[gionloc]

Ma bucur sa citesc o opinie a ta, chiar daca nu coincide cu a mea. Dar de ce ti-a placut?

""Ceea ce m-a impresionat la Dominga Sotomayor Castillo e uşurinţa (naturaleţea) cu care instituie în film problemele familiei pe care o urmărim (probabil într-o ultimă vacanţă) prin intermediul rostirii cinematografice. Stilul de prezentare, formulele narative alese de autor sînt cele care clădesc atmosfera filmului şi cele care susţin sentimentele şi căutările personajelor. Ideea fundamentală a filmului e că fiecare om priveşte realitatea prin prisma noţiunilor pe care şi le-a însuşit în formarea sa culturalo-socială şi că alegerile sale vor fi un rezultat al acestei formări raporte la trebuinţele sale de moment. O idee destul de comună, ceea ce face deosebit filmul e cazul particular prezentat şi prezenţa explicită a cinematografului în poveste.

Noţiunile pe care oricine şi le formează dau cadrul prin care persoana va accesa realitatea. E ca o ramă prin care privim realitatea. Lucru pe care filmul îl subliniază necontenit. Întotdeuna e un cadru (fereastră, oglindă) prin care cinematograful, atunci cînd el este narator, înfăţişează istoria, un cadru (noţiuni, concepte) pe care nu îl pot evita nici personajele, atunci cînd ele însele privesc, iar noi, spectatorii, privim prin privirea lor. Astfel e instituit un joc captivant al privirii, joc în care e subliniat modul mediat în care lucrează conştiinţa umană, de unde decurge şi fascinaţia şi apropierea pe care o exercită sau pe care o avem faţă de cinematograf - ca mod de construcţie a unei realităţi şi ca mod de raportare la realitate.

Singurul aspect care dăunează filmului e că pe secvenţa care închide istoria de pe ecran e plasată o piesă melancolică, prin care e subliniată starea psihică a personajelor (stare care, oricum, era destul de vizibilă din cele ce se petrec) - astfel că avem un fel de cheie în care să privim istoria prezentată, cheie care, din nou, oricum era găsită de spectator datorită modului în care pelicula îl invită să se raporteze la demersul ei.""

depe liternet

la Oslo nu te-a deranjat banalitatea finalului, moralizarea? - cinta la pian (reincearca inaltarea lirica, singura posibila, dar, vai, ea e poarta spre dincolo, netezeste calea) apoi isi injecteaza supradoza. mi s-a parut ca regizoru ne cam priveste de sus de la un punct... iar din clipa aia (categorica de la scalda matinala in piscina familiei, in final) filmul capata accente demonstrative (de genu: v-am zis eu, autorul filmului, ca societatea te transforma in autist si, odata ce i-ai iesit din gratzii, nu te mai imbratiseaza niciodata, ci te condamna la moarte!)