmplă pentru că știe cum merg lucrurile, știe că bătrânețea nu e despre vinovați, ci despre victime și atât.

E un film uman (cum bine a spus cineva mai sus) și e important de precizat că nu e o umanitate falsă, care ascunde scopuri comerciale, ci una reală, bine înțeleasă și, cel mai important, bine pusă în valoare. Ar fi câte ceva de spus și despre calitatea de road movie, care deschide practic filmul -- un film ce părea a fi ușor stagnant la un moment dat –, oferind noi peisaje, noi personaje și acea doză de imprevizibil care parcă a mai diversificat puțin acțiunea. Pentru mine însă, aspectul de road movie nu e definitoriu pentru calitatea filmului. Eu aș fi apreciat pelicula, fie și dacă s-ar fi rezumat la a ne prezenta o simplă dramă socială.

Nu mă interesează câte pelicule s-au mai făcut pe subiectul bătrâneții, aici avem deja două elemente care probabil lipsesc din majoritatea – o interpretare superbă a actorului principal și o regie aproape ireproșabilă a lui Mazurski. Și apropo de regie, mi-a plăcut și cum s-a mișcat camera, deși n-am avut lucruri ieșite din comun – n-aș zice că-i tocmai filmul potrivit pentru asemenea fantezisme. Am descoperit în schimb unghiuri diverse și o disciplină a cadrajului în acord cu cinemaul american, destul de consecvent și rezistent la schimbare.

3.5 stele.