"Transformers" - Un film jucãrie
...da' ce mai jucãrie!
Totul a pornit de la ideea unor fabricanþi de jucãrii de a da o mare loviturã, oferindu-le copiilor douã jucãrii într-una singurã. Cum ar fi sã primeascã bãieþelul o maºinuþã, ºi când se uitã mai bine, sã vadã cã-ºi poate face din ea ºi un robot de toatã frumuseþea?
Nu peste mult, le-a picat încã o fisã: dincolo de dualitatea produsului, sã speculãm ºi
procesul metamorfozei respective; va stimula inteligenþa copilului, creativitatea ºi fantezia, ºi vom avea
trei jucãrii într-una singurã: douã materiale (maºina ºi robotul) ºi una conceptualã (transformarea în sine).
Aºa cã în jucãrii au fost montate niºte resorturi, ºi era de ajuns ca bãieþaºul sã apese un buton, pentru ca schimbarea sã se producã automat ºi spectaculos, sub ochii lui - wrruuummmmm! Începea sã se nascã o poveste.
Anii au trecut (sã tot fie câteva decenii bune de-atunci), ºi jucãriile
Transformers au devenit tot mai sofisticate. Nu numai autovehiculele, ci ºi alte mijloace de transport sau obiecte se puteau metamorfoza în roboþi. Se puneau în vânzare seturi întregi, cu unele specimene bistabile, altele modulare... Morfologia roboþilor din familia transformatorilor dobândea trãsãturi tot mai caracteristice. Povestea îºi contura un stil, o concepþie, un univers.
Era inevitabil ca nu peste mult subiectul sã fie speculat ºi în filmul de animaþie (interesantã evoluþie inversã, aici franciza a pornit de la jucãrii spre a cuceri ºi cinematograful, când de obicei se întâmplã pe dos) - ºi nu peste mult ºi în lung-metrajul cu actori. Dupã un prim
"Transformers - The Movie" din 1986 ºi diverse alte tratamente fãrã rãsunet, s-a ajuns la varianta de faþã (ºi-o sã mai urmeze, cãci sechela e deja programatã pentru 2009).
E clar din capul locului cã
"Transformers" se adreseazã unor categorii de public bine delimitate: pasionaþii (de orice vârstã) ai jucãriilor metamorfice, copiii în particular, ºi copiii în general (adicã acei spectatori - din nou de orice vârstã - care pot înghiþi cu plãcere o ditamai salata de fructe c-un deget de lichior în ea, fãrã sã strâmbe din nas cã ei nu servesc decât mâncãruri serioase).
Scenariul compus de Roberto Orci, Alex Kurtzman ºi John Rogers îºi ia ca punct de pornire o reþetã super-schematicã (douã facþiuni robotoide extraterestre, una bunã, alta rea, se bat pentru o chestie care întâmplãtor a nimerit pe Pãmânt ºi e ascunsã pe-aici pe undeva), pe care o dezvoltã în primul ºi-n primul rând pentru a prilejui cât mai multe confruntãri de acþiune. Pe acest schelet (ºi totodatã scop în sine) se mai adaugã carnea unor personaje umane pasabil de ataºante ºi hazlii, a câtorva situaþii ºi conspiraþii cu prizã la public (inclusiv faza cu Hoover Dam), ºi a multor momente comice. Filmul are marele merit de a nu se lua nici un moment în serios mai mult decât îi impune propria substanþã: adicã, acel nivel de seriozitate ludicã al copilului care se joacã. Din acest punct de vedere, seamãnã marcant cu
"Men in Black" - din nou, abordarea unei teme cam paranoice, din perspectiva filmului de acþiune cu accente comice predominante.
