[mirodoni]

„Un pas în urma serafimilor” – sau „Aproape îngeri”

După câte știu eu, scenariul lui Daniel Sandu a fost respins de vreo 5 ori la CNC. Văzând filmul, nu mă mai mir decât că, în sfârșit, acesta a apărut, judecând după subiect! Dacă-mi aduc aminte spusele unui vașnic membru în comisiile de selecție, cum că nu valoarea unui scenariu contează, ci conjunctura în care este evaluat, nu mă mai miră chiar nimic!

E suficient să spun că „acțiunea” se petrece într-un seminar teologic creștin ortodox, ceea ce, trebuie să recunoaștem, așa ceva n-am mai văzut. Acesta cred că este și motivul pentru care sala de cinema era aproape plină.
Și totuși, trebuie să mai spun că în sinopsisul oficial se exagerează mult, voluntar sau involuntar. Nici pe departe filmul nu caută să generalizeze! E vorba doar de clasa unuia dintre profesori, nu de toți seminariștii și nu de tot sistemul care ar fi „complet corupt și abuziv”. Ce-i drept, în film este vorba despre minciună, furt, manipulare și trădare, dar nu sunt prezentate ca „aptitudini pe care elevii trebuie să și le însușească pentru a rezista în seminar”. De fapt, niciun elev care a fost corect nu a avut de suferit. Problema este că aceștia nu sunt îngeri, sunt doar aproape îngeri, adică oameni, adolescenți, și nu toți trebuie, și chiar nu toți ajung preoți.

Un cronicar spunea că filmul ar fi trebuit să fie mult mai tăios. Într-adevăr, și eu am multe de reproșat Bisericii de astăzi, dar regizorul scenarist Daniel Sandu nu și-a propus să abordeze decât aspectele pe care el le-a cunoscut îndeaproape. Pare să atragă atenția că moravurile societății actuale, corupția, abuzul, ipocrizia, lupta pentru putere, manipularea și trădarea au pătruns și acolo unde nu ar avea ce căuta. Putem să tragem concluzia că, în această situație, salvarea nu mai poate veni de la frica de Dumnezeu, ci de la frica de lege. Astfel, nici măcar ucenicii nu mai pot fi îmbrobodiți cu percepte și canoane bisericești. Replica unuia dintre ei vine scurt: „Dar este legal?!”

Meritul filmului „Un pas în urma serafimilor” este acela că, până la urmă, nici nu mai contază că acțiunea se petrece într-un seminar teologic. Acesta este doar oglinda în care se reflectă societatea actuală.

Secretul succesului este acela că scenaristul nu a căutat cu disperare un subiect de senzație, ci a scris cu sinceritate despre ce a cunoscut el mai bine. Ca regizor, a reconstituit cu minuțiozitate povestea pe care el însuși a trăit-o. Toate acestea , cred eu, judecând după rezultat, cu gândul la spectator.

Astfel, și-a ales fără reproș interpreții. Deși, pentru autenticitate, a folosit, cum era și firesc, neprofesioniști, necunoscuți, pentru unul dintre rolurile principale, părintele Ivan, l-a ales pe Vlad Ivanov. Aceasta înseamnă că știe măsura vedetei de cinema. Pentru că, fără îndoială, acest actor a atins statutul de vedetă. Nu raportat la popularitate, număr de roluri jucate, sau încasări, ci la modul cum reușește să se plieze pe osatura personajului, cum reușește să-i dea viață. Vorbele, privirea, gesturile devin ale personajului, nu mai sunt ale actorului. În cazul de față se putea numi părintele Ivanov! Cineva spunea că nu și-l poate imagina pe Vlad Ivanov în rol de preot, că nu i s-ar potrivi. I s-a potrivit, pentru că preotul Ivan este unul atipic.

Cel de-al doilea personaj important, Gabriel, cel prin ochii căruia se derulează întreaga poveste, este interpretat de un adolescent, pe care l-am remarcat acum câțiva ani în Kyra Kyralyna, Ștefan Iancu. Cu chipul său angelic, de-ți vine să-i ierți toate păcatele făcute cu fapta, cu vorba sau cu gândul, se remarcă încă de la începutul filmului. Desigur, aici este și contribuția regizorului scenarist, pentru că și interpretarea este naturală, firească, fără cusur, iar vorbele i se potrivesc mănușă.

