Dear Pyongyang, filmul care a deschis festivalul, e unul personal, dar marunt. Autoarea Yonghi Yang face parte dintr-o familie de coreeni stabiliti in Japonia, care au sustinut dintodeauna regimul nord-coreean. Tatal ei, detinator a multiple decoratii din partea regimului a mers pana acolo incat si-a trimis cei trei fii sa traiasca in Coreea de Nord. Realizatoarea, mezina familiei, a ramas cu parintii in Japonia si pare a fi singura din familie care nu impartaseste idealurile revolutionare. Sa nu se inteleaga de aici ca avem de a face cu un film de ideologie, nici pe departe. In general e vorba pur si simplu de imagini de familie, interactiune tata-fiica, intalnirile din Coreea de Nord cu fratii de acolo si familiile lor.

Din pacate pana si la nivelul asta personal filmul e in buna masura un esec. Problema e ca oamenii astia sunt din nomenclatura - il vedem pe tatal ei sarbatorind 70 de ani in Coreea de Nord, in lux pentru tara aia, cu mancare si fructe revarsandu-se de pe masa si o suta de invitati. Punctul culminat al sarbatorii e un discurs in care cu medalii atarnand de piept tatal inalta osanale dragilor conducatori si promite ca o sa faca eforturi suplimentare ca intreaga lui familie sa fie devotata lor. Kim Jong-Il personal trimite un mesaj de felicitare familiei. Imi pare rau, dar e greu sa te atasezi emotional de astfel de oameni, care in esenta fac parte din asupritorii natiei.

Cat despre realizatoare, ea e la fel de antipatica ca si restul familiei dar din cu totul alte motive. "Rebeliunea" ei nu e explicata in vreun fel si se limiteaza la a comenta ocazional ca nu e de acord cu tata. N-as exclude nici macar ipoteza sa fie agent secret nord-coreean. Spre final tatal are un accident cerebral care il lasa in mod clar debil mental, ocazie pentru fiica de a mai filma niste cadre de un prost gust evident care il arata intr-o postura umilitoare.