"Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani,într-o foaie pedagogică din Ardeal.N-o mai am şi nici nu ştiu ce era,însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste.Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti:.se implinesc 153 de ani de la naşterea 20 septembrie 1866 lui George Coşbuc (1866-1918),a fost al optulea dintre cei 14 fraţi (doar şase au supravieţuit) ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc si sotiei Maria,Revista „Muza someşană”,foaia societăţii literare Virtus Romana Redivida,a fost primul loc în care a publicat versuri,debutul publicistic propriu‑zis a avut loc în anul 1884,prin apariţia snoavei „Filosofii şi plugarii” in Tribuna din Sibiu,sub pseudonimul C.Boşcu (anagrama numelui Coşbuc),in luna mai 1889,Tribuna publică poezia „Nunta Zamfirei”,la care poetul lucrase cinci ani,poezie care a atras atenţia lui Titu Maiorescu tocmai în anul morţii lui Eminescu,in 1895 s-a căsătorit cu Elena,a avut un fiu pe Alexandru,născut în Craiova la 13/25 august 1896,care a decedat,la 19 ani,în accidentul de automobil din 26 august 1915,accidentul tragic l‑a afectat foarte mult pe poet,care a căzut în depresie**„O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc.N-a fost om care,ştiind bucuriile şi durerile unui părinte,să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană,care niciodată nu se poate închide**,scria Iorga în toamna acelui an -scriitorul a părăsit această lume pe 9 mai 1918,avea numai 51 de ani„(**imbatranit inainte de vreme,fiind la 50 de ani un om uscat,ca un taran istovit de legarea snopilor,cu barba imputinata si carunta**-G.Calinescu),a fost înmormântat în cimitirul Şerban Vodă-Bellu (**Sase oameni razleti,vaduva si popa..Atat,bucura-te tara !**,T.Arghezi),,Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti.Ardelean a rămas toată viaţa.Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească,particulară,care îi şedea bine.Aici în ţară,dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani.Simţea o fraternitate profundă cu dânşii.A răsărit deodată,fără să-l ştie nimeni,fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene.Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe.A adus lumină,sănătate,voioşie.Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc“,scrie,la 14 mai 1918,in revista "Lumina"-Liviu Rebreanu,se numără printre cei mai buni traducători romani,în anul 1895 a tipărit traducerea poemului dramatic Sacontala Mazeppa de Lord Byron,în anul 1896 Eneida lui Virgiliu,pentru care este distins cu „Marele premiu Năsturel‑Herescu”,în anul 1897 o Antologie sanscrită cu fragmente culese din Rig‑Veda,Mahabharata,Ramayana,în anul 1906 Georgicele lui Virgiliu,în anul 1908 Parmeno de Terenţiu,anul 1910 Don Carlos de Schiller,în traducerea lui Coşbuc a apãrut între anii 1924 şi 1932 la Editura „Cartea Româneascã”textul Divinei Comedii a lui Dante,:traducere preţioasã nespus şi de aşa fel cã puţine popoare în Europa se pot fãli cu alta mai bunã.Coşbuc şi-a fãcut un suflet dantesc,mulţumitã cãruia frumuseţea traducerii lui nu rezultã din fidelitatea cu care a interpretat fiecare cuvînt în parte,ci din tonul general şi aproape aş zice de „suflarea dantescã” pe care a ştiut sã i-o dea",aprecierea apartine lui Ramiro Ortiz Napoli,septembrie 1924 iar pentru George Călinescu, Coşbuc era „un poet mare, profund original"El a izbutit,ca şi Eminescu dealtfel, să facă poezie înaltă care să fie sau măcar să pară pricepută poporului şi să educe astfel la marele lirism o categorie de oameni străini în chip obişnuit de literatură”.La 24 februarie 1918,i-a apărut în revista Scena din Bucureşti ultima poezie publicată în timpul vieţii sale,"Vulturul"
***
- (La Paşti) -
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi salciile-n albă floare
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Şi-un vânt de-abia clătinitor
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.
E linişte. Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!
Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ni e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.
Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
***
-Ultima poezie a lui Coșbuc:"Vulturul" :
*Venind de departe cu zborul întins/S-oprise deasupra Ceahlăului nins/Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins/Căzu, ca să prindă vro pradă/Cum uneori parcă vezi fulgerul stins/Pe când nici nu-ncepe să cadă/Eu nu știu fui vesel ori trist în acel/Ocol ce-l făcui împreună cu el/Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel/Dar bine venitu-mi-a-n minte/Vulturul văzut în rotire la fel/Cu ani de viață-nainte/Un pisc singuratic al muntelui plin/De colțuri de stâncă, cu zborul său lin/Acela-l rotea prin văzduhul senin/În sute de cercuri egale/Și-n fiece zi și tot timpul vecin
Umbririlor nopții din vale/Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui/Că-n rece cuib scoate părechea sa pui/Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i/La staul pe-amurg, din mioare/Ori cerbi sugători ce se culcă sătui/Sub brazii ce-acopăr izvoare/Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri/Ce drag îmi era nesătulei vederi!/Când singur în largul înaltei tăceri/Brăzda cu rotirea sa golul/Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri/Eu stam urmărindu-i ocolul/Dar groaznic venit-a într-o zi, din apus/O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus/În minte-ne stavile putinții de-adus/Aminte ce-i timpul și locul/Și-urlau în cumplita cădere de sus/De-a valma și apa și focul/Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori/Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori/S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori/Se-ntoarse, și soare fu iar/Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori/
Cum nu mai fu-n lume vro seară!/Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura/De farmec cuprins, ca pierdut se mira!/Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era/Și-n locul lui – gol și lumină –/Vulturul, el însă și-acu-nconjura/O stâncă trăsnită-n ruină/ Deodată cu țipăt se-ntoarse napoi/Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi/Spre văi, și departe, cu zborul greoi/Încet ni se stinse vederii/De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi/Rotind în luminile serii.*
https://www.youtube.com/watch?v=q8BM...oxXdOOTNXVzbuE