Revenind de la relatarea serii nefericite, ziua a inceput pentru mine cu 8 Martie, realizat de Alexandru Belc, unde am remarcat si prezenta lui Tudor Giurgiu ca scenarist si producator. Documentarul prezinta o zi de munca din viata unor femei cu meserii dure in domeniul mineritului, industriei si transporturilor. Intr-un touch artistic nu se precizeaza nicio clipa daca ziua respectiva e 8 martie sau nu, dar se subintelege ca da.

Un fir narativ o urmareste pe o vatmanita de gabarit mare, care atunci cand nu schimba macazul cu ranga, povesteste emotionant despre tineretea ei ca artista intr-un ansamblu folcloric. Alt fir narativ e despre femeile solide din minerit, care nu se asteapta sa prinda pensia sau macar varsta de 60 de ani. Un atelier de croitorie ne arata angajatele terorizate de sefa, care insa poarta povara responsabilitatii si se dovedeste a fi foarte capabila in meserie. Prezentand feminitatea care exista dincolo de aspectul inestetic si puterea fizica a acestor femei, autorul aduce un omagiu emotionant si atipic pentru ziua de 8 Martie. Faptul ca la sesiunea de Q&A un tanar a spus ca femeile acestea i s-au parut mai frumoase decat cele care, citez, "isi traiesc viata printre flori", e o dovada a reusitei demersului.

Si cum dupa una calda vine si una rece, a urmat My German Children, o abureala despre reconcilierea dintre evrei si germani. Se pare ca niste tineri germani s-au stabilit in Israel prin 1965 avand ca unul din scopuri sa "rascumpere" greselile natiei. Ca sa vezi minune se face ca au fost primiti bine, desi e clar cata dragoste aveau (si au...) evreii fata de nemti. Fiica unuia din aceste cupluri germane din Israel, s-a stabilit apoi in Germania, dar acum vrea sa revina la patria israelita. Ce frumos! Cum ajunge in Israel, cum aude o poveste despre niste palestinieni care au aruncat in aer un restaurant si un copil de cinci ani a iesit insingerat de acolo. Vai, ce rai sunt palestinienii aia! Cand mama femeii, cea stabilita initial in Israel, incepe sa laude generozitatea deosebita poporului israelit si cum au trecut evreii peste greselile din trecut, am simti nevoia sa vomit, asa ca a trebuit sa ies. Nu sunt antisemit, dar simplul fapt ca la 70 de ani dupa Holocaust, evreii simt nevoia sa vorbeasca ad nauseam tot despre asta, arata foarte clar cat au uitat si iertat...

Au urmat doua shorturi studentesti. Al patrulea e o poveste fara cap si coada despre o femeie foarte in varsta caruia tocmai i-a murit al patrulea copil, evident si el in varsta. Femeia e atat de decrepita si sfarsita incat vestea nici nu o afecteaza prea mult. Autorul o urmareste vreo 20 de minute cum se plange de dureri de spate si pare uneori mai preocupata de mancarea pentru caini decat de inmormantare. Lasand la o parte lipsa de scop, documentarul e undeva la limita indecentei. Al doilea film, Cafe-Finovo, e o descriere mediocra a unei cafenele organizata in interiorul unui cimitir. Eram deja extenuat de ultimele doua aberatii vazute, asa ca nu l-am vazut pana la capat.