Ca atare, putem trece cu vederea lipsa totalã de logicã a multor elemente, cum ar fi diferenþa de masã dintre ditamai robotul cât blocul, ºi autoturismul sub al cãrui chip de camufleazã, faptul cã roboþii vorbesc miºcând gura, ba chiar... clipesc din faruri! Convenþia jocului de copii e declaratã, iar pânã la un desen animat cum ar fi
"Cars" nu e decât un pas. Putem accepta ºi cã bunul ºi sentimentalul Bumblebee (ocrotitor ºi automobil al eroului) are "ochi" albaºtri ºi reuºeºte sã imite credibil expresia unui cãþel duios. Treacã de la noi prezenþa "ºoferilor" ºi a "piloþilor" (nu mã refer la personajele umane reale) de la bordul falselor maºini de poliþie ºi elicoptere; deducem cã erau niºte simple manechine din dotare, dar corectitudinea naraþiunii ar fi impus ca mãcar o datã, pentru o fracþiune de secundã, sã se expliciteze ºi acest lucru - e cam ca virgula la locul ei într-o frazã.
Slavã Domnului, partea moralizatoare e niþeluº mai convingãtoare decât spanacurile de la Marvel, ºi chiar are ºanse sã-i atingã cât de cât în suflet pe copii, fãcând-i sã vadã cu alþi ochi omenirea din care fac parte. O salveazã tocmai excesele sentimentaloide responsabil controlate, ºi modul dezinvolt-gogonat în care ni se vârã pe gât cu forþa ideea cã "ei" sunt printre noi, deghizaþi în fierãtanii ale ºoselelor sau vãzduhului, binevoitori ºi rãbdãtori - fãcându-te sã accepþi tezismul unor concluzii gen "omenirea e o specie tânãrã, dar cu mari posibilitãþi", etc.
De asemenea,
kudos pentru nesimþitul de roboþel camuflat în radiocasetofon la bordul Air Force One (de reþinut: când din Preºedintele S.U.A. se vãd numai ºosetele roºii în grosplan, e clar cã filmul nu va fi prea serios - o nouã declaraþie de intenþie!), pentru bâzdâgania care împrumutã aspectul mobilului Nokia al protagonistei (Megan Fox), ºi mai ales pentru scorpionul din deºert, dispariþia sa finalã în nisip, "rãnit" fiind, sau coada autonomã pe care i-o iau ãia la puricat, în laborator.
Cã tot veni vorba de Megan, pe partea umanã se descurcã destul de bine Shia LaBeouf, în rolul eroului, precum ºi ai sãi pãrinþi care-s complet paraleli cu ce se întâmplã: Julie White ºi Kevin Dunn (drãguþ portretul tatãlui maniac-al-grãdinii ºi de-o meschinãrie cu fi-su cum numai la anumiþi taþi poþi gãsi). Fac frumos, pe post de guest stars, Jon Voight ºi John Turturro.
Iar dincolo de toate astea, ceea ce conteazã e show-ul. Michael Bay, care din 1990 ºi-a tot fãcut mâna cu diverse filmuleþe dintre care se desprind
"The Rock" "Armageddon" (citat explicit de oarece personaje de-aici, când vin amicii din spaþiu sã le dea o mânã de ajutor lui Optimus Prime ºi Bumblebee) sau
”Bad Boys", povesteºte cu siguranþa unui meºteºugar versat, ºi filmeazã ºi mai dibaci. Cadrele cu ticãlosul elicopter de la început, venind negru ºi paranoid peste dunele deºertului, acumuleazã abil tensiunea secvenþei de amorsare a acþiunii (personal, dupã un asemenea demaraj, aº fi dorit totuºi un ton puþin mai serios pânã la capãt - sau viceversa; filmul începe prea dur pentru joaca veselã care va urma). Imaginile metamorfozelor propriu-zise au un dinamism expresiv bine stãpânit ºi cu impact suficient de puternic pentru ca, dupã proiecþie, sã te uiþi mai atent la orice maºinã vezi pe stradã venind spre tine; doar vreo cinci minute (cã pe urmã-þi trece), da' las-cã ºi alea-s bune.
Aºa cã, în ultimã instanþã, avem un spectacol cinematografic de sã stea mâþa-n coadã? Avem. Bucura-ni-s-or copchiii când i-om duce la mall? Bucura-ni-s-or. În rest...? Noi sã fim sãnãtoºi.
(Notã: N-am început aceastã analizã cu un memento autobiografic-patern tocmai pentru cã ar fi fost prea previzibil. PaPaguLii care este - ºi care se ºtie - abia aºteptau. Þeapã! 
)
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
4 iulie 2007, h. 18:30-19:19
Bucureºti, România