Cinemagia Forum - View Single Post

victor_homescu · 24 Jun 2020, 21:57

Decedat 2020 iunie 19, **Scriam ca să dau foc lumii şi să mă mistui odată cu ea**,.avea 55 de ani, scriitorul spaniol Carlos Ruiz Zafon, **Puţine lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care îşi deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoţesc toată viaţa şi clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai târziu, indiferent câte cărţi am citi, câte lumi am descoperi, câte am învăţa şi câte am uita –, ne vom întoarce. Pentru mine, aceste pagini fermecate vor fi mereu cele pe care le-am întâlnit pe culoarele din Cimitirul Cărţilor Uitate**,.născut la Barcelona în 1964 septembrie 25**Pentru mult timp, existenţa mea a fost una a absenţelor, fără alt nume şi fără altă prezenţă decât acelea ale unui străin pribeag. Am avut o sută de nume şi tot atâtea meserii, dar nici unul dintre ele nu-mi aparţine. Am dispărut în oraşe infinite şi în sate atât de mici încât, acolo, nimeni nu mai avea nici trecut, nici viitor. Nicăieri nu m-am oprit mai mult decât era necesar. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu, fugeam din nou, pe neaşteptate, lăsând doar vreo două cărţi vechi şi haine la mâna a doua, în nişte odăi lugubre unde timpul n-avea milă şi amintirea ardea. N-am avut altă memorie decât incertitudinea. În anii mei de pribegie, am văzut cum infernul promis în paginile pe care le-am scris pentru patron prindea viaţă pe unde treceam. De o mie de ori am fugit de propria mea umbră, mereu privind în spate, mereu aşteptându-mă să dau peste ea la un colţ de stradă, pe trotuarul celălalt sau lângă pat, în ceasurile interminabile dinaintea zorilor .**("Jocul îngerului"), debutat cu literatură pentru copii - Printul din negura (Polirom, 2011) - numit un Dickens al Barcelonei.(The Philadelphia sau Corriere della Sera ) : "Am gasit inca o carte care dovedeste ce minunat e sa te cufunzi intr-o poveste plina de resurse: seductie, risc, razbunare si un mister pe care autorul il tese magistral. Carlos Ruiz Zafon il depaseste chiar si pe extraordinarul Charles Dickens" (cu referire la unul din romanele tetralogiei "Cimitirul Cartilor Uitate", ciclul inceput cu Umbra vântului 2001 - distins cu premiul "Prix du Meilleur Livre Etranger", "Jocul ingerului" „Prizonierul Cerului” si "Labirintul spiritelor") **Încă îmi amintesc dimineaţa aceea când tata m-a dus pentru prima oară să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate - o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. - Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte şi se întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, când tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrân. Poate la fel de bătrân ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă de când există sau cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Când o bibliotecă dispare, când o librărie îşi închide porţile, când o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpân. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decât pe noi, Daniel. Crezi că vei putea să păstrezi secretul ăsta? - Există obiceiul ca, atunci când cineva vizitează pentru prima oară locul ăsta, să aleagă o carte, pe oricare ar preferao, şi s-o adopte, asigurându-se că nu va dispărea niciodată, că va rămâne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa,mi-a explicat tata. Azi e rândul tău...Am străbătut culoare şi galerii în spirală populate cu sute, mii de tomuri ce păreau să ştie mai multe în privinţa mea decât eu despre ele. În scurt timp, m-a năpădit ideea că în spatele copertelor fiecăreia din acele cărţi se deschidea un univers infinit ce trebuia explorat şi că, dincolo de acele ziduri, lumea lăsa viaţa să treacă în după-amiezi de fotbal şi în seriale de radio, mulţumindu-se cu perspectiva propriului buric şi cam atât. Poate că a fost acest gând, poate că hazardul sau ruda sa ilustră, destinul, însă chiar în clipa aceea am ştiut că alesesem cartea pe care aveam s-o adopt. Ori poate că ar trebui să spun cartea care avea să mă adopte pe mine. Se desluşea timid la capătul unui raft, legată în piele de culoarea vinului şi susurându-şi titlul în litere aurite ce ardeau în lumina distilată de cupola din înalt. Am înaintat până la ea şi am dezmierdat literele cu buricul degetelor, citind în tăcere :"Umbra vântului"-Julián Carax
