Le notti di Cabiria (1957)
aka
Nights of Cabiria (1957)
"Sunt un mincinos, dar unul onest." spunea autorul acestui film despre el insusi, atunci cand se descria pe sine ca persoana ce genereaza destine pentru delectarea publicului privitor. Cabiria, pe acelasi calapod cu parintele ei, nu doar ca asculta aceste minciuni spuse de cel ce ii detine in propriile maini destinul, dar "aude si adevaruri in aceste minciuni".
Termenul de autor al unei opere tografice a fost folosit pentru prima oara de catre A. Bazin pentru a descrie exact acest film si modul in care se povesteste el. Lucru de care Fellinni s-a simtit tare magulit, ca tocmai lui sa i se acorde o atentie atat de mare, asta in ciuda neincrederii producatorilor in materialele sale dedicate categoriilor paupere ori oamenilor cu porniri si practici sensibile la acea vreme.
Desi inclus in noul realism italian, Felinni s-a distins intotdeauna din grupul regizorilor ce au aderat la noua miscare, datorita modului tragic-comic prin care isi construieste o lume proprie in care doar accentele grave apartin realitatii, restul datorandu-se esentei spiritului uman. Personajele sale au dreptul sa viseze, asigurandu-li-se astfel o scurta evadare din cotidian. Prostituate, vagabonzi, saraci, amarati, oricine are dreptul la a spera in universul nou creat. Cineastul intinde atat cat e posibil, patura noului val asupra a ceea ce realizeaza. Un altfel de De Sica ce-si conducea trenul bunastarii prin mijlocul patriei oropsitilor in
Miracolo a Milano (1951), doar ca sa le arate ca exista si asa ceva in aceasta lume cruda. Fellini, profitand si de o perioada destul de tarzie a lor post al 2-lea razboi mondial, permite eroilor sa fie peregrini in lumea buna si avuta. Sa intre pe picioarele lor in acele zone inaccesibile unora de nivelul lor. Cabiria ajunge chiar sa fie invitata la o plimbare cu masina si apoi la masa in luxoasa casa a unui star de . Noaptea si-o petrece tot cu cainii acestui excentric bogatas, dar ramane cu momentul scurt in care a fost aproape de stele.
Structura naratiunii e una destul de fragmentata, cu momente ce descriu lumea acelor cartiere insa care nu contribuie la firul central al povestii. Samariteanul milostiv, spovedania remuscarilor, noaptea petrecuta la vila luxoasa, episoade pe care Cabiria le inmagazineaza in constiinta ei de martira in devenire, dar de care filmul se poate lipsi la fel de bine, asa cum spunea chiar autorul atunci cand amintea de lipsa secventei necunoscutului ce facea acte de caritate, neinteresat si fara sa fie mandatat sau sub patronajul bisericii, lucru ce a deranjat si a dus la cenzura. Insa chiar si asa, ce leaga toate aceste istorii ale unor zile si nopti este Cabiria. Un mim, "reminescenta a marelui Chaplin" - porecla data chiar de Fellini -, ce isi coboara expectativele atat de jos incat nicio lovitura pe care viata i-o ofera cu atata darnicie, nu il poate dobora. Lacrimile secventei finale vorbesc despre un nou inceput tot atat de sfant precum e si mana micuta a lui Bruno, cuprinsa in mana lui Antonio, tatal sau. (
Ladri di Biciclette 1948) Sau imbratisarea lui Umberto D, oferita micutului patruped, singurul prieten pe vecie pe care batranul pare sa il mai aiba. (
Umberto D. 1952)
Tema principala, singuratatea si dorinta de a exista cineva caruia sa ii pese cu adevarat si de persoana ta, se acopera repede de multe altele adiacente. Naivitatea, trasatura care defineste fiinta visatoare, pe punctul de a aduce in mai multe situatii sfarsitul Cabiriei, nu e prezentata totusi ca o slabiciune, pentru ca, persoanele singure provin din acele doua categorii: "cele destepte ce tind sa se izoleze singure si cele proaste (de bunatate), pe care lumea le respinge"-Fellini.
In concluzie o sa reamintesc citatul ce guverneaza intregul film:
"Sa nu iti pierzi niciodata entuziasmul infantil pe toata durata acestei calatorii ce inseamna viata... Fericirea este simpla si atemporala, o chestiune pasagera si temporara care doar antedateaza nefericirea. Din nefericire, functioneaza si invers. Dar la final, totul face parte din acest carnaval" (al existentei). In tot acest circ, Cabiria are rolul paiatei perfecte, modelata doar din optimism ce are puterea sa zambeasca chiar si atunci cand durerea pierderii iti spala involuntar obrajii cu lacrimi ce izvorasc din rana redeschisa a unei inimi ce nu va reusi sa se cicatrizeze niciodata. Pentru ca, nu-i asa, oamenii buni sunt predestinati sa sufere vesnic.
Nota 8,08!