by Gaspar Noe
Cinemaul extremelor, narcotic si halucinogen, asa se poate condensa cam tot ce propune in ultimul timp Gaspar Noe. Cu intentia declarata de a ne oferi o doza de extaz, cel putin vizual, cam ca in cazul in care am fi terminat de consumat o doza de substante interzise, filmul de fata impacteaza inca din generic. Iarasi o stratagema comisa dinadins de cel ce stie ca daca ai reusit sa iti provoci publicul chiar din primul cadru, apoape ca l-ai castigat pe toata durata vizionarii. Sens usor de inteles mai ales daca ii asculti marturisirea conform careia “cel mai bun inceput de film din toate timpurile” in viziunea sa este “
Un chien Andalu”.
Stroboscopul din deschidere nu dureaza exagerat de mult timp ca efect asa ca imediat dupa intro, Noe, prin intermediul lui Oscar ne mai administreaza o doza dintr-un alt compus ilegal, doar ca de data asta mult mai chimic si deci mai puternic. Alunecam usor din a fi privirea personajului principal in a inlocui psihicul acestuia. Galaxii, harti astrale, episoade spirituale, intalniri la confluenta religiilor, toate inunda sinapsele cerebrale atunci cand efectul drogului atinge climaxul.
O intrebare totusi ramane permanenta, chiar si in aceasta uitare de sine: Sufletul, ce este el, ce vede si ce percepe cand paraseste corpul fie doar si pentru un scurt moment datorat unei epifanii sau a unei morti clinice; sau ce nevoi esentiale are aceasta esente energetica umana? Iar raspunsurile nu intarzie mult timp pana sa apara.
Oscar este impuscat!
Urmeaza un zbor atemporal, asa cum ar suna definitia spiritului uman ce nu se subjuga niciunei legi fizice pamantene. Trecutul e prezent, viitorul tinde spre regret si iarasi ne intoarcem in trecut. O senzatie metafizica, autentica, bine prezentata si care te supune unor intrebari stringente. Dar asta imediat dupa, pentru ca in timpul filmului te simti realmente eteric, te regasesti in Oscar si realizezi calatoria finala in locul lui. Oscar si-a sententiat singur viata si in ciuda avertismentelor cu caracter profetic, alege sa persiste pe un drum infundat de unde e limpede ca nu se va mai intoarce. Ceva din final ofera parca o speranta, si dupa o invadare a numeroase episoade intime la care intr-o forma oarecum stranie asistam mai mult decat era cazul, o reintalnim pe Linda (Paz de la Huerta), intr-o ipostaza erotica si lucrurile dau senzatia ca se reaseaza pe un fagas normal. Dar doar in aparenta pentru ca cercul vietii, rotund la prima impresie, cu sufletul ce se reintrupeaza in lumea de care nu se poate desparti este brutal sfarmat sub bocancul ciocatei unui Noe neindurator. “Nu cred in reincarnare… scena finala inseamna o amintire pentru ca in ea am filmat-o pe mama lui Oscar, nu pe sora lui si nu pe viitorul posibil copil al ei.” Si mai apoi, cu aceeasi duritate inumana naruie orice speranta de restart al unei vieti ratate spunand: “Nu exista o a doua sansa. Viata e acum si aici. Atat!” Si filmul capata noi dimensiuni date de afirmatiile celui ce l-a plamadit in aceasta maniera sadica dar artistica pana la refuz.
Impresionanta in aceasta realizare, (pe langa volatilitatea aerica a transpunerii spectatorului intr-un spirit) e cursivitatea calatoriei. Probabil cea mai greu de realizat parte a intregului proiect si singura frica declarata a regizorului, el, Noe temandu-se ca nu va putea exprima vizual intentia sa de a descrie salturi intre perioade indepartate de viata sau a nu reusi sa ne faca sa ne perindam printre locuri, timpuri si personaje. Si totusi, pe cat de mare a fost angoasa, pe atat de valoros e rezultatul. Efectiv simti ca te dedublezi si ca realizezi calatoria pe aripile nevazute ale unei entitati nemateriale. Si toate aste apeland in redare la planurile continue, lipsite de taieturi sau montaje inutile. Secvente lungi ce lasa mintea sa planeze asupra evenimentelor, sa zboare ca gandul dintr-o scena in alta. Ceva electric, neinteles la nivel logic dar care totusi ramane plauzibil in inconstientul devenit constient pe perioada proiectiei, ii confirma spusele autorului.
Coloritul, acele leziuni oculare cauzate de exploziile violente ale frecventelor extremede lumina descumpusa, hipnotism in masa ce e posibil de realizat doar de un maestru al iluziilor colective, ramane marca patentata Gaspar Noe. Ori folosinta acestui atu, iarasi si iarasi, la capacitatea sa maxima de a impresiona, nu l-a tradat inca pe director in narare.
Ciudat e ca sentimentalismul, raspunsul afectiv al faptelor e sacrificat in favoarea tuturor celorlalte senzatii-simturi. Catre inima se adreseaza cam putin mesaj din acest film. Si totusi, pe un palier inteligibil, produsul artistic functioneaza. Probabil ca mesajul se adreseaza mai mult spiritului despre care stiinta nu stie absolut nimic. Ceva rezoneaza cu acele radiatii luminoase ce dau culorile tari despre care vorbeam ceva mai intainte. Ce? Habar nu am. Tind sa cred ca e … Gaspar Noe.
Concluzie: Calatorie deloc imaginara a acelei parti din creier care e mai presus de sentimentele primare, asa cum se inteleg ele de cei inca aflati prizonieri in trup. Inovatie nu la nivel tehnic ci la cel al utilizarii mijloacelor tehnice. Un abuz de unghiuri, filtre, lumini si culoare cum rar iti este dat sa vezi pe ecran. Dar cine poate sa conteste viziunea artistica a regizorului, avand argumente indestructibile si sa nege ca nu asa se vede viata de acolo de sus, dupa ce, pulsatiile vietii fizice vor fi fost reduse la tacere si deci, nu iti vor mai perturba inutil perceptia?
Nota 7,37!