***
**Am ştiut mereu că într-o bună zi aveam să revin la aceste străzi, pentru a povesti istoria bărbatului ce şi-a pierdut sufletul şi numele printre umbrele acelei Barcelone cufundate în visul tulbure al unui timp de cenuşă şi tăcere. Sunt pagini scrise cu foc, la adăpostul unui oraş de blestemaţi, cuvinte săpate în memoria celui întors dintre morţi cu o făgăduială înfiptă în inimă şi preţul unui blestem. Cortina se ridică, publicul tace şi, înainte ca umbra ce se cerne peste destinul său să coboare de pe maşina pentru decoruri, o distribuţie de spirite albe intră în scenă, cu o comedie pe buze şi binecuvântata inocenţă a celui care, crezând că al treilea act e şi ultimul, începe să ne spună o poveste de Crăciun, fără să ştie că, dând ultima pagină, cerneala propriei răsuflări îl va târî molcom şi inexorabil în miezul tenebrelor. **,-Julián Carax "Prizonierul cerului" (Editions de la Lumiere, Paris, 1992)
***
**Julián Carax încheie Umbra vântului cu un scurt capitol în care însăilează destinele personajelor sale peste ani. Am citit multe cărţi din acea noapte îndepărtată a anului 1945, însă ultimul roman al lui Carax a rămas preferatul meu. Astăzi, cu trei decade în spate, nu mai nutresc speranţe să-mi schimb părerea. În timp ce scriu aceste rânduri pe tejgheaua librăriei, fiul meu Julián, care mâine împlineşte zece ani, se uită la mine zâmbitor şi intrigat de teancul ăsta de foi care tot creşte şi iar creşte, convins, poate, că şi taică-său a contractat boala aceea a cărţilor şi a cuvintelor. Julián are ochii şi inteligenţa mamei sale, şi îmi place să cred că posedă ingenuitatea mea. Tata, care, deşi nu recunoaşte, întâmpină dificultăţi în a citi titlurile de pe cotoarele cărţilor, e sus, în casă. De multe ori mă întreb dacă e un om fericit, împăcat, dacă prezenţa noastră îl ajută sau dacă trăieşte printre amintirile lui, în tristeţea aceea care l-a urmărit mereu. Acum, Bea şi cu mine ne ocupăm de librărie. Eu ţin socotelile. Bea face achiziţiile şi se ocupă de clienţi, care o preferă pe ea mie. Nu-i învinovăţesc.(..) Un bărbat încă tânăr, cu câteva fire albe în păr, păşeşte pe străzile unei Barcelone prinse sub ceruri de cenuşă şi sub un soare de abur care se revarsă peste Rambla de Santa Monica asemenea unei ghirlande de aramă lichidă. Duce de mână un băiat de vreo zece ani, cu privirea îmbătată de misterul promisiunii pe care tatăl său i-a făcut-o dis-de-dimineaţă, că-l va duce în Cimitirul Cărţilor Uitate.- Julián, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui. Nimănui.- Nici măcar mamei? întreabă băiatul, cu jumătate de glas. Tatăl oftează, ascunzându-se în acel zâmbet trist care îl urmăreşte de-a lungul vieţii.- Ba sigur că da, răspunde el. Faţă de ea n-avem secrete. Ei poţi să-i povesteşti orice. La scurt timp, ca nişte figuri din abur, tatăl şi fiul dispar în mulţimea de oameni de pe Rambla, paşii lor pierzându-se pentru totdeauna în umbra vântului.**
***
(Carlos Ruiz Zafon : Jocul ingerului, Prizonierul cerului, Umbra vântului, Labirintul spiritelor, Ed.Polirom, 2013 )

24 Jun 2020, 21:57	#1758
