[europe_east]

Un articol de Andrei Plesu aparut in Dilema Veche.

Mel Gibson a reuºit sã facã un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseºte. Transcendenþa nu se manifestã decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variantã demonicã. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoarã printre protagoniºti pentru a semnala nelãmuriþilor de unde vine rãul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacã vrei sã provoci oroare. Însuºi chipul lui Iisus e scos din scenã cam dupã zece minute de la începutul filmului: un ochi, umflat de bãtaie, se închide, celãlalt e înecat de sînge. Portretul e înlocuit cu o fleicã descompusã care, la rãstimpuri, geme. Biciuiri prelungi, în care pielea explodeazã spectaculos, dezvãluind, în secþiune, întreaga anatomie subepidermicã, lovituri îndesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pînã la pedanterie, totul înghesuit într-un prim-plan obscen, totul "documentat" cu exactitate. Sîngele þîºneºte gros, tendoanele crapã sub piroane prost ascuþite, asistenþa - evreiascã ºi romanã - jubileazã grotesc, cu rînjete ºtirbe ºi priviri cleioase. Iisus nu e "victima" misiunii Lui, nu suferã din cauza pãcatelor omeneºti. E pur ºi simplu un om cumsecade care are ghinionul de a încãpea pe mîna unor sadici. "Strategia" regizoralã e transparentã: se face o reconstituire riguroasã ºi amãnunþitã a faptelor, aºa încît spectatorul sã priceapã cît de mult a suferit Iisus ºi sã se umple de o milã infinitã, respectiv de o credinþã reîmprospãtatã. Ideea subiacentã este cã ne-am pierdut credinþa pentru cã am încetat sã ne mai reprezentãm durerea teribilã pe care o provoacã un cui bãtut în palmã (sau la încheietura ei). În aceastã logicã, orice nefericit care face faþã unei torturi fizice trebuie sã devinã obiect de cult. Iar relaþia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stîrneºte contemplarea, la morgã, a unui trup sfîrtecat sãlbatic.

Ambiþia exactitãþii este, de la bun început, un mod de a suspenda problema credinþei. Adevãrul celui care crede nu este o ecuaþie, iar Evangheliile nu sînt reportaje. Refuzul sistematic al lui Iisus de a face minuni e tocmai refuzul de a reduce transcendenþa la dimensiunile demonstrabilului. Religia este, prin definiþie, relaþia omului cu inevidenþa, asumarea unui mister care nu se poate nici analiza, nici clasa, nici dovedi ºtiinþific. Evangheliile - ºi cãrþile sacre, în general - practicã nu întîmplãtor minimalismul, expresia laconicã, elipsa. Revelaþia nu e locvace, drept pentru care "adevãrul" ei nu poate fi documentat gazetãreºte. A fi exact în acest domeniu e a respecta litera textului revelat, nu a face reconstituiri muzeografice pe cont propriu. Iar textul revelat, cînd e vorba de rãstignire, e sec pînã la abstracþiune: "dupã ce [Pilat] L-a biciuit, L-a dat sã fie rãstignit". Se aminteºte scurt de bãtaie ºi batjocurã, dar accentul nu cade pe cruzime, ci pe smintealã ºi pe ordinea pre-scrisã a evenimentelor. În versiunea Ioan, se povesteºte cã lui Iisus nu i s-au zdrobit, dupã obicei, fluierele picioarelor "ca sã se plineascã Scriptura: Nici un os nu I se va zdrobi". Decizia de a muta istoria sacrã din registrul Realului semnificativ în acela al realitãþilor anecdotice sfîrºeºte, inevitabil, în derizoriu ºi trivial. Las la o parte capcanele, groteºti, în care cade exigenþa preciziei. În filmul lui Gibson se vorbesc aramaica ºi latina. Dincolo de obiecþiile pe care le pot face (ºi le-au fãcut) filologii, e imposibil sã nu te amuzi cînd Pilat, jucat de un excelent actor bulgar, etaleazã o latinã cu un delicios accent slav. Nici minunata noastrã Maia Morgenstern n-a fost bine sfãtuitã. I s-a spus, probabil, cã fiind sfîntã ºi avînd pre-ºtiinþa sau intuiþia trans-umanitãþii lui Iisus, ea nu trebuie sã perceapã atrocele Lui suferinþe cu un banal patos lumesc. În consecinþã, o vedem afiºînd mereu un soi de indispoziþie sobrã, pendulînd între stupoare ºi insensibilitate.

Mel Gibson pare sã creadã cã principala ispravã a lui Iisus e capacitatea de a încasa. Faptul cã El e Fiul lui Dumnezeu se vede mai cu seamã din uriaºa Lui, supraomeneascã, rezistenþã la durere. Se poate spune cã filmul ilustreazã felul de a se raporta la transcendenþã al unui ins (ºi al unei epoci) pentru care carnea a devenit cer, singurul cer accesibil. E o opþiune riscantã. Rãstignirea era o procedurã greu de suportat, dar nu e sigur cã nu s-au inventat, "în zbuciumata noastrã istorie", proceduri de torturã cel puþin la fel de sinistre. Sînt oameni, oameni oarecare, a cãror "Golgotã" a fost inimaginabilã. Nu în ascuþimea durerii stau sensul ºi unicitatea rãstignirii lui Iisus, ci în identitatea amuþitoare a Celui rãstignit. Cel rãstignit e Dumnezeu însuºi ºi El o face din prima zi a întrupãrii Sale pînã astãzi. Nu trupul ºi sîngele, ci trupul devenit pîine ºi sîngele devenit vinul vieþii, acesta e misterul crucificãrii. La acest mister, Mel Gibson nu are acces. Bãiat isteþ (ºi prostuþ), el a eºuat rapid în eficacitate comercialã. Aud cã adunã bani serioºi vînzînd cópii (exacte) dupã piroanele rãstignirii, montate pe un lanþ de pus la gît.

Dacã e sã rezum enormitatea demersului sãu regizoral într-o frazã, aº observa cã, în multe þãri, filmul e interzis minorilor. Nu-mi pot imagina o mai pãcãtoasã drãcovenie, decît sã faci un film despre Iisus pe care copiii n-au voie sã-l vadã.

Andrei PLEªU