Cinemagia Forum - View Single Post

Qube86 · 24 Feb 2018, 10:47

''Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva.
[...]
În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie.

Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus.

La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte.

Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme.

Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit.

Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el...

Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios.

Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă.

Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame.

– Lave or hankist gu ţike mez konè...[Bine că ne lasă măcar în pace... (armeană)], mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele.

– Nèm tudom mit mondasz...[Nu înţeleg ce spui... (magh.)], se răsti ungurul.

– Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.''

(George Topirceanu - Minunile Sfantului Sisoe, roman din pacate neterminat)

24 Feb 2018, 10:47	#39
Qube86 Senior Join Date: Nov 2011 Posts: 137	''Pafnutie avea trei binecredincioşi sub oblăduirea lui: doi moşnegi ş-o babă. Nu era mare lucru – dar tot era ceva. [...] În vremea asta, cei trei binecredincioşi stăteau la o parte pe piatră, unde-i lăsase sfântul lor, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii holbaţi în gol. Nici un gând nu se vedea pe chipurile lor încremenite: traiul cel bun, fără griji şi fără nevoi, le tocise pesemne simţurile şi le adormise mintea pe vecie. Dar până s-ajungă în starea aceasta fericită, nu mai încape vorbă că trebuie să fi cunoscut şi ei toate schimbările de toane prin care trec de obicei binecredincioşii, câţi intră în împărăţia de sus. La început, toţi umblă cu inima pierită de frică, săracii, când se văd picaţi deodată într-un loc aşa de străin şi sfânt ca acela. Văzând însă că nu le face nimeni nimica rău, ci doar îi pune să cânte, îşi vin repede-n fire. Şi cum li-i încă acru sufletul de câte-au tras pe pământ, când se-ndulcesc mai bine la lapte şi la smochine, se pun pe trai şi se miră ei singuri ce-a dat peste ei. Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atâta dulceaţă?... Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai târziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gânduri şi li se lungesc ochii a drum... La masă, rămân cu lingura-n mână şi se uită pe pereţi, parcă s-ar lipsi de orice; iar când sunt duşi la plimbare, aruncă priviri iscoditoare în toate părţile, ca şi cum le-ar fi numai de-a scăpare. În curând, ba unul, ba altul încearcă să sară noaptea peste ziduri. Dar heruvimii de pază, rânduiţi anume pentru treaba asta, îi prind în nişte reţele mari de sfoară, întinse cu meşteşug în văzduh, şi-i aduc îndărăt nevătămaţi. Şi azi aşa, mâine aşa, până ce, văzând şi ei că nu le merge, se potolesc încetul cu încetul, de-ajung la urmă să nu mai dorească şi să nu mai aştepte nimic. Rar se-ntâmplă printre ei câte unul mai încăpăţânat care, vrând să moară încalte de tot, nu numai pe jumătate, cum e mai rău, încearcă la sfârşit să se spânzure de ciudă. Pe acela unul, văzându-l Domnul-Dumnezeu că s-a săturat de bine până-n gât şi că nu mai are ce-i face, îl sloboade pe pământ să se nască a doua oară şi să treacă iar prin toate necazurile vieţii pământeşti, ca să se-nveţe minte. Binecredincioşii sfântului Pafnutie trăiau bine laolaltă. Cum nici unul nu cunoştea limba celorlalţi doi, se îmboldeau numai cu cotul, ori, când erau în toane rele, îşi repezeau şi câte-un genunchi în şale, pentru trecere de vreme. Cel din mijloc, cel mai negricios, pe nume Ovanez, fusese în vremea lui – era mult tare de atunci – negustor de şaluri şi de covoare într-un mic oraş din Capadochia. Calicise la vreme de bătrâneţe. Se luase adică după gura unora, rătăciţi pe-acolo de prin părţile Idumeii, care i-au bătut capul să-şi vânză averea şi s-o împartă la săraci, ca d-alde ei, dacă vrea să găsească pe lumea cealaltă o viaţă veşnică. Şi acum, iacă: ce-a căutat a găsit. Al doilea, cel din dreapta, era un ungur papistaş, născut nu se ştie unde, pe la Nagykörös ori pe la Törökszentmiklos, că-n condica raiului fusese trecut cam anapoda la intrare. Pişta Ferencz era numele său. Nimeni nu-i cunoştea povestea, limba ungurească fiind prea puţin vorbită în sfântul rai; şi fiind o limbă şi cam răstită, dacă încerca vreodată cineva să-l întrebe cum şi pe unde a ajuns acolo, când îl vedea că se supără aşa de tare dintr-atâta lucru, nu se mai încumeta a doua oară să intre-n vorbă cu el... Iar al treilea binecredincios, care după înfăţişare părea a fi femeie, fusese în zilele lui madamă menajeră la un popă pravoslavnic de prin părţile noastre, căruia îi murise de tânăr preuteasa, lăsându-l şi cu copii mici. Zece ani l-a slujit cu credinţă femeia, fără nici o sâmbrie, ci doar aşa, din râvnă mare pentru cele bisericeşti. Şi i-a citit părintele, drept mulţumită, atâtea molitve în timpul vieţii, i-a făcut atâtea parastase după moarte, pentru uşurarea păcatelor, că nu se putea până la urmă să nu fie primită şi ea, săraca, în împărăţia cea veşnică a luminii. Măndiţa Zodieru, văduva, era numele acestui binecredincios. Şi-acum stăteau acolo tustrei, în cămeşoaiele lor albe, din care numai capul ieşea la iveală, rotund şi otova ca o tărtărcuţă. Într-un târziu, negustorul din Capadochia săltă puţin din sprânceana dreaptă. Apoi începu a clefăi încet din gură. Îi era foame. – Lave or hankist gu ţike mez konè...[Bine că ne lasă măcar în pace... (armeană)], mormăi el pe limba armenească, abia mişcând buzele. – Nèm tudom mit mondasz...[Nu înţeleg ce spui... (magh.)], se răsti ungurul. – Mânca-v-ar ciorile de pârliţi să vă mănânce! oftă femeia, pe româneşte, întorcându-se puţin mai cu spatele.'' (George Topirceanu - Minunile Sfantului Sisoe, roman din pacate neterminat)