victor_homescu Guru Join Date: Dec 2016 Posts: 631	Decedat 2020 iunie 19, Scriam ca să dau foc lumii şi să mă mistui odată cu ea,.avea 55 de ani, scriitorul spaniol Carlos Ruiz Zafon, Puţine lucruri îl marchează pe un cititor atât de mult ca prima carte care îşi deschide cu adevărat drum spre inima lui. Acele prime imagini, ecoul cuvintelor pe care credem că le-am lăsat în urmă ne însoţesc toată viaţa şi clădesc în memoria noastră un palat unde, mai devreme sau mai târziu, indiferent câte cărţi am citi, câte lumi am descoperi, câte am învăţa şi câte am uita –, ne vom întoarce. Pentru mine, aceste pagini fermecate vor fi mereu cele pe care le-am întâlnit pe culoarele din Cimitirul Cărţilor Uitate,.născut la Barcelona în 1964 septembrie 25Pentru mult timp, existenţa mea a fost una a absenţelor, fără alt nume şi fără altă prezenţă decât acelea ale unui străin pribeag. Am avut o sută de nume şi tot atâtea meserii, dar nici unul dintre ele nu-mi aparţine. Am dispărut în oraşe infinite şi în sate atât de mici încât, acolo, nimeni nu mai avea nici trecut, nici viitor. Nicăieri nu m-am oprit mai mult decât era necesar. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu, fugeam din nou, pe neaşteptate, lăsând doar vreo două cărţi vechi şi haine la mâna a doua, în nişte odăi lugubre unde timpul n-avea milă şi amintirea ardea. N-am avut altă memorie decât incertitudinea. În anii mei de pribegie, am văzut cum infernul promis în paginile pe care le-am scris pentru patron prindea viaţă pe unde treceam. De o mie de ori am fugit de propria mea umbră, mereu privind în spate, mereu aşteptându-mă să dau peste ea la un colţ de stradă, pe trotuarul celălalt sau lângă pat, în ceasurile interminabile dinaintea zorilor .("Jocul îngerului"), debutat cu literatură pentru copii - Printul din negura (Polirom, 2011) - numit un Dickens al Barcelonei.(The Philadelphia sau Corriere della Sera ) : "Am gasit inca o carte care dovedeste ce minunat e sa te cufunzi intr-o poveste plina de resurse: seductie, risc, razbunare si un mister pe care autorul il tese magistral. Carlos Ruiz Zafon il depaseste chiar si pe extraordinarul Charles Dickens" (cu referire la unul din romanele tetralogiei "Cimitirul Cartilor Uitate", ciclul inceput cu Umbra vântului 2001 - distins cu premiul "Prix du Meilleur Livre Etranger", "Jocul ingerului" „Prizonierul Cerului” si "Labirintul spiritelor") Încă îmi amintesc dimineaţa aceea când tata m-a dus pentru prima oară să vizitez Cimitirul Cărţilor Uitate - o gigantică bibliotecă de o geometrie imposibilă. - Locul ăsta e un mister, Daniel, un sanctuar. Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care l-a scris şi sufletul celor care l-au citit, l-au trăit şi l-au visat. Ori de câte ori o carte îşi schimbă proprietarul, ori de câte ori privirea alunecă pe paginile ei, spiritul său creşte şi se întăreşte. Cu mulţi ani în urmă, când tatăl meu m-a adus aici pentru prima oară, locul ăsta era deja bătrân. Poate la fel de bătrân ca oraşul însuşi. Nimeni nu ştie cu siguranţă de când există sau cine au fost cei care l-au creat. Am să-ţi spun ceea ce tatăl meu mi-a spus mie. Când o bibliotecă dispare, când o librărie îşi închide porţile, când o carte se pierde în uitare, cei care cunoaştem acest loc, paznicii, avem grijă să ajungă aici. În locul acesta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp trăiesc pentru totdeauna, aşteptând să ajungă într-o bună zi în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit. În librărie noi le vindem şi le cumpărăm, însă în realitate cărţile nu au stăpân. Fiecare carte pe care o vezi aici a fost cel mai bun prieten al cuiva. Acum nu ne mai au decât pe noi, Daniel. Crezi că vei putea să păstrezi secretul ăsta? - Există obiceiul ca, atunci când cineva vizitează pentru prima oară locul ăsta, să aleagă o carte, pe oricare ar preferao, şi s-o adopte, asigurându-se că nu va dispărea niciodată, că va rămâne vie pentru totdeauna. E o promisiune foarte importantă. Pe toată viaţa,mi-a explicat tata. Azi e rândul tău...Am străbătut culoare şi galerii în spirală populate cu sute, mii de tomuri ce păreau să ştie mai multe în privinţa mea decât eu despre ele. În scurt timp, m-a năpădit ideea că în spatele copertelor fiecăreia din acele cărţi se deschidea un univers infinit ce trebuia explorat şi că, dincolo de acele ziduri, lumea lăsa viaţa să treacă în după-amiezi de fotbal şi în seriale de radio, mulţumindu-se cu perspectiva propriului buric şi cam atât. Poate că a fost acest gând, poate că hazardul sau ruda sa ilustră, destinul, însă chiar în clipa aceea am ştiut că alesesem cartea pe care aveam s-o adopt. Ori poate că ar trebui să spun cartea care avea să mă adopte pe mine. Se desluşea timid la capătul unui raft, legată în piele de culoarea vinului şi susurându-şi titlul în litere aurite ce ardeau în lumina distilată de cupola din înalt. Am înaintat până la ea şi am dezmierdat literele cu buricul degetelor, citind în tăcere :"Umbra vântului"-Julián Carax * Am ştiut mereu că într-o bună zi aveam să revin la aceste străzi, pentru a povesti istoria bărbatului ce şi-a pierdut sufletul şi numele printre umbrele acelei Barcelone cufundate în visul tulbure al unui timp de cenuşă şi tăcere. Sunt pagini scrise cu foc, la adăpostul unui oraş de blestemaţi, cuvinte săpate în memoria celui întors dintre morţi cu o făgăduială înfiptă în inimă şi preţul unui blestem. Cortina se ridică, publicul tace şi, înainte ca umbra ce se cerne peste destinul său să coboare de pe maşina pentru decoruri, o distribuţie de spirite albe intră în scenă, cu o comedie pe buze şi binecuvântata inocenţă a celui care, crezând că al treilea act e şi ultimul, începe să ne spună o poveste de Crăciun, fără să ştie că, dând ultima pagină, cerneala propriei răsuflări îl va târî molcom şi inexorabil în miezul tenebrelor. ,-Julián Carax "Prizonierul cerului" (Editions de la Lumiere, Paris, 1992) * Julián Carax încheie Umbra vântului cu un scurt capitol în care însăilează destinele personajelor sale peste ani. Am citit multe cărţi din acea noapte îndepărtată a anului 1945, însă ultimul roman al lui Carax a rămas preferatul meu. Astăzi, cu trei decade în spate, nu mai nutresc speranţe să-mi schimb părerea. În timp ce scriu aceste rânduri pe tejgheaua librăriei, fiul meu Julián, care mâine împlineşte zece ani, se uită la mine zâmbitor şi intrigat de teancul ăsta de foi care tot creşte şi iar creşte, convins, poate, că şi taică-său a contractat boala aceea a cărţilor şi a cuvintelor. Julián are ochii şi inteligenţa mamei sale, şi îmi place să cred că posedă ingenuitatea mea. Tata, care, deşi nu recunoaşte, întâmpină dificultăţi în a citi titlurile de pe cotoarele cărţilor, e sus, în casă. De multe ori mă întreb dacă e un om fericit, împăcat, dacă prezenţa noastră îl ajută sau dacă trăieşte printre amintirile lui, în tristeţea aceea care l-a urmărit mereu. Acum, Bea şi cu mine ne ocupăm de librărie. Eu ţin socotelile. Bea face achiziţiile şi se ocupă de clienţi, care o preferă pe ea mie. Nu-i învinovăţesc.(..) Un bărbat încă tânăr, cu câteva fire albe în păr, păşeşte pe străzile unei Barcelone prinse sub ceruri de cenuşă şi sub un soare de abur care se revarsă peste Rambla de Santa Monica asemenea unei ghirlande de aramă lichidă. Duce de mână un băiat de vreo zece ani, cu privirea îmbătată de misterul promisiunii pe care tatăl său i-a făcut-o dis-de-dimineaţă, că-l va duce în Cimitirul Cărţilor Uitate.- Julián, ce-ai să vezi astăzi n-ai să poţi povesti nimănui. Nimănui.- Nici măcar mamei? întreabă băiatul, cu jumătate de glas. Tatăl oftează, ascunzându-se în acel zâmbet trist care îl urmăreşte de-a lungul vieţii.- Ba sigur că da, răspunde el. Faţă de ea n-avem secrete. Ei poţi să-i povesteşti orice. La scurt timp, ca nişte figuri din abur, tatăl şi fiul dispar în mulţimea de oameni de pe Rambla, paşii lor pierzându-se pentru totdeauna în umbra vântului. * (Carlos Ruiz Zafon : Jocul ingerului, Prizonierul cerului, Umbra vântului, Labirintul spiritelor, Ed.Polirom, 2013 )