[mirodoni]

„Monștri” - un film pătrat

Încep cu o veste bună, filmul a fost scurtat de la 126 de minute la 116! Tot e ceva... Cel puțin așa a anunțat regizorul Marius Olteanu. Eu nu am rezistat decât vreo 40! Am înțeles că filmul are 3 capitole. Chiar a fost amabil și ne-a mai spus că, dacă vom rezista până la sfârșit, vom constata că filmul este realizat ca un puzzle. Nu am rezistat, dar îl cred.

Desigur, se poate pune problema cum pot scrie despre un film pe care nu l-am văzut în întregime. Pot, scriu doar despre ce am văzut. Apoi, mai e o vorbă: nu trebuie să mănânci toată ciorba ca să constați că e stricată.

Și ce credeți că am văzut? După lupte seculare care au durat vreo 30 de ani până s-a pus la punct tehnologia ecranului lat, foarte lat și panoramic, a fost inventat instant ecranul pătrat! Adică apa caldă și mersul pe jos. De cine credeți? De românul Marius Oltenu, debutant în cinematografie. Desigur, ca tot românul, crede că cinematografia începe cu el și se va sfârși cu el.

Culmea este că această găselniță a prins la juriile internaționale și filmul a luat premii după premii. Ce scenariu? ce regie? ce costume? ce vedete? Ecran pătrat, și gata! De aici, criticii de film, care scriu pe bani, au fost extaziați. Au găsit tot felul de „valențe artistice” ale metodei. Doar unii spectatori, care plătesc pentru a vedea filmul, au fost nemulțumiți.

Dar să vedem ce am văzut pe acest ecran pătrat. Păi am văzut venind un tren în gară. Adică așa bănuiesc, pentru că un tren adevărat nu putea fi încadrat pe un așa ecran. Se putea, frontal, ca-n imaginea aceea de la începuturile cinematografiei, când au fugit spectatorii din sală de teamă că dă trenul peste ei. Nu era cazul aici, adică să sperii spectatorii. Deci vedem „detalii”, mult apreciate de critici, adică roți de tren, funduri de cucoane, bagaje de mână etc și... altele.

O duduie, venită probabil cu trenul, de unde, nu știu, ba parcă anunța ceva la megafon, dar n-am considerat că e important, ajunge plângând în toaletă și se spală pe față. Aici, da, detaliu, detaliu! Ce rost avea un ecran panoramic!? Aici trebuie căutată profunzimea gestului.

Dana, pentru că așa o chema pe duduie, după cum figura scris mare într-un insert tipări, interpretată de Judith State, ia un taxi să meargă..., n-are importanță unde, pentru că mai apoi vrea în altă parte. Numai că-i sună telefonul și nu vrea să răspundă. Și sună, și sună... Atunci, șoferul, interpretat magistral de Alexandru Potocean, îi spune foarte natural, aprinzându-și o țigară: „Răspunde, în pula mea, la telefonul ăla!” Fără bip, fără nimic, vă dați seama, era ceva esențial în structura filmului. Așa că, să mă scuzați, n-am să pun nici eu puncte-puncte, că doar suntem între noi, nu suntem în public! Sala era plină, oameni fel de fel, dar, ce contează?! Poate vă mirați că sala era plină, dar era o avanpremieră, nu plătitori de bilete! Două dudui chiar au chitotit în sală, gata, probabil, să răspundă la telefon în p...la lui!

Și cam asta e în primele 40 de minute. Fata se răzgândește, pleacă cu taxiul în altă parte și, mă rog, discuții profunde cu taximetristul, gen: „ia o țigară”, „m-am lăsat”, „da’ ia totuși o țigară”, „păi m-am lăsat”. Și până la urmă ia două. Țigări. Ba mai era ceva despre meseria de taximetrist pe care o practica fără plăcere de vreo două luni. Mai era ceva despre iubirea de oameni, dar prea profund, sub nivelul asfaltului.

Și-ncepe calupul 2, „Arthur”, tot așa, scris mare. Arthur, se-nțelege, sper, soțul, făcea ceva exerciții la sală, probabil era boxer, că lovea aerul cu pumnii, iar aerul cădea la pământ . Pleacă apoi, se gândește, se mai gândește... Dar tot așa, pe ecran pătrat!

Nu știu ce a mai urmat, pentru că am plecat. N-am vrut să ies de-acolo cu capul pătrat!
Ce pot să mai spun este că, din nou, un debutant vine cu un scurtmetraj de facultate pe care îl diluează, dar îl diluează zdravăn, la 116 minute!

Stau acum și mă gândesc... Nu la ce am pierdut, ce-am avut și ce-am pierdut? Ci la ce înseamnă imbecilizarea individului în fața aparențelor. Adică niște jurați spun că un film este nemaipomenit, iar toată lumea îl ia de bun, nu mai are curajul unei opinii personale. Dar cine sunt acei jurați? Unii mai răutăcioși și invidioși spun că sunt niște pipițe ne f.. ardate la timp și niște gay. Asta cu gay a fost pe bune la Eurovision, au depunctat-o pe Laura Bretan pentru că a declarat că susține familia tradițională.

„Există, conștient sau inconștient, tendința de a ridica fleacurile, nimicurile cinematografice la rangul de artă!” - Vincent Canby - New York Times.

Dar, pentru că, la români, iada sare casa, cineaștii noștri au adus și vulgaritățile la rang de artă.

În filmul de față, „Monștri”... Care monștri? Hai să fim serioși, monștrii din noi? Chiar monștri? „Scor alb” parcă tot era mai bine, cel puțin pentru scurtmetraj. Dar voiam să spun, un cronicar elogiază chiar și zgomotul stradal din coloana sonoră. Halal! Nu suntem noi sătui de zgomotul stradal, ne mai ducem și la cinematograf să-i descoperim sensurile artistice? Dar „spectacolul cinematografic” unde este? Nu mai pun că dialorurile, în general, la filmul românesc nu sunt... lizibile.