Gabriel nu este dispus să creadă fără a cerceta, așa că încă de la început merge să vadă ce este în spatele peretelui cu icoane. Mai mult, vrea să vadă… cu ochii lui, așa că-și distruge ochelarii pe care părinții i-i impuneau.

Daniel Sandu nu-și bazează scenariul pe senzațional, dar în fiecare moment are grijă să-i ofere spectatorului un motiv să fie curios ce va urma. Surprinzător pentru un film românesc, dialogurile, replicile, vorbele nu sunt doar de umplutură, și nici ostentative prin abundență nu sunt. Astfel, nici scenele erotice, sau cuvintele triviale nu devin obscene. Aceasta pentru că și-a ales/construit personaje inteligente, reușind să se ridice la nivelul lor. Nu le împarte în „pozitive” și „negative”, ci sunt personaje umane. Nu se ocupă de proști, ca mulți alți cineaști români, iar filmul, chiar dacă este pentru public, se adresează oamenilor inteligenți.

Părintele Ivan nu este un personaj negativ, cum afirmă unii cronicari, nu este malefic, ci doar diabolic. Păcatul lui este că ia totul personal, ajungând să folosească metode de educare mai puțin ortodoxe. „Mă faceți voi pe mine?!”, își spune el. În fond, nu vrea decât să-i „cearnă” pe elevii săi, pentru a nu ajunge oricine preot.
Tot așa, nici Gabriel nu este un personaj eminamente pozitiv.

De aceea, filmul ajunge ușor la sufletul spectatorului. Regizorul intervine discret, dar eficient, contând pe inteligența acestuia. Astfel, construiește momente profunde, pline de semnificație, din gesturi simple, cum ar fi refugiul personajului în spatele icoanelor pentru a plânge când e dezamăgit și derutat, sau locul păstrat de colegi în careu pentru „oaia rătăcită”. Reușește să evite didacticismul, atribuind „pildele” unor personaje episodice, interpretate credibil, cum este preotul paroh din satul unde Gabriel face, obligatoriu, practica în timpul vacanței de iarnă. Și, spre deosebire de multe alte filme românești, acesta are o miză: câți din acești puști vor ajunge preoți?!

Filmul mai are și unele „păcate”, dar tind să cred că regizorul este conștient de acestea. De exemplu, nu se justifică de ce un director de la ROMSILVA și-ar trimite fiul la seminarul teologic, sau de ce un șmecheraș vrea să se facă preot cu orice preț.
Dar este vorba și de o secvență la care regizorul cred că ține, dar nu pică bine. Este vorba de obiceiul mascaților din satul în care Gabriel face practica. Zâmbetul acestuia îi dispare când observă, în trecere, printere altele, și masca… morții.
Am crezut că este secventa de final, pentru că nu știam că filmul are 150 de minute, și mi-a mai scăzut puțin interesul pentru ce avea să urmeze, deși nu era de umplutură. Mai mult decât atât, măștile, mult prea elaborate și profesional lucrate, păreau de serie.

Deși este un regizor debutant în lungmetraj, este surprinzătoare amploarea proiectului în care Daniel Sandu s-a implicat și l-a dus cu brio la bun sfârșit. Este vorba de durata filmului și numărul mare de personaje, figurație multă, exterioare și interioare, condiții de filmare uneori dificile, respectiv ploaie sau ninsoare, lumină sau întuneric, rezultatul fiind un adevărat spectacol cinematografic.

Probabil că se vor găsi voci care să considere filmul „Un pas în urma serafimilor” un atac la Biserica Ortodoxă, dar eu cred că, fără patimă și încrâncenare, chiar cu umor, Daniel Sandu nu a vrut să arate decât că în preoție, ca și în cinematografie, sunt mulți veniți, puțini chemați! Vorba unui personaj… secundar: „Nu are nicio importanță dacă nu vei ajunge preot, dar dacă ajungi, contează ce fel de preot vei fi!