Roma (2018)
by Alfonso Cuaron
Cuaron omagiaza femeile din viata lui, a mea, a ta si a tuturor.
Roma by Netflix sau by Alfonso Cuaron? (asa doar ca sa ofticam Cannes-ul, festival ce se vrea conservator si care nu introduce filme produse de entitati precum cea amintita) O intrebare pusa in gluma, bineinteles, caci Roma e proiectul de suflet al lui Alfonso Cuaron; Are si platforma de streaming online meritele ei, imense, cum reiese din multiplele discursuri de multumire pe care regizorul le-a adresat pe la mai toate festivalurile, numind direct entitatea respectiva, fara ocolisuri sau retineri.
Roma e un biopic destul de ciudat pentru ca cel ce isi ecranizeaza viata, Cuaron insusi, nu vrea sa creeze din acest proiect cava nostalgic, ceva din trecut, ci vrea sa aduca in actualitate un crampei din copilaria sa. Spun ca e ciudat mai ales cand declari peste tot ca ai tinut in mod expres ca in aceasta ecranizare up-to-date sa incluzi pana si mobila pe care au detinut-o parintii tai in anii '70, depunand pentru asta o munca de sisif.
Dar chiar si cu decorul istoric ori cu luciul imaginii in alb-negru, povestea ii face pe plac autorului ei si este valabila inca pe mai toate meridianele. Asa cum marturisea maestrul de ceremonii insusi, persoane de pe tot mapamondul s-au regasit in mesajul pe care el l-a pus in proiectie. Un lucru impresionant daca e sa tinem cont de cei aproape 40 de ani ce ne separa de la data evenimentelor reale.
Filmul este unul sensibil, foarte bun doar ca lucrurile sunt mult ca "prea in viata". E real, da, ca doar astfel se poate sa se contureaze o protagonista parca sculptata si nu doar o imagine pe sticla la care doar te uiti. E cumva palpabila aceasta Cleo. Iar Yalitza Aparicio, debutanta ce ii da viata, mirobolanta. Practic, mai mult la interpretare o sa ma limitez in discutia despre cum e si cum se simte acest film, Interpretare si ecouri ale ei.
Lucrurile incep cu timp in debutul vizionarii. Timpul e si un suport al naratiunii dupa cum ne spune Cuaron. In deschidere vedem o pardoseala cu gresie peste care trece apa cu detergent. Multa apa pentru ca "a spala acea curte interioara ia timp", ne spune regizorul. Si dupa vreo 3-4 minute, imaginea incepe sa se ridice si vedem o scrugere. Apa, cerul oglindit in ea, avionul care intretaie aceasta reflexie, multa simbolistica pe care fiecare o interpreteaza cum vrea - mana libera tot de la acelasi regizor. Incheierea se face tot cu ajutorul acestor 3 elemente, apa, cer si avion, exact in aceeasi ordine, deci pe subiect se merita sa se mediteze.
Personajul principal feminin are ceva din nobletea caracterizarilor lui Zola. O viata in slujba altora. Nu e sclavie asa cum v-ati puteti gandi, e ceva modern, ce se numeste in lumea latina "interna", adica servitoare cu program nelimitat. "Dueña", expresie folosita ca recomandare atunci cand angajatoarele o insotesc pe Cleo la spital, nu inseamna altceva decat "stapana", sau forma mai putin agresiva, dar mai umilitoare, "proprietara"; de parca ai putea sa detii o persoana. Si totusi Cleo nu e un suflet zdrobit. Are timpul ei, reuseste chiar sa ramana si insarcinata. E adevarat ca si afro-americanii aflati in robie aveau serile lor de dans si cantec, doar ca acum e mai civilizat si cu mai mult respect. M-a impresionat decizia de a nu include nici macar o reactie a femeii atunci cand este umilita de Fermin. Absolut nimic, nici maca nu se decide introducerea ei in cadru. Minunata aceasta decizie ce pastreaza intacta integritatea tinerei, nealterandu-i portretul cu nimic. Arta marca Cuaron!
Timpul insa se scurge inexorabil si unealta regizorala cea mai sfredelitoare aduce cu sine remuscarea. Pragmaticii au gasit in drama o eliberare. Ma inscriu oarecum printre ei, desi sa vezi trupul acela plapand cum se indoia in timpul manevrelor medicale, simti cum mori si tu putin cate putin. Insa o mama, indiferent de contextul in care se gaseste, pierde definitiv o bucata din ea, parte ce nu mai revine la viata niciodata. Dramatic, sfasietor si nedrept ce se intampla cu acesti ingeri de-o palma, pentru ca aici e universalitatea filmului: Astfel de lucruri se intampla chiar in momentul in care scriu aceste randuri. Si cat am asteptat in acele momente interminabile minunea. Cum mi-am ascutit auzul ca sa prin un scancet ce poate i-a scapat medicului. Dar viata, ca iarasi ea e vinovata, a lovit fara mila.
Inchei aici pentru ca durerea ce razbate de pe strada Tepeji numarul 21, chiar din inima cartierului Roma, din imesului Mexico City, m-a cuprins din nou si sigur in aceasta seara nu o sa mai imi dea pace.
Concluzie: Iti zdrobeste inima, pentru ca asa e in viata.
Roma e locul ce exista in viata reala si unde Cleo munceste, traieste, atat cat ii permite munca si se naste ca mama. Tot in acest cartier ea moare pentru copilul ei, dar renaste pentru ai altora. Roma e trist pentru ca tristi sunt si cei ce trudesc ca altii sa se bucure de libertate. Un destin ca multe altele, de atunci, acum si din viitor.
Nota 9,09!