[Cretzulynne]

Era portarul. Ramase in prag, politicos, aproape absent, neprivind nicaieri, ii întinse o pereche de manusi.
- Le-a adus soferul adineauri. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra si ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. I-am dat o suta de lei...
Stefan lua manusile si le privi lung, concentrat, incruntându-se.
- De ce nu deschideti fereastra ? vorbi din nou portarul. O sa va imbolnaviti. E foarte cald la dumneavoastra...
- Care domnisoara? intreba Stefan.
Dar în acea clipa îsi aduse deodata aminte si se lumina.
- Ah, da, stiu, spuse. Asteapta...
Cauta in portmoneu si îii întinse o bancnota.
- Poate îmi mai dati si o carte sa citesc, spuse portarul dupa ce multumi, impaturind cu grija bancnota.
Stefan se îndrepta spre biblioteca de perete si-si zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.
- Dar macar e sigur ca sunt manusile ei? întreba el deodata.
- Spunea ca s-a întors de la statuia Bratianu ca sa le aduca. Spunea ca sunt ale domnisoarei cu care ati fost dumneavoastra... As vrea un roman frumos, adauga cu un glas mai coborât, zâmbind.
Dupa ce pleca portarul, tinând cartea sub brat, cu o infinita grija, aproape cu spaima, Stefan ramase o clipa în mijlocul odaii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecina. Se apropie de fereastra si o deschise larg. Il întâmpina un miros de gradina proaspat stropita. „Tot mai am timp, îsi spuse rezemându-se de fereastra. Nu e înca miezul noptii..."
... Fata ridicase din umeri si zâmbise. în lumina serii, obrazul ei parea si mai pârlit de soare si parul capatase un luciu stins, de metal vechi.
- Nu te înteleg, spusese. Nu-mi dau seama daca glumesti sau crezi cu adevarat...
Pe nesimtite, deasupra lor, cerul îsi domolise sclipirea. O stea rasarise din senin, stinghera, în crestetul padurii.
- S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fara s-o priveasca. Dar trebuie sa te învete cineva cum sa le privesti, ca sa stii ca sunt miracole. Altminteri, nici macar nu le vezi. Treci pe lânga ele si nu stii ca sunt miracole. Nu le vezi...
- Imi pare rau ca nu te pot urmari, vorbise ea târziu. Mi-ar fi placut sa te pot întelege...
- Unii spun ca în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca...
- Nu înteleg nimic, spusese ea. Nu înteleg...
Tresari si se smuci emotionat de lânga fereastra. Manusile erau înca pe pat, asa cum le lasase. Le apropie o clipa de nari. Parca n-ar fi ale ei, îsi spuse, nedumerit. Parca n-ar fi parfumul ei...
Când îsi apropie bricheta ca sa-si aprinda tigara, observa ca ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; pareau asa pentru ca obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degraba de un verde-deschis, batut în aur. Gura foarte rosie si dintii prea albi, stralucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau si mai mult figura.
- Te-am ascultat toata seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrata cu bricheta, si nu înteleg de ce prelungesti gluma. De ce nu mi-ai spus ca esti scriitor si ca te numesti Ciru Partenie ?...
El o privi încurcat, silindu-se sa-i întoarca zâmbetul.
- Nu-ti puteam spune asta pentru ca nu sunt scriitor si ma numesc Stefan Viziru. Foarte exact: Stefan I. Viziru, caci pe tatal meu îl chema Ioan...
Cu un gest scurt, Ileana îsi pleca fruntea. în clipa aceea Stefan îsi aminti, dintr-o data, fara nici un efort, ceea ce se trudise întruna sa afle în ultimele zile: unde mai vazuse el acea culoare stranie de par, care nu era nici neagra, nici albastra, nici argintie ? Acum stia: era culoarea unei specii rare de pansele, pe care o privise fermecat, când, copil, familia lui abia sosita în Capitala, fusese adus pentru prima oara în Cismigiu. Descoperirea aceasta îl insenina.
- Sunt de-abia de câteva luni în Bucuresti, vorbi din nou Ileana. Nu cunosc aproape pe nimeni. Si n-am citit nimic de Ciru Partenie. Auzisem vag despre el. Dar când am intrat în restaurant, am vazut cum te arata cineva din ochi: „Uite si pe Partenie, spunea. Ma mir ca a calcat pe aici. Are probabil vreo întâlnire!..." Si toata seara am observat cum te cautau, curiosi, atâtia ochi. Ai fost recunoscut, draga maestre! Inutil sa te mai ascunzi!...
Stefan se multumi s-o priveasca, tacând.
- Te-ai suparat, într-adevar? continua Ileana. Am auzit asta la usa, intrând; a fost fara voia mea. Si am fost destul de intimidata toata seara...
- Te asigur ca nu sunt Ciru Partenie, o întrerupse el calm, aproape cu gravitate. Uite, daca vrei, am sa-ti fac dovada...
începu sa se caute în amândoua buzunarele deodata. Gasi un plic si i-l întinse. Dar i-l lua repede înapoi si-i întinse un pasaport.
- Are si o fotografie, spuse. E cea mai buna piesa de identitate... Ea îl deschise si citi tare numele:
- Stefan Viziru. Treizeci si patru de ani? Nu pari...
... Se apropiase de ea, fara sa-i spuna cine e si cum îl cheama.
- Uite, începuse el aratând catre padure, pe locurile acestea erau balti, întorsese brusc capul si tresarise vazându-l atât de aproape de ea. Nu-l simtise. Nu auzise pasi în urma ei. Era un barbat înalt, bine legat si totusi zvelt, aproape fraged, si o intimidase lumina zâmbetului lui.
- ... în locul padurii acesteia erau balti. Aici veneam sa ma scald cu baietii când eram mic...
Vorbea mereu. Despre baltile din jurul Bucurestiului, despre arborii pe care-i vazuse sadindu-se. Vorbea mai ales despre copilaria lui.
- ... în liceu, aveam un arici cu care ma împrietenisem. Când veneam sa-l vad, ma simtea de departe si iesea sa ma întâmpine...
Se oprise si întorsese brusc capul. Apoi îsi trecu mâna prin par, privind-o pe furis, cu un zâmbet timid, încurcat.
- E curios, adaugase, dar nu-mi dau înca seama ce e. Dumneata ai un accent ciudat, aproape strain...
- Am copilarit departe de tara si am învatat târziu româneste. Dar am învatat la mosie, cu taranii...
- Am citit odata o carte, continuase el ca si când n-ar fi ascultat-o, o carte cu un tânar care chema serpii si sedea de vorba cu ei. Sunt sigur ca lucrurile acestea sunt cu putinta. Dar trebuie sa te învete cineva... Ariciul meu, bunaoara, se rostogolea în fata mea, îsi ascundea tepii si ma lasa sa-l mângâi pe pântece. Sunt sigur ca as fi putut învata multe de la el, dar nu stiam cum sa-i vorbesc...
Soarele asfintise. începuse sa patrunda pâna la ei miros de fân proaspat cosit.

(fragment din